Lui Andrieș fata în căzuse cu tronc, rău de tot. La început nu îndrăznise să îi mărturisească, însă, la insistențele prietenilor, care începuseră să fie convinși că era cam luat de prost, la a treizecea invitație la restaurant îi zise:
-Mălina, te iubesc! Mă topesc de dorul tău!
...Pentru Andrieș efectul devastator fu acela la care se așteptase. Fata devenise distantă cu el, și dintr-o dată îi refuza cu răceală invitațiile. Și-acum, după trei săptămâni de stat la depărtare de ea, îi lipsea mult. Dacă se gândea bine, îi era de-ajuns simpla prezență a Mălinei cu el la masă. De trei ori pe lună o invita la restaurant, și timp de aproape două ore nu se mai sătura să își cufunde privirea în ochii ei voioși și tainici. Dacă se gândea bine, pentru el era mai mult decât suficient ca fata să îi zâmbească în tot acel timp. O timiditate, un bun simț mai exemplar ca la Mălina nu mai întâlnise la nicio altă fată, așa că Andrieș își sacrifica cu dragă inimă mai mult de jumătate din salariu ca să iasă de trei ori pe lună în oraș cu dânsa. O mai surprinse umblând la braț și cu alți indivizi, se încrunta la început, după care zâmbea, considerându-se naiv de unul singur. Era sigur că superba brunetă îl iubea doar pe el, din adâncul sufletului, nu carnal, așa cum proceda cel mai probabil cu toți ceilalți, că doar din cauza aia accepta să tot iasă cu el de atâta amar de timp prin restaurante. Și iată-l acum ratând deja trei ieșiri la cină cu Mălina, și asta numai din cauza unor neghiobi de prieteni, care s-au amestecat în viața lui, pentru că l-au crezut tăntălăul tăntălăilor.
Dragostea vieții lui nu îi mai răspundea la telefon, acesta fiindu-i și singurul contact cu ea. Ce îi mai rămânea de făcut?
Își luă inima în dinți, luă troleul numărul nouă, traversă cu el tot orașul, se duse țuști la florăria cimitirului și cumpără aproape toți trandafirii pe care îi găsise acolo. Deși aceștia erau extrem de scumpi în toiul iernii, Andrieș nu își făcea griji. Își pusese cu grijă deoparte banii cu care ar fi trebuit să iasă deja a treia oară cu Mălina în restaurant. Era extrem de bucuros că divinitățile îi șoptiseră în subconștient să facă o faptă atât de bună, și le mulțumea din suflet că îl binecuvântaseră cu o asemenea inspirație. Mai bucuroasă decât el era însăși vânzătoarea. Chiar îi mărturisise că îi era primul client, și că el îi făcuse vânzare cât toți clienții la un loc pe care i-ar fi avut în ziua aceea. Nu a avut să îi dea 24 de trandafiri albi, atâția ani cât împlinea în momentul de față Mălina, dar vânzătoarea nu se lăsase, îi încropi lui Andrieș un buchet din 13 trandafiri albi, toți pe care îi avea în chioșc, superbi de-a dreptul, nouă trandafiri roșii, și doi galbeni. Andrieș nu ar fi insistat asupra trandafirilor galbeni, care semnificau gelozia, dar nu avea încotro, trebuia să pornească la război cu ceea ce avea prin chioșc vânzătoarea. Îl bucurau trandafirii roșii, ai iubirii, însă îi prefera pe cei albi, ai sincerității, și fata trebuia să își dea seama de sinceritatea lui, deoarece era deosebit de deșteaptă, deosebit de stilată. Buchețoiul de trandafiri îl costase atât cât ar fi dat pentru două ieșiri la restaurant cu Mălina, dar nu-i păsa, zâmbea din răsputeri pe străzile care o apropiau de iubita lui și de apartamentul acesteia. Urcă tiptil până la primul etaj, lăsă florile pe ștergătorul de picioare, și o luă ușurel înapoi la goană. Era fericit. Știa că erau deosebit de rari bărbații care dedicau atenții atât de sublime iubitelor.
