-Ce faci, Cris?
M-am oprit o clipă în loc, cercetându-mi prietenul împotmolit în intersecție, în fața trecerii de pietoni, înmuiat de ploaia sobră și măruntă, pe un oarecare vârf ale multelor coline întâlnite în Sarajevo.
-Mă gândeam la locul de muncă, la cei șapte așa ziși amici ai mei! se pornise pe explicații înaltul funcționar. Suntem și noi o mână de oameni și... ne poreclim între noi, ne ținem loc de ură, iar dacă îl invit pe vreo unul la o chermeză trebuie să am grijă să nu îl chem pe altul, și tot așa. Neinvitații se supără, îmi reproșează că mă credeau prieten, la fel îmi spun și invitații când dau de vreo unul pe care nu îl voiau deloc prin preajmă. Știi cum e... mi se deschid anumite uși, și mi se închid și mai multe, exact ca în politică. Uneori îmi vine să las naibii ambasada asta și să mă întorc în țară, că și așa nu îmi văd copilul crescând.
Mă mira mult această destăinuire, căci cei din corpul diplomatic se zgârceau cu lamentările și cu plângerile de milă, iar Cris își dădu pe loc seama de neajunsul acesta:
-Acum scuză-mă și tu... Așa cum mi te mai plângi și tu de vreo balerină care îți sfarmă greabănul, așa mă mai descarc și eu, că se adună multe dacă te ține Dumnezeu priponit numai într-un singur loc cu anii...
Așa l-am și lăsat, muiat de ploaie, fără să îl deranjeze dezavantajul cu pricina. Părea mai lezat de prietenii pe care nu știa cum să și-i împartă la chermeză, decât de fenomenul mocănesc.
Și cum nimic nu era întâmplător în lumea asta, și poate că îngerii iau pe alocuri chipul oamenilor ca să îți poată transmite mesajul lor, cugetam în drumul meu la cele spuse de Cris, mai ales la un singur loc în care te ține Dumnezeu priponit cu anii, la un singur teatru în cazul meu, și mai ales la o singură sală de balet. Răspunsul cugetării mi-a venit atunci când am zărit două săli de fitness. De la ferestrele celui cu arhitectură modernă se conturau trupurile suavelor dommnișoare, din celălat, vârât într-un escuar al vechiului și bombardatului stadion, răzbăteau icnetele, trântitul halterelor, și prin geamuri se zugrăveau dimensiunile apreciabile ale atleților burduhănoși. Ca și club, l-am ales pe cel din urmă. Era plin de masculi, sportivi ai stadionului, cu talii pestrițe și definiții ale mușchilor diferite. Puteai să îi ghicești cu ușurință pe cei care făceau handbal, fotbal, atletism sau scrimă.
Nu m-a băgat nimeni în seamă atunci când am intrat acolo. Se strângeau cu toții în jurul celor doi burtoși care își îngrămădiseră până la refuz pe-o bară toate greutățile posibile, străduindu-se apoi cu urlete jalnice ca să și le urnească de pe piept și să și le pună înapoi în suporții aparatelor, și asta fără ajutorul nimănui, doar cu susținerea morală a privitorului. Singurul disperat dintre toți părea să fie instructorul, nebăgat de vreo cineva în seamă, îngrijorat de povara halterelor împrăștiate în dezordine prin sală de cei doi goliați, căci lui îi statea în atribuții ca să le aranjeze de unde fuseseră luate.
Mentorului slăbuț, dar cu un corp sănătos, atletic, nebăgat de vreo cineva în seamă, i se lumină fața și îi dispăru subit îngrijorarea atunci când dădu cu ochii de mine. Mă găsea interesant. Nu prea îi călcau străini pe acolo. După o serie de întrebări, pentru mine care mai de care mai ciudate, de genul: „De ce ai venit pe la noi prin Bosnia, ca să te sinucizi?!”, văzând că mi se dădea atâta importanță, obezii cu pricina s-au apropiat de noi cu cea mai mare curiozitate. Instructorul, nebăgat cumva de ei în seamă, s-a retras subtil, lăsându-mă în compania lor neîndurătoare.
