Pe Steluţa Crăciun am avut onoarea şi plăcerea să o cunosc în urmă cu aproape doi ani, când am descoperit-o într-unul din cenaclurile literare virtuale, a cărui membră devenisem. Am fost, încă de la început, impresionată de bogăţia metaforică şi originalitatea creaţiilor sale, precum şi de cultura poetică de invidiat, ce transpare din fiecare vers al său.
Prea multe despre Steluţa nu ştiu, decât că are o meserie nobilă, aceea de dascăl, călăuzind pe drumul spinos al maturizării generaţii întregi de elevi. Nu pare să fie o persoană care îşi deschide sufletul în faţa oricui, de aceea mă consider o norocoasă, primind în dar, chiar de la ea, volumul Uşi de hârtie (apărut la Editura Timpul, din Iaşi, în 2018). Răsfoindu-i paginile, am simţit că pătrund într-o lume fascinantă, pe care autoarea şi-a ferecat-o cu grijă, de multă vreme, în cămăruţele inimii, iar prin intermediul slovelor, a prins acum curajul să-i dea viaţă.
Citind prefaţa complexă scrisă de Marius Chelaru, ai senzaţia că tot ceea ce era de spus, s-a spus. Şi totuşi, percepţia umană poate fi extrem de diversă, de aceea mi-am permis să-mi dau frâu liber dorinţei impetuoase de a transpune în (alte) cuvinte trăirile Steluţei, prin prisma imaginaţiei mele.
Luate ad literam, „uşile de hârtie” reprezintă coperţile cărţii, care sunt, metaforic vorbind, porţi spre un alt tărâm, unul construit din slove meşteşugite, unde poeta ne invită să pătrundem, pentru a-i descoperi misterele, semnificaţiile, parfumul. „Cochilia” de hârtie, de o fragilitate neîndoielnică, este singura care o protejează împotriva celor ce ar putea-o privi sceptic sau răni, într-un fel sau altul.
În afară de simbolul trecerii (unui prag), uşa (sau poarta) constituie şi un semn al schimbării ori înnoirii, un pas către cunoaşterea propriei conştiinţe. Să sperăm că această „uşă” din imaginaţia poetei este una deschisă, care să-i permită accesul spre reconectarea cu eul superior, respectiv cu pacea interioară.
Autoarea a preferat, pe parcursul întregului volum, să se exprime în vers liber, fără constrângeri de niciun fel, deşi stăpâneşte la fel de bine versul clasic şi rigorile acestuia. Fiecare poezie este o gimnastică a minţii, riguros executată, o poveste de viaţă impresionantă sau o experienţă sufletească intensă.
O să mă opresc asupra câtorva din poeziile Steluţei, în mod aleatoriu, după cum acestea m-au inspirat sau mi-au îngăduit înaintarea spre „poarta” înţelegerii lor.
„Adesea adorm/ şi mă visez câmpie”, afirmă ea meditativ în poezia Eu sunt câmpie, continuând confesiunea lirică pe acelaşi ton melancolic: „Şi-mi vine aşa un parfum de demult/ de se trezesc în mine toţi strămoşii:/ fac focul şi coc ştiuleţi/ ţinând noaptea trează în vis,/ la marginea drumului meu, nesfârşitul”.
Singurătatea şi pustiul din suflet sunt reproduse cu acurateţe, în imagini veridice, cu aceleaşi inflexiuni nostalgice: „După-amiaza de duminică/ are un aer de fată bătrână/.../ După-amiaza ta, după-amiaza mea –/ fete bătrâne/ adunate la un loc/ pentru o plictiseală comună/ sau pentru o bârfă pofticioasă/ despre care pe care/ şi cine cu cine...” (Duminică după-amiază).
În poezia Viaţă dublă, Steluţa ne reaminteşte dualitatea fiinţei umane, discrepanţa (de cele mai multe ori) dintre realizări şi iluzii: „Duc o viaţă dublă:/ una din ele/ rămâne aici, în contingent,/.../ ...să-şi câştige existenţa/ şi s-o suporte,/.../ Cealaltă viaţă a mea/ e uşor frivolă:/ se îmbracă în cele mai elegante iluzii...”.
„Cel mai plăcut loc de plimbare/ pentru bătrânii din oraş/ e drumul spre cimitir”, afirmă poeta în Ultima plimbare, o poezie de o tristeţe covârşitoare, în care starea apăsătoare de dinaintea „ultimului drum” este subînţeleasă; nimeni nu are tăria/curajul să vorbească despre „eterna locuinţă”, dialogurile ocazionale fiind despre problemele inerente lumii celor vii, cum ar fi, de exemplu, pensiile mici, „în rest, fac schimb de păreri:/ păreri de oameni,/ păreri de amintiri,/ păreri de rău”, în timp ce „În ochii lor lăcrimoşi/ se îngustează orizontul”.