Spre marea dezamăgire a lui Andrieș, chiar și după două săptămâni de așteptare, Mălina nu îl sunase. Îl cuprinse disperarea la început, dar acum, că își luase din nou salariul, raze noi de speranțe i se iveau la orizont. Îi venea să strângă la piept, să sărute parfumul care îi plăcea atât de mult Mălinei, pentru el covârșitor de scump, cumpărat direct de la Dolce Gabana.
Îi deschise chiar ea ușa. Îl certa din prag, că cuvintele adresate iubirii nu puteau fi aruncate cu ușurință. Îi mărturisea că se supărase pe el atunci când s-a jucat cu atâta ușurință cu sufletul ei, declarându-i vrute și nevrute, și că el trebuia să se străduiască și mai mult ca să îl poată crede că chiar o iubește, ceea ce nu s-ar fi putut întâmpla niciodată. Înainte ca să îi închidă ușa în nas, îl rugă cu o răceală răstită să nu o mai caute. Îi luă totuși parfumul.
Îi dădea dreptate Mălinei. Era atât de frumoasă, atât de rasată, încât, dacă și-o dorea ca să îi fie numai a lui, trebuia să recurgă la un sacrificiu suprem. Mulțumea cerului pentru că îl procopsise cu o astfel de idee. Credea în destin, credea în karma, credea în semnalele pe care i le trimitea universul, și cel mai convingător semn era acela în care Mălina îi spusese că nu era destul de convingător că era în stare să o iubească. Trebuia să se străduiască, trebuia să îi arate cu orice preț cât de mult ținea la dânsa, și asta în prezența a cât mai multor martori. Zile la rând se gândise cum să dea peste câți mai mulți dintre aceștia. Într-un stadion era mult prea mare riscul, ar fi fost dosit de îndată. Într-un teatru, în timpul unui spectacol, nici că putea fi vorba să se ocupe cu o așa temeritate. Insista să se sacrifice în numele iubirii în gară.
Trecură zile bune ca să își adune curajul, și cum nopțile îi erau sfetnici iscusiți renunță la gară și se puse să mulțumească din nou providenței pentru sfaturile bune pe care i le dădea prin puterea nemăsurabilă a gândurilor. Strada Republicii era definitiv cea mai aglomerată stradă din oraș. Arhiaglomerată atât de localnici, dar mai ales de turiști. Locația respectivă îi creiona cheia sacrificiului complet.
Cu câteva zile înainte de momentul desfășurării jertfei, Andrieș chemă toate televiziunile naționale, pe cele locale, trimise comunicate de presă tuturor revistelor și ziarelor din zonă. Care voiau să vină, bine, care nu, treaba lor. Era conștient că aveau să se ducă tratative vădite ca să fie oprit din faptul necugetat, dar era cumva sigur că o să și-l ducă până la capăt...
...De-abia după trei zile de la comiterea martiriului fusese identificat Andrieș de către poliție. Într-adevăr, cel mai mare aport la identificarea lui și-l aduseră chiar televiziunile. De acolo reieșea clar că nenumărați trecători încercaseră din răsputeri să îl împiedice să își ducă la capăt nesăbuita acțiune, să îl prindă de pancarta pe care și-o avea ștrangulată la gât și pe care îi era scris: „Mălina, mă prăjesc de dorul tău”; însă Andrieș își copsese planul cu dibăcie, așa că a reușit să li se sustragă atât lor, cât și polițiștilor care i-o luaseră pe urme.
Singurul mândru de faptele sale era însuși Andrieș. Pocnea de bucurie atunci când se vedea pe sticla marilor televiziuni, chiar și de trei ori pe zi la știrile acestora, și era sigur că și Mălina o să-l vadă și că o să-i bată cât de curând la ușă. Părinții lui Andrieș nu erau deloc mândri de faptele lui, ba din contră, le crăpau obrajii de rușine, opinia publică se găsea într-o deplină ofuscare, vecinii îl arătau cu degetul, iar prietenii îi râdeau de sentimente în gura mare.