-De ce ești atât de slăbănog? mă întrebă primul dintre ei, umflat de greutăți doar în partea de sus, picioarele prelingându-i-se fără formă, total anemice, uitate pe de-a-ntregul de exercițiile cu halterele. Mi-l închipuiam legat cu o sforicică de picioare și înălțat apoi în aer. Tocmai din această cauză l-am și intitulat „fratele Balon”.
-Sunt balerin! i-am răspuns. Nu prea am voie să mă îngraș, și nici să cresc cumva în masă, doar să îmi tonific nițel mușchii.
-Ți-i definitivezi pe dracu! mă prinse cu prietenie fratele Balon de ceafă, și mă scutură de acolo ca pe o haină gata scoasă din bazinul unei chiuvete. Ai văzut câte greutăți am urnit mai deunăzi? Ți-e ciudă, hai? Ăsta-i bodybuilding-ul, nu... că ai venit și tu aici să faci niscaiva aerobic.
I-am mulțumit cu politețe, explicându-i de ce trebuia să îmi mențin, în varianta lui, acea linie inestetică, și de ce îmi era atât de importantă pentru meserie.
Celălat interlocutor, împopoțonat din abundență cu hălci masive de carne, de de-abia și le urnea, și mergea cu ele ca un zombi, fu la început un foarte bun ascultător, după care își dădu cu presupusul:
-Tu așa, după accent, ești macedonian, sau sloven?
Pe cel din urmă l-am intitulat „fratele Butucănos”, și mă încânta întrebarea lui. Doisprezece ani stătusem printre croați, sârbi și bosnieci, și nimeni, niciodată, nu îmi ghicise obârștia, și asta spre norocul meu, căci tot ceea ce știau localnicii despre români erau despre prostituatele noastre reușite, că toți românii erau țigani, că făceau trafic cu beznină și cu cazane de țuică, și mai știau despre sărăcia lui Dumnezeu și despre Ceaușescu. Chiar îmi pierdusem mai multe fetișcane dispuse să se cupleze cu mine din această cauză. Așa că anii îndelungați de experiență acumulați acolo m-au învățat să o las mai moale cu respectarea morțișă a identității, lăsam localnicii să o dea cu presupusul: îmi spuneau că sunt neamț, francez, portorican, când eram alături de soția mea blondă deveneam cuplu de ruși... De două ori ni s-a întâmplat să alerge niște trecători după noi. Unul dintre ei, foarte precipitat, chiar ni s-a scuzat atunci când ne-a întrebat: „Îmi cer scuze, mă grăbesc ca naiba...” Dădea să ne depășească, se întorcea înapoi în loc: „Decenii întregi am lucrat în Italia. Înțeleg tot ce spuneți, și parcă nu înțeleg absolut nimic... Ce boala de dialect vorbiți? Din ce parte a Italiei sunteți?” A doua oară întrebarea altui trecător, tot grăbit, a fost cam ciudată: „Sunteți cumva chinezi?!” I-am răspuns trecătorului cu aceeași întrebare, și pe un ton cam răstit: „Avem cumva ochii întinși până la urechi???” „Păi vorbeați ceva cu: ci, ci, ci...” „Da, cinci sute, cincizeci și cinci!...”
...-E sloven garantat! îl asigură fratele Balon. Prea mulți ani am stat printre ei, pe atunci pe când le șofam mărfurile.
Așa i-am și lăsat să creadă. Ne-am împrietenit și mai abitir peste câteva zile, eu cu munca, ei cu ironiile. Cel mai adesea îi surprindeam cu barele umplute cu greutăți până la refuz, și doar cu urletele pe care îi făceau pe toți ceilalți să le acorde atenție mai puteau să le urnească.
