14. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
stindardul copacului alb
pentru regenții care cârmuiesc cetatea de piatră
pe șapte niveluri de stâncă albă se înalță cetatea
zidurile mari din minas tirith lucesc mândru sub soare
o geometrie perfectă de marmură sfidează marea câmpie
fiecare bastion de piatră e dăltuit cu o precizie rară
pășim pe terasele înalte unde vântul aduce miros de grâu
arhitectura monumentală oprește privirea spre răsărit
unde umbra se adună ca un nor greu dincolo de anduin
blocurile gigantice de granit sunt prinse în mortar de fier
o coroană de piatră albă ridicată de regi înțelepți
turnul lui ecthelion veghează singurătatea din jur
scările lungi urcă spre curtea mare a fântânii sfinte
unde stindardul vechi mai flutură deasupra lumii umane
texturile de marmură rece ne amintesc de vremuri mari
fiecare arc de boltă poartă amprenta unei dinastii apuse
geometria urbană este o barieră împotriva haosului din est
privim de pe metereze cum soarele îmbracă totul în aur
arcurile de piatră sunt neschimbate de mii de ani grei
măreția arhitecturii ascunde o profundă singurătate de fier
regenții păzesc aceste ziduri cu o mândrie sobră și tristă
nu există lemn în această structură ci doar stâncă goală
marmura albă reflectă lumina curată a amiezii de vară
o vară de ieri încremenită în linii drepte de constructor
fiecare nivel are porți de oțel ce pot opri armate mari
cetatea seamănă cu o corabie de granit eșuată pe deal
păstrăm ordinea geometrică în fiecare piață publică
declinul este lent dar structura rezistă sub vremi
stâlpii masivi susțin un cer albastru și mult prea gol
marmura lucioasă păstrează pașii celor ce au căzut în lupte
orașul de piatră rămâne un bastion al rasei umane din vest
cetatea pe șapte niveluri își deschide porțile mari în zori
umbra turnului înalt se lungește peste casele de piatră
oamenii muncesc sub privirea severă a strămoșilor de bronz
fiecare stradă circulară urcă spre vârful stâncii sfinte
unde regenții guvernează fără coroană și fără speranță mare
stilul monumental ne copleșește prin formele lui gigantice
zidurile din minas tirith sunt o mărturie a geniului vechi
nu există slăbiciune în aceste linii trasate cu daltă dură
doar piatră albă și marmură fină sub un soare arzător
păstrăm stindardul curat chiar dacă copacul a uscat demult
paza pe metereze este eternă ca și muntele din spate
oamenii privesc spre pelennor unde spicele se mișcă lent
cetatea rămâne o ancoră de granit în fața marii furtuni
geometria locului ne dă o falsă senzație de siguranță totală
scările de marmură sunt șlefuite de pașii multor generații
măreția urbană se vede în fiecare detaliu de construcție
pilonii mari din curtea interioară susțin bolți maiestoase
aici timpul pară că a stat în loc sub masca de piatră albă
purtăm în suflet mândria unui neam care refuză să moară
minas tirith lucește ca o bijuterie de granit pe stâncă
fiecare nivel păstrează o parte din istoria noastră veche
rămânem pe poziții sub stindardul copacului alb din zori
păzind această capodoperă geometrică împotriva distrugerii
marmura rece ne mângâie palmele obosite de atâta veghe
turnul de piatră atinge norii cu o îndrăzneală divină
istoria oamenilor se sprijină pe aceste bastioane înalte.
soarele apune după munte lăsând cetatea în umbră gri
liniile monumentale devin aspre în lumina serii de vară
rămâne doar stânca albă ce veghează marea câmpie pustie
o fortăreață geometrică construită pentru eternitate
regenții închid porțile de fier și se retrag sub bolți
lăsând minas tirith să strălucească slab sub stele reci
o cronică a pietrei transpusă în șapte niveluri de veghe
purtăm stindardul alb ca pe un ultim simbol al mândriei
înainte ca noaptea din răsărit să acopere lumea de piatră
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii