Nici moartea nu cunoaşte
amarul din inimile celor rămaşi.
Urcă clipele trecerea în deşertul uitării,
sunt ultimile îmbătate de lumină
şi pleacă spre steaua cea hărăzită.
Lasă pe pământul-popas
mai multă obidă decât umerii pot duce.
Iertarea este singura rugă,
când nu voi mai fi
trofeu în gândul vânătorului.
Integrez liniştea în poeme
şi-mi prelungesc trăirea prin ele.
Poate şi aerul respirat în odaia mortului
duce cu el cuvântul rostit,
către preaînaltul cer
căzut peste cântec.
Greşelile mi se frâng,
prin ochii tulburi invocând divinul
în care mă contopesc.
-->
Comentarii