În antiteză cu aceste imagini impresionante prin veracitatea lor, cea a copilăriei, regăsită printre amintiri, pare o gură de aer proaspăt într-o cameră închisă ermetic sau o oază în deşert: „Luaţi şi mâncaţi această pâine,/ ea este truda mea,/ spunea bunica.../.../ Noi rupeam cu lăcomie bucăţi mari/ iar firimiturile se înmulţeau/ hrănind toate păsările cerului./ Pe spatele pâinii, liniştit,/ semnul crucii” (Pâinea).
Mireasma dulce, tulburătoare, a Orientului Apropiat şi a palatelor din vremuri apuse de mult, se resimte puternic în poezia Oare, unde imaginaţia autoarei atinge cote maxime: „Uneori mă trezeşte/ un miros de apă de trandafiri/ şi simt pe limbă gust de sarailii./.../ ...sunt undeva pe malul Bosforului,/ prin umbrele albastre de la Topkapi,/.../ frumoasa Aişe,/ răpită de un mândru palicar.../.../ Oare sunt stră-străbunica mea/ călătorind prin timp,/ sau pur şi simplu am visat/ recitind Adrian Zografi?”.
Dragostea, una din temele favorite ale poeţilor, nu este neglijată nici de Steluţa Crăciun, care are o capacitate impresionantă de a descrie plastic cenuşa sentimentelor ce „ardeau” intens cândva: „Lupta se terminase:/ rămăsesem singură/.../ şi ce grea bătălie am purtat:/ am aruncat unul în sensibilitatea celuilalt/ cuvinte grele, care să lase vânătăi pe viaţă” (După luptă), într-un „război de orgolii”, în care aşa-zisa victorie este, mai degrabă, (tot) o înfrângere.
Într-o altă poveste de(spre) iubire, regretele tardive se împletesc într-o cunună a singurătăţii, pe care un „el” (imaginar sau nu) o poartă cu tristeţe, ca pe un premiu de consolare, primit la şcoala vieţii: „Cum a mai trecut el prin viaţă/ presărând în urmă/ speranţe, vise,/ uneori vreo floare/.../ Era mereu în căutare de ceva sau de cineva/.../ Nu ştia că toate presărările lui/ erau de fapt risipiri/.../ iar drumul înapoi nu se mai putea” (Drumul înapoi).
În poezia Albastru este descrisă o iubire idealistă, unde orice gest, orice amănunt, aparent fără însemnătate, devine fascinant pentru un îndrăgostit: „cum să fac/ să nu mă scufund în albastrul/ adânc al ochilor tăi?/ n-ai putea să clipeşti puţin/ să mă agăţ de genele tale?/ Nu puteam:/ eu priveam dragostea/ uimită/ cu ochii larg deschişi/.../ Doar sărutul/ îmi închidea ochii,/ salvându-te/ din când în când”.
Speranţa într-o poveste de iubire care să-i dea (autoarei) aripi spre zenit transpare (şi) din poezia Aşteptare: „Neclintită aştept/ la răscruce/.../ Acolo/ mi-am făcut eu ferestre/.../ poate/ apari de pe un drum interzis,/ îmi inversezi sensul vieţii/.../ şi vin anotimpuri şi pleacă/.../ Eu sunt doar/ copacul de la răscruce/ prinzând rădăcini în inima ta”.
O altă viziune asupra iubirii, una cu parfum de epocă de această dată, când senzualitatea era printre trăsăturile dominante în cercurile din înalta societate, cu condiţia să fie salvate aparenţele, este descrisă în poezia Dejun pe iarbă: „Prea multă ipocrizie/ ce a învăluit amorurile în alcovuri/ unde priveau pe gaura cheii/ servitorii voyeurişti/ s-a risipit cu ceaţa albă a dimineţii”. Dar, indiferent de perioadă, „Iubirea poate fi străvezie/ şi nesigură/ ca voalul alb al miresei./.../ Sfidând religia, timpul/ şi alte prejudecăţi şi convenienţe/ trupurile se caută în noapte/ şi se găsesc” (Dacă eu aş fi Dali).
Regăsirea îndrăgostiţilor şi durerea înstrăinării dintre suflete este redată într-un tablou expresiv, în poezia De departe: „...umbra ta, alungită şi subţiată,/ a intrat,/ ezitând,/ pe poartă: erai un străin;/.../ în ochi bătea vântul însingurării/.../ în privirea ta/ au început să se reflecte/ florile din grădină/ şi, un pic,/ surâsul meu” sau: „Ai început să pleci/ puţin câte puţin/ întâi ţi-a plecat gândul,/ apoi surâsul.../ Am rămas doar eu.../ Păcat că se face atâta risipă de linişte” (Însinguraţi).