-Ai văzut slovene, așa se ridică greutăți, nu ca tine... te baletezi! mă zeflemea fratele Balon.
-Lasă omul în pace, ce-ai cu el? îl admonesta fratele Butucănos.
-Hă, hă, mă distrază accentul lui! îi explica fratele Balon.
După ce îi arse o palmă peste ceafă, mai în glumă, mai în serios, îi explică la rândul lui și fratele Butucănos:
-Râzi, tu, râzi, dar omul ăsta vorbește bosniaca mai literar decât amândoi la un loc!
-Nu râd de accentul lui! Mă amuză tare mult că ridică cele mai ușoare greutăți. Până și fetițele care vin pe aici sunt mai puternice și mai ambițioase decât el. Mă și întristează în același timp că își cam pierde timpul de pomană, în loc să facă la fel ca noi, să se pregătească de concurs! îl lămuri și Balonul.
Vânjosul cu picioare anemice se întoarse apoi spre mine, masându-mi bicepșii firavi cu o plăcere răutăcioasă:
-Ce dracu faci cu baletul ăla al tău? Cel mai inutil sport, cea mai inutilă preocupare. Ia exemplu de la noi!... îmi arăta rafturile eliberate de fiare, toate încărcate până la refuz pe barele de oțel care tindeau să se îndoaie. Înscrie-te cu noi la concurs! începu să râdă cu glas tare, încurajându-i pe toți ai încăperii să facă la fel.
Mie nu îmi ardea de glumă, însă voiam să mă folosesc din plin de informația pe care mi-o dăduse:
-La ce concurs participați?
-La evenimentul anului, la campionatul local de bodybuilding de la Vogošća, un orășel lipit de Sarajevo. Vine și televiziunea locală! cu această ocazie bătuse palma și cu fratele Butucănos. Suntem celebri, frățică!
-O să te miri, dar meseria asta pe care o consideri atât de nefolositoare, ți-ar putea prinde foarte bine la concurs.
Le-am explicat grăsanilor că în afara searbădei lor apariții, în care și-ar fi arătat doar hălcile, ar fi dat pentru ei mult mai bine să le fac o coregrafie, să îi imortalizez în personaje mitologice, în sculpturi. Mă priveau cu uimire, și licăritul ochilor le sublinia entuziasmul.
-Eu vreau să fiu gladiator! se personaliză cel umflat în partea de sus și echipat în partea de jos doar cu niște picioare anemice.
-Iar eu voi fi robot! se exterioriză butucănosul cu mișcări de zombi.
Chiar de a doua zi urma să începem lucrul, pe o perioadă de câteva săptămâni. Mai mare hazul la antrenamente. Membrii clubului se îngrămădeau în jurul nostru precum muștele. Grăsanii mă disperau. Cel care voia să fie gladiator arăta ca un Cupidon umflat doar în partea de sus cu pompa, iar robotul cel butucănos se mișca la fel ca și un un bunic pregătit să ia calea altei dimensiuni; dar nu aveam ce face, aveam mare nevoie de banii lor. M-am și certat cu unul dintre ei, cu zece zile înainte de derularea concursului. Brusc, fratele Balon nu mai voia să fie gladiator, ci șef de mafie, periclitându-mi fără milă munca de două săptămâni cu dânsul. I-am explicat că șefii de mafie nu puteau intra pe scenă în chiloți și cu o sabie în mână, ci îmbrăcați la frac și papion, și atunci nu li s-ar mai putea vedea deloc mușchii, și că e păcat, pentru că a muncit atât de mult la ei.
-Are dreptate slovenul! îl convinse și fratele Butucănos.
-Bine, dar atunci, în loc de sabie, aș vrea să am un aruncător de flăcări în spinare! Nu din ăla adevărat, o recuzită, ceva...
Am reînceput munca, dar până în ziua în care li s-au produs amândorura câteo revelație și am încetat orice colaborare. Era ziua în care, după antrenamente, mi-am pus și eu, așa cum aveam obiceiul, amprentele pe geamul din față al unui autoturism, Woltswagen de această dată, nou nouț, un Passat de toată minunția, căci tare curios mai eram să îl văd cum arăta înăuntru.
-Ce faci, băăă!!! am auzit un urlet. Vrei să-mi furi mașina, ha? mă luă la rost mai în glumă mai în serios un individ creț, în jur la vreo patruzeci de ani.
M-am cam pierdut cu fierea. E greu să depistezi când le arde de glumă și când nu iugoslovenilor. Își împușcau cu voie bună prizonierii de război, cu rânjetul pe buze și bătutul încurajator pe umeri: „Lasă, bre, nu mai plânge, că ne-om întâlni cu bucurie pe lumea cealaltă!”
-E frumoasă mașina. Un tip nou. E prima de acest gen pe care o văd în Sarajevo! îngăimam, în disperarea să găsesc vreo salvare.
-Și vrei să mi-o furi?! mă întrebă cu indignare individul, în toiul celor mai înaintate ore de vârf ale orașului.
Norocul meu fu că fratele Balon și cel Butucănos veneau legănându-se fără vreo eleganță dintr-o oarecare depărtare, iar când mă văzură la anaghie își iuțiră pașii.
-Lasă omul în pace! îl dojenea fratele Balon.
-E sloven de-al nostru. E inventatorul nostru de mișcări de dans pentru concurs. Eu voi fi robot, iar debilul ăstălalt gladiator, cu aruncător de flăcări în spinare! îi explică și Butucănosul, după care își strânseră cu amiciție mâinile, denotându-mi că se cunoșteau.
Proprietarul limuzinei mă studie și mă etichetă succint, doar în câteva secunde:
-Mă, ăsta-i român. Pe mine nu mă înșală nimeni!...
Tăcerea mea îi consemna acordul. Cumva, cu un aer de vinovăție, fratele Balon îndrăzni să mă întrebe:
-E adevărat că nu ești sloven?!
-Da, are dreptate, sunt din România.
-Păi... și noi am crezut că ești sloven de-al nostru! devenea stânjenit și Butucănosul, înciudat că își făcuse impresii greșite.
-Pfoaaai! își trântea proprietarul mașinii mâinile peste coapse, cu cea mai mare încântare. Pe ăștia ți-i simt din depărtări, ți-i miros, ți-i identific fără nicio dificultate.
Se întoarse pe urmă spre mine, mă prinse de umeri și mi-i scutură prietenește:
-Cele mai mari lichele sunteți, bă, ticăloși, prăpădiți, haimanale... Cei mai mari cioflingari, cei mai nenorociți, cei mai...
-Probabil că nu te-ai perindat în anturajul potrivit...—mi s-au stins explicațiile, căci se întorcea către ceilalți.
-Ți-i visez pe ăștia, mă. Mai periculoși decât albanezii, decât turcii, decât marocanii... Se omoară și se înjunghie între ei, își fac propriile legi... Ehe, dacă nu mă întovărășeam eu cu ei, nu supraviețuiam în pușcăria din Milano.
Cei doi grăsani îl scrutau cu uimire, dar și cu neîncredere. Fratele Balon ce mai îndrăzni să îl întrebe:
-Sunt mai periculoși decât mafia noastră bosniacă?!
Proprietarul mașinii dădu din mână a lehmite, și îl luă serios în râs:
-Du-te, bă, de-aici, cu toți descreierații. Tu nu înțelegi că ăștia se cuțitesc între ei? Frate de celulă îl înjunghie în somn pe celălaltul. Au pus monopolul pe toată închisoarea. Ei controlau totul, îi dirijau pe gardieni după cum voiau... Și la cele mai amănunțite controale aveau găurile cururilor mai ale dracului decât cele ale noastre, de nu găseau ăia nimic în ele, și totuși erau doldora de droguri, cartele telefonice și bani.
Butucănosul mă studia cu nedumerire.
