Moto:
Dacă crezi că Dumnezeu nu are umor, atunci fă-ţi planuri de viitor!
De când e timpul şi pământul, toate fiinţele de pe lumea asta au câte o pereche, aşa a lăsat Dumnezeu, aşa gândesc şi eu că e firesc. Viaţa te poartă pe căi nebănuite, clipele de fericire alternează cu cele de adâncă disperare, aşa cum anotimpurile se succed unul după altul într-o nesfârşită călătorie prin timpul acesta ce ne aparţine celor traitori pe pământ.
Elena se trezise dis de dimineaţă şi ajunsese la birou înaintea colegilor. Îi plăcea să mediteze în liniştea ce domnea pe tot etajul, să inspire aerul curat care intra pe fereastra larg deschisă şi să-şi bea în linişte cefeluţa înainte de începerea programului, Devenise aproape un ritual.Era încă o femeie frumoasă, înaltă, cu părul castaniu, ondulat, lăsat liber pe spate, cu ochii căprui , uşor migdalaţi, cu zâmbetul mereu pe buze, îţi era mai mare dragul să stai de vorbă cu ea. Cu toate acestea era tot singură. Nu a avut noroc în dragoste, după 20 de ani de căsnicie a ramas singură cu doi copii de crescut, îi era tare greu sa-şi întreţină fiicele la şcoală, erau atâtea de cumpărat, cărţi, caiete, îmbrăcăminte, încălţăminte, cărţi pentru lectura suplimentară,...dar trebuia să răzbată singură, sa-şi vadă fiicele cu facultatea terminată. Nici nu-şi dădu seama ce repede trecuse timpul si colegii de birou sosiseră unul câte unul...Abia trecuse cinci minute după ora de începere a programului şi a fost chemată în biroul directorului.
- Mâine pleci în delegaţie la Cluj! Îi explică apoi, pe îndelete tot ce trebuia să facă. Nu îi făceau prea mare plăcere deplasările acestea, erau destul de obositoare, mai ales că plecarea era dis de dimineată si pe o asemenea vreme cânoasă, nimănui nu i s-ar fi umplut inima de bucurie la gândul unei călătorii..cu trenul, aşteptări în gară, întârzieri....Dar îşi luă inima în dinţi şi cu Dumnezeu înainte....aşa cum spune tot românul.
Nu aşteptă prea mult în gară, trenul, spre surprinderea ei, a venit la timp şi urcă în compartimentul unde avea loc rezervat. Era încă întuneric, aşa că se aşeză pe banchetă şi închise şi ea ochii, aşa cum făcuseră majoritatea celor din compartiment.
O geană de lumină străbătu întunericul, perdeaua nopţii grea,a început să se risipească şi zorii au pus stăpânire pe toată întinderea. Deschise ochii şi pe sub genele lăsate începu să-şi studieze vecinii de compartiment: o femeie în vârstă, dar elegantă, un baiat tânăr cam de 25 de ani şi un domn cu trăsături mai obosite, cateva riduri....stătea şi el cu ochii închişi...
Scoase termosul din geanta de voiaj şi-şi umplu un păhăruţ de plastic cu cafeaua aburindă. Domnul din faţa ei deschise ochii şi inspiră cu atâta plăcere mirosul de cafea, încât Elena nu putu să nu-l servească şi pe el cu puţină cafea.Un zâmbet îi lumină chipul obosit.
- Întradevăr mi-ar face mare plăcere, daca aveţi o ceaşcă de cafea în plus.
Conversaţia s-a legat repede.şi aşa a aflat că este văduv, sotia îi murise în urmă cu cinci ani, că este inginer la o mare întreprindere din oraşul X.. La despărţire i-a cerut numărul de telefon, iar ea, i l-a dat, nu spera că o va suna, în sinea ei gândea că e doar o simplă cunoştinţă de călătorie, ce-i derpt, agreabilă, se vedea că citise foarte mult şi era bine documentat în multe domenii.
Într-una din seri, după ce sosise din delegaţie, ţârâitul telefonului mai mult o sperie din gandurile ei. Era el, Eugen, domnul pe care îl cunoscuse în tren, au vorbit minute în şir, parcă se cunoşteau de când lumea. Dupa câteva săptămâni devenise un obicei să aştepte ţârâitul telefonului seara, după ora şapte când mai termina treburile zilnice.
-->
Comentarii