O dovadă că dragostea poate reveni la viaţă atunci când nu te (mai) aştepţi este şi poezia intitulată sugestiv Muguri: „Trecut e timpul.../ atunci de unde/ această adiere/ prevestitoare de muguri,/ acum toamna?/.../ Înfloreşti aşa de plenar/ în mine/ că nici nu ştiu/ cum să te ascund/ de ochii reci ai brumei”.
Versatilitatea (poetică) a Steluţei Crăciun este foarte bine reliefată în poezia Chirurgie estetică, unde se autopersiflează într-un mod inedit, închipuind un dialog, presărat pe alocuri de sarcasm bine dozat, cu un specialist estetician, în vederea (re)modelării exterioare, dar mai ales a celei interioare: „Vom începe cu sufletul/ aici avem cel mai mult de lucru –/ multe dureri de înlăturat/.../ ceva amintiri de netezit,/ şi trebuie neapărat să scoatem/ iubirile-acelea cronicizate/ riscă să devină maligne”.
După „complicata operaţie”, sufletul (i-)a devenit „total zen”, toate rănile (i-)au dispărut, însă, aşa cum se întâmplă mai mereu în viaţă, totul are un preţ: „nu mă mai pot bucura, nici întrista”. O altă „surpriză” o aşteaptă: „tenul era albastru,/ părul oranj,/ iar ochii, gura şi nasul făcuseră permutări...”. Priveliştea neobişnuită este finalizată prin încercarea găsirii unei soluţii pentru ieşirea din situaţie: „Acum sunt în căutarea/ unui chirurg/ admirator al lui Botticelli”, care să „repare” înfăţişarea total schimbată de chirurgul „suprarealist convins,/ mare admirator al lui Picasso”.
Un alt poem ce îmbracă haine de gală este La o tablă, unde autoarea, cu acelaşi şarm, combinat cu o doză de ironie fină, (îşi) imaginează un dialog „la nivel înalt”, în sfere inaccesibile muritorilor: „Cârtitori mai sunt şi pământenii ăştia,/ zise Dumnezeu, aruncând zarurile/.../ deranjându-mă cu insistentul lor „de ce”./.../ Doamne, zise Sfântul Petru,/.../ ...dacă vrei să ai linişte,/ eu zic să renunţi la filosofi/ şi la poeţi./ Ăştia sunt mereu nemulţumiţi/.../ şi gândesc prea mult”. Hotărârea divină este redată cu umor, Steluţa făcând „haz de necazul” ce însoţeşte, uneori, realitatea: „Mda, zise El, puţin iritat/ că mai pierde o linie,/ dar n-aş vrea/ să le iau iluzia liberului arbitru/.../ Aşa că-i las mai bine în pace/ să se mănânce între ei”.
Ultima poezie din volum, Viaţă furată, cu un titlu expresiv, ce ar putea deveni chiar titlu de carte, redă drama unei femei simple, rămasă văduvă, care trage ponoasele unor decizii greşite, luate în tinereţe – o poveste ce ar putea fi a oricărei femei, din orice timp sau zonă geografică: „În zilele mai friguroase/ Marica renunţa să-şi mai viziteze/ prietenele din cimitir –/ pe la bărbată-su trecea mai rar:/ încă îl mai ura.../.../ (că avea obicei... când se îmbăta/ să arunce după ea cu ce-i cădea la îndemână)/.../ Memoria i se oprea mereu,/ ca un cal învăţat în faţa porţii,/ la seara aceea de bal:/ tânărul agronom dansase cu ea.../.../ Când s-a măritat cu Virgil,/ a luat bătaie din prima săptămână/ că nu-i fată mare...”.
Întregul volum al Steluţei Crăciun, cu o amprentă personală palpabilă, conţine o poezie matură, încărcată de sensuri, ce denotă sensibilitate nedisimulată, experienţă şi tenacitate pe meleagul incandescent al scrisului. Autoarea mânuieşte cu dexteritate figurile de stil, fără a abuza de ele, pentru a ţese poveşti tulburătoare de viaţă, sub bagheta magică a muzei. Multitudinea de subiecte atinse demonstrează talentul şi capacitatea sa de a aprofunda natura umană, cu suişurile şi coborâşurile acesteia. Am sentimentul că Steluţa nu se va opri aici cu „explorarea”, ci va continua periplul său pe un teritoriu unde şi-a dovedit pe deplin măiestria – acela al cuvintelor. Îi doresc mult succes şi (îi) aştept cu nerăbdare următoarea carte!
(Deva, august 2018)
Comentarii
Vă mulţumesc, dragi prieteni, Mimi şi Mihai, pentru prezenţă şi semnul de lectură! Cu drag,
Mulţumesc, Aurelia, pentru popas, apreciere şi inspiratele poezii alese! Te îmbrăţişez!