-Mie nu mi se pare deloc periculos omul! Nu îmi inspiră teamă...
-Păi nici n-are de ce să îți fie. Eu provin din altă ramură socială. Chiar n-am nimic de-a face cu interlopii!... îi înduplecam până la urmă pe toți trei, din răsputeri.
-Ia uite la el ce îi sticlesc ochii! mă tatona și proprietarul mașinii pe sub sprâncene, după care își răsfiră brațele ca pe un scut protector, împingându-i pe cei doi obezi cu un metru mai în lături: Nu stați așa de aproape de el, că imediat își scoate de nici nu te aștepți de unde vreo brișcă! Vă face harcea-parcea!...
Am început să râd isteric. La fel râdea și proprietarul autovehicolului. Se găsea pesemne foarte hâtru. De la o doză firavă de seriozitate, după ce îl tot studiară mai amănunțit pe amicul lor, căci v-am mai zis, yugoslovenii își împușcau potrivit spuselor lor prizonierii de război pe un ton al glumei și al prieteniei, cu bătăi încurajatoare peste umeri; fratele Balon și fratele Butucănos începură și ei nestingheriți să se destindă și să râdă. Crețul în jur de patruzeci de ani își înjumătăți explozia răsului, și mi se adresă aidoma unei rarități spontane:
-Ia zi, românule, știai că fosta mea nevastă e româncă?
Am dat nedumerit din umeri. Începu să mă chestioneze, cu aerul unui atotștiutor:
-Din ce oraș al României ești?
-Din Brașov.
-Din Brașov?!?
Prinse să mă îmbrățișeze, să îmi bată umerii, cu o bucurie sinceră, care îmi stârnea mari dileme.
-Păi fosta mea nevastă e din Brașov! Cea mai cunoscută manechină, cel mai celebru fotomodel al României.
Așteptă ca să îi dau cu presupusul: „doar n-o fi...”, însă nedumerirea mea îi curmă repede suspansul:
-O cheamă Marlen Duțu!
Își răsfiră din nou brațele, ca să mă reîmbrățișeze, și așa rămase cu ele, răsfirate în aer...
-Nu o cunoști pe Marlen Duțu?!! Cea mai tare...
-Poate o cunoaște soția mea, a făcut cursuri de fotomodeling cu Dana Săvuică.
Straturi firave de amărăciune se așternură proprietarului mașinii pe chip, venite cumva din negura amintirilor.
-M-a lăsat, amărâta. Nu m-a așteptat să ies din pușcărie. Umblă acum cu un mafiaș...
Îl loviră brusc bucuriile, și și le trăda gradual în intensitate:
-Dar ce să-i faci, viața merge mai departe! Săptămânal am câte două pipițe!! Ia uite ce mașină mi-am tras, ce spălătorie auto mi-am deschis, cât rest mi-a mai rămas!!!...
Mi-am mutat lin capul către spălătoria indicată, cu un singur scuar, un dulău legat în lanț și doi angajați.
-De-abia am deschis-o! prinse interes în urma interesului meu. Dacă ai mașină, sau mai cunoști pe cineva, vino și tu la mine, și aduți și prietenii. Pentru tine îți fac reducere!...
Aveam să îi destănui peste câteva ore și soției cât de mică era lumea.
-Să știi că nu are cine știe ce succese în România. A apărut ea sporadic pe anumite posturi principale de televiziune, dar mai bine îi merge ca și fotomodel la Milano. A apărut pe coperțile mai multor reviste, Playboy, de exemplu . E cuplată cu Marin Cărbunaru, regele excavațiilor, ăla de-a condus revolta băieșilor acum câteva decenii în urmă!
-Ahaaa...
Opelul Kadet, vișiniu, mâncat de vremuri, prindea luciu, iar tăblița cu inscripționarea corpului diplomatic îl făcea pe Ismail, proprietarul extravagant al spălătoriei, să dea cu preocupare indicații în șoaptă celor doi lucrători pe care îi avea în subordine:
-Pune, mă, la naiba, soluție anti-insecte, și frecați mai cu spor parbrizul pe interior!