Îi sări inima într-însul și mari speranțe i se iviră atunci când îi bătu peste câteva zile cineva la ușă. Era convins că dincolo de prag era Mălina, emoționată până la lacrimi, cu un chef smerit de împăcare. Când deschise ușa cei doi polițiști nu erau deloc emoționați până la lacrimi, din contră, îl invitară cu minele cele mai grave ca să îi însoțească la secție. Se alese cu o amendă de 500 de lei pentru deranjarea opiniei publice, dar măcar era acum celebru, și absolut sigur că efectul sacrificiului avea să îl răsplătească în curând cu ceea ce-și propusese. Mălina avea să îi aparțină numai lui.
O zări în aceeași seară, trecând strada, cu ochiul vânăt. Ar fi vrut cu tot dinadinsul să i se apropie, să i-l sărute, să i-l vindece, însă forțele necontrolate ale bunului simț și timidității îl țineau la mare depărtare. O văzu și în celelalte zile trecând prin dreptul ferestrei lui de la parter în drumul ei spre muncă, la o firmă de asigurări. Ar fi vrut să deschidă de îndată geamul și să o salute, cu ochii înlăcrimați, copleșiți de emoție, însă aceeași nesuferită forță a bunului simț îl ținea dincolo de perdeaua de unde o observa zilnic.
Ce îl mulțumea sufletește pe Andrieș era faptul că Mălina umbla singură de ceva vreme. Chiar nu o mai surprinse cu niciun flăcău ținându-se de mână. Andrieș se bucura că Mălina își dăduse în sfârșit seama că ceilalți bărbați nu o meritau, și că în curând avea să fie numai a lui. Era convins că fata se căia nespus pentru că fusese atât de nedreaptă cu el, și tocmai din acest motiv întârzia să i se anunțe, măcar și cu un telefon. Ori poate că ea îi aștepta apelul. Ce-a fi fost să o sune? Toate tiparele bunelor moravuri indicau că bărbații erau mereu aceia care trebuiau să ia primii inițiativa. Însă el era mai rușinos decât o fată mare, și se comporta ca atare, iar gândul că ar fi putut fi refuzat din nou de Mălina îl înspăimânta cu totul.
Trecu o săptămână de când tot stătea cu ochii pe telefon. Până o zări trecându-i pe lângă fereastră, întocmai unei adieri ademenitoare. Un curaj inexplicabil îl cuprinse, o forță trimisă lui de vreun zeu apreciabil. Trânti cu putere geamul și i se adresă:
-Hei, ceao! Cât de mult mă bucur să te văd!
Mălina se întoarse surprinsă, după care i se și îndepărtă, grăbindu-și cumva pașii panicată. Zeul îndrumător nu îi mai dădu lui Andrieș loc de gândire, ci îl împinse pe loc pe geam ca să o ia după dânsa. Nu îi păsa că era desculț, nu îi păsa că își purta pe el pijamalele vărgate, nu avea ochi decât pentru ea. O prinse de cot cu o nevinovată bruschețe, frânând-o din drum. Rămase surprins de persistența ochiului vânăt pe care îl avea încă, însă își reveni repede:
-Mălina, știu ce simți pentru mine, știu cât îți este de greu ca să îți găsești cuvintele și să îmi mărturisești tot acest chin. Gata, durerea ce s-a așezat între noi trebuie să dispară...
Frumoasa pe care o ținea blocată de cot nu își găsea cuvintele, și Andrieș era conștient de acel lucru. Îl țintuia cu niște ochi albaștri, dilatați, cuprinși de văpăi. Când reuși să își adune amintirile fata i se smulse vivace din strânsoare și, pentru prima dată după atâtea săptămâni de când nu își mai vorbiseră, îi divulgă cu ardoare, în plină stradă, tot ceea ce simțea atât de mult pentru el:
-Tu mai ai de gând să mă tot maltratezi, bă, nesimțitule? Mi-ai pricinuit o grămadă de neplăceri. M-ai făcut de rușine, mă arată lumea cu degetul pe stradă. Îmi vine să îmi bag capul în pământ și să nu mi-l mai scot, așa, ca struții!
