Cu amintiri sosind câteodată
pe gândurile ce alergă-n gol
apari și tu, în alb înveșmântată,
alunecând prin ușa de la hol.
Rămasă-n urma ta întredeschisă,
aud cum vântul deapănă povești
din cartea neuitărilor rescrisă
cu neiertări aproape nefirești.
.
Le invocai prin vorbe răscolite
de serile cu-absurde-nchipuiri
când demonii, pe căile-ncâlcite,
ieșeau în calea ta să îi admiri.
Sedusă de fantasme-amețitoare
mă dojeneai, atunci, fără răgaz,
te-aș fi oprit, însă știam că moare
orice cuvânt în propriul tău necaz.
.
Se răsuceau în mine, nevăzute,
păreri de rău că nu mă înțelegi
și mă dureau cuvintele pierdute
pe nerostiri care mureau întregi.
În ochii tăi se adâncea furtuna,
cu vorbe reci și fără de-nțeles,
le mai resimt și azi încărcătura
reverberând în mine tot mai des.
.
Povara lor ajunsă peste vreme,
călare pe solstițiul hibernal,
se-așază mai departe-ntre poeme
pe foile desprinse din jurnal...
Dar vântu-afară bate mai departe
și povestește-ntruna despre noi,
rămân cu ochii pironiți în carte
visând că încă suntem amândoi.
-->
Comentarii