Se îndrepta apoi spre noi, cuprins de o mare jovialitate. Deși vorbea cu amândoi, mi se adresa mai mult mie:
-Era tare sufletistă Marlen. Are și o soră, în Brașov. Poate mă pui în contact cu ea, să-mi faci rost de un număr de telefon de-al ei, că Marlen umblă în toată lumea, nu mai am șanse să dau de ea.
Pe când scoteam o încărcătură din propriul portbagaj, îl ascultam cum turuie, iar el i se adresa prietenului meu de la ambasadă:
-Îmi zicea odată Marlen, că voi românii, ați stat peste patru sute de ani sub turci. Aveți cumva și geamii pe la voi?
-Avem vreo câteva! îi răspunse prietenul meu, administrator la ambasadă. Una în Constanța și alta la Medgidia.
-Noi avem foarte multe! își răsfiră la maxim brațele, ca și cum ar fi voit să le cuprindă la un loc pe toate. Nu degeaba Sarajevo se numește Micul Teheran. Dar e de ajuns să aveți și două. Important e să domnească pretutindeni pavăza islamică.
I-am atins ușurel umărul. Pentru pledoariile lui aveam tot timpul din lume, pentru treburile mele, nu.
-Am adus un covor la spălat!
Râse cu cea mai adevărată sinceritate:
-Auleeeu, tipic românesc, tot cu țigănii vă ocupați, voi și covoarele voastre aduse la spălat... Ăștia sunteți voi, niște piețari, niște negustori mărunți... Asta-i spălătorie serioasă, nu...
-Păi acolo scrie că spălați și...
Nu mă mai asculta, se îndrepta cu covorul spre zona de spălare și i se adresa unuia dintre angajații pe care îi avea în subordine, cei drept, cu o voce mai controlată și oarecum mai coborâtă:
-Vezi să dai aspiratorul la maxim, să absoarbă totul. Pune peria aia specială!
Îi zise apoi și mai pe șoptite, făcându-mă drastic să îmi ciulesc urechile:
-Să torni din șamponul ăla scump, fără să te zgârcești, auzi? Că avem de-a face cu oameni mari, la naiba, nu ne putem face de râs...
Ca niciodată în ultimele trei luni de când frecventam sala de fitness, nu mai auzisem atâta liniște, și pentru prima dată instructorul nebăgat de nimeni în seamă avea timp să își soarbă cafeaua și să își citească ziarul, fără să mai fie obligat să reașeze voluminoasele haltere înapoi în suporți.
Undeva într-un colț, retras de ochii indiscreți ai lumii, fratele Balon urnea din loc și plimba în serii scurte, doar cu o mână, câteva greutăți anemice, exact aceleași cu care lucram eu de atâta vreme, de îi plăcea atât de mult să mă ironizeze și să le numească „greutăți de râsul lumii”. Nimeni nu se mai îngrămădea ca altă dată în jurul lui ca să îl admire. Dintr-un respect, necunoscut mie, îl lăsară adâncit în propria lui singurătate.
Celălalt frate, Butucănos, mormăia ceva indestinctibil, undeva în fundul sălii, și se deplasa încet, cu mișcări necoordonate, de zombi, fără vreo direcție anume.
Știu că aveam un program destul de lung în ultima zi în care aveam să mai calc pe acolo. Aveam de lucrat mușchii abdominali, umerii și picioarele. În curând aveam să aflu și ce striga fratele Butucănos, și să îmi rezolv și nedumeririle de ce i se fereau cu toții din cale. Parcă i se desprinse sufletul de pe pământ și ochii îi păreau lipsiți de viață, absolut fără focalizare. Aproape că dărâmă involuntar un client al clubului care îi stătea în cale, de îl apucase și pe acela exact atunci programul de genoflexiuni.