Cu un ton fâstâcit al vocii, Andrieș protestă:
-Mălina, scumpa mea, dar nu înțeleg nimic!
-Ce ți-a trebuit, mă, de te-ai pornit să mă batjocorești?! Ce ți-a venit, băi, descreieratu’ naibii, să te dezbraci în curu gol în plină stradă și să alergi cu o pancartă la gât aburind că mă iubești???
-Mălina—o prinse de ambele palme—dar eu chiar te iubesc!
Andrieș chiar nu își dădea seama cum își smulse Mălina încheieturile din palmele lui, însă își dădu pe deplin seama de usturimea palmei cu care îi trosni aceasta obrazul.
-Poate că asta o să te convingă ca în viitor să mă lași odată-n pace, băi, descreieratule! îi strigă din depărtare.
Din ochii încețoșați, o zărea cum îi dispărea ca o nălucă, și mersul ei isteric, apăsat, cu părul ei blond, proaspăt vopsit, ce bătea în aer, o făceau să i se pară și mai frumoasă.
Andrieș făcu pe degeaba drumul până la apartament intrând pe casa scării. Uitase că ușa casei îi era închisă pe dinăuntru, așa că trebui să iasă din nou în plină stradă și să sară pe geam ca să intre acolo. Avea mare noroc că locuia la parter și nu la celelalte etaje. Se uita în zadar pe după perdeaua sidefată. Mălina dispăruse. Nu îi mai rămânea altceva decât să o aștepte. O să se răzgândească ea și o să îl viziteze, poate peste o zi, peste o lună, ori peste câțiva ani. Nu conta pentru Andrieș. O înțelegea pe Mălina. Pentru ea era o decizie extrem de importantă, mai ales că trebuia să stea cu el pentru totdeauna, fata avea nevoie de timp ca să reflecteze. În astfel de momente de cumpănă timpul era pentru el ca și inexistent. Obrazul unde îl lovise prietena îl ardea plăcut și și-l mângâia cu delicatețe. Cu acea ocazie un gând salvator îi izbi rațiunea. Era ferm hotărât să își tatueze pe piept numele Mălinei, dintr-un profund respect și nețărmurită așteptare. Aceea îi era definitiv soluția finală, al doilea sacrificiu pentru fată, și era ferm convins că o să reușească. Zâmbea ironic atunci când o întâlni pe partea cealaltă a drumului, cu câteva săptămâni mai încolo. Era la braț cu același individ care îi învinețise ochiul. Andrieș era conștient că bruta cu pricina avea să o tot bată, până când i-o veni Mălinei mințile la cap și o înțelege ce însemna în adevăratul sens al cuvântului romantismul. Se uita cu drag după ea, până când i-o înghițiră depărtările. Avea de gând să o aștepte până când i s-o întoarce, măcar dacă avea să iasă cu el chiar și numai la o masă. Până atunci trebuia să își onoreze față de Mălina o promisiune. Intră de urgență în atelierul de tatuaje. În curând numele ei avea să îi scrijelească pieptul, să îl ardă plăcut câteva ore mai târziu, recurgând pentru ea la acel sacrificiu, la acea hotărâtă soluție finală...
-->
Comentarii
Plecăciuni temeinice. Încântat de popas. Și da, chiar există astfel de bărbați (or fi și femei), căci am întâlnit destui!
Ca un fir de mărţişor alb-roş, aici râsu-plânsu' este o împletire de stări contradictorii...
Obsesia este nu doar patologică, este un semnal de *aşa nu!*
Doi oameni, se spune, nu trebuie musai să se privească tot timpul în ochi, ci să privească amândoi în aceeaşi direcţie!
Aparent zâmbeşti cititorule, dar cu lacrimi în ochi, când în numele iubirii se moare... puţin câte puţin
cu admiraţie pentru scriitura semnată Adrian Scriminț , aDa nemescu