-Hei, vezi, mă, pe unde mergi! îl admonestă de urgență sportivul.
„Slovenac je rumuuun!!!” (slovenul e român), îi urlă Butucănosul în timpane, în loc să-i ceară scuze.
Trecu pe lângă câteva banchete depărtare de mine, fără să mă observe, fără să mă simtă, ori să mă adulmece. Strigă din nou câțiva pași mai încolo:
-Slovenul e romââân!!!
Purtat cumva de hamuri invizibile, de o forță venită din afara propriei lui voințe, întocmai unei marionete, Butucănosul se acroșă de instructorul nebăgat de nimeni în seamă, îi dărâmă din mâini ziarul, nu se catadicsi să se aplece și să i-l ridice, apoi să i se scuze, își vedea de traiectoria impusă de forța-i invizibilă, urlându-și strigătul de jale:
-Slovenul e romââân!!!...
Îmi scurtasem exercițiile, în loc de patru serii făceam doar trei, plus încălzirea de rigoare, aveam să ies în acel fel cu jumătate de oră mai repede de acolo. Pe când cugetam la toate acestea, îl observam cu îngrijorare și pe fratele Balon. Ședea singur pe bancă, abătut de când intrasem în sală. Își lucra un singur biceps de când îl găsisem acolo, cu ganterele mele cele mai ușoare, pe când cealaltă palmă și-o avea proptită în falcă. Dacă l-ai fi legat cu o sforicică de picioare, fratele Balon și-ar fi luat cu siguranță zborul din încăperea cu miros de saltele învechite.
Brusc, fratele Butucănos m-a trezit din observare. Mi-a acroșat capul unei bare, făcând să îmi cadă pe jos una dintre haltere, dezechilibrându-mi vădit acuratețea exercițiului. Nu se aplecă să îmi culeagă greutatea și să mi-o monteze înapoi pe bară. Ochii îi penetrau dincolo de zidul netencuit cu scrutături aspre, profund îngândurate.
-Slovenul e romââân!!! îl auzeam de la numai trei pași depărtare, zărind și trei fotbaliști din echipa națională de la tineret cum i se fereau din cale. M-am decis instant ca în loc de trei serii per exercițiu să fac doar două, în felul acesta scăpam de cei doi abătuți cu încă o jumătate de oră.
Când am ieșit din club, amurgul trăgea odată cu el cortina întunecată a nopții. După o zi dinamică, cu multă agitație, nu puteam să nu remarc tăcerea adâncă, care nu putea fi deranjată de cântul răgușit al greierilor. Simțeam în schimb acut, mirosul proaspăt al ierbii cosite. Becurile din jurul clubului, inclusiv din jurul stadionului, încă nu se aprinseră. Câțiva atleți alergau în beznă, și acest impediment nu părea să îi deranjeze, cunoșteau de prea mult timp pista, și benzile delimitatoare trasate în întuneric păreau să îi ajute. De undeva de la o fereastră răzbătea o lumină puternică. Era singura larg deschisă din tot șirul de ferestre pe care îl avea imobilul. Obturând lumina puternică, corpul butucănos care apăruse în dreptul crăpăturii imense părea inert, se mișca cu neputință și fără vreo anumită coordonare, iar din capul voluminos și ras la zero îi emana o privire inexpresivă, rătăcită, scrutând parcă o altă dimensiune. Pe gura aborigenă, înjgheba cu eforturi inumane cuvinte incoerente:
-Slovenul e romââân!!!
Fură ultimele sunete pe care le mai auzisem din dreptul ferestrei, și odată cu ele, ultimele scandări sângerii pe care le-am mai auzit în Bosnia și Herțegovina.
Am pierdut multe fete din cauza obârștiei, dar cine s-ar fi gândit că taman din această cauză voi pierde și colaborarea cu doi grăsani, și odată cu această pierdere, și banii lor?!...
-->
Comentarii
Vă mulțumesc pentru popas. Sentimente reciproce...