Cred că fiecare ne-am alcătuit un plan de apărare împotriva acestui atentat terorist planetar, mai mult, sau mai puțin, mai bun, sau mai rău, mai elaborat, sau mai simplu. Conștient, sau inconștient, ne construim ziduri, îndărătul cărora ne refugiem, pentru a ne reîncărca, pentru a ne pregăti ,, muniția” necesară unei riposte impuse de circumstanțele cameleonice, cărora ne adaptăm din fuga nebună, în care suntem angrenați.
,,Nimic nou sub soare!” se putea spune, cu ceva timp în urmă.
Acum e totul de un nou feroce, de un nefiresc uluitor, de un complicat indescifrabil. Suntem uluiți, nepregătiți, terorizați și indecent de vulnerabili. Fel de fel,de teorii, fel de fel de reacții și fel de fel de eșecuri ne dezbină, ne dezarmează și ne anihilează ca specie. Dar, toate astea ne silesc să cotrobăim în noi înșine, adânc de tot, în tainițele cele mai nebănuite ale ființei noastre umane, să ne accesăm capacitățile care zac acolo neștiute, pe care cei deștepți, cei capabili, sau cei machiavelici, deja le cunosc și le folosesc. Din acest motiv există, cei slabi și cei puternici, manipulatori și manipulați.
Dar, ei nu pot intra în software-ul fiecăruia dintre noi, cei neinițiați, dacă nu-i invităm noi înșine, oferindu-le toate informațiile despre noi, fără opoziție și fără precauție.
Nu e absolut necesar să fugim în pădure, sau în pustiu. Putem, pur și simplu, împiedica informația nocivă și invazivă, care se revarsă asupra noastră de peste tot, prin toate căile imaginare, să ne contamineze ireversibil și iremediabil mintea și sufletul.
Deși, e cam complicat, recunosc! Sting televizorul, care îmi repetă obsesiv și tenace despre morții și răniții planetei, scuturând de pe mine termitele vorace ale dezinformării, cutremurându-mă de scârbă și revoltă. Respir ușurată, dar tresar speriată, când sună telefonul, de stă să sară de pe noptieră. Târăsc anevoie degetul pe display-ul înflăcărat, iar informația pe care tocmai am sugrumat-o cu telecomanda, sare la gâtul meu, hămesită, devorându-mi timpanele din ,, bunăvoința” creștinească a unui prieten apropiat, care îmi deșartă dintr-o suflare tot conținutul ghenei de gunoi a unui alt post de televiziune, care a schimbat doar semnele exclamării în șarada trasă la indigo, pe care o auzi de aici și până în ... Honolulu...
În zadar o dau eu la întors, cu ,, ce mai faci?” sau ,, ce ai mâncat azi?”. Nu ține vrăjeala. Omul e full de informație și ține morțiș să mi-o demonstreze. Oftez din străfundul sufletului și mă refugiez horopsită prin lumi paralele, unde covizii bâzâie neobosiți.
- Ai văzut, cum au făcut implozie amărâții ăia de la ATI, în Piatra Neamț?
- Da, dar nu mai vreau amănunte, te implor!...
Inevitabil, amănuntele se năpustesc asupra mea, surde la implorările mele, făcându-mă harcea- parcea. Epuizată, privesc cu recunoștință telefonul mut și mă îndrept amețită către fereastră, pe care o deschid, larg de tot... Trag în piept tot ozonul purificator al depresiunii și îmi umplu mintea cu dezolarea unui noiembrie confuz. Cer ajutorul crinilor albi, care mă salută poznași din grădina de sub ferestre și care sfidează curajoși bruma persistentă a nopții. Aud soneria. Ies din casă, cu toată garda națională pregătită să înfrunte un nou asediu psihic, dar nu. Este vecina mea drăguță și îndatoritoare, care vrea să mă uluiască cu mijloace mult mai inofensive. Îmi oferă cu aplomb un coșuleț plin cu hribi intens colorați, dar și mai intens parfumați, Întind brațele surprinsă și fericită, dar nu pentru a lua coșulețul întins. O cuprind în brațe, cu emoție și imensă iubire... Îmi răspunde lăcrimând, pupându-mă zgomotos pe obraji. O iau de mână și o duc în casă. Îmi stâpânesc un alt impuls de afecțiune și recunoștință, hotărâtă să lupt cu unghiile și cu dinții împotriva vreunui eventual aflux de informații terminatoare, dar ea se apucă să-mi povestească cu un lux de amănunte, absolut adorabil, toată aventura ei matinală din pădurea cu surprize gustoase. Mulțumesc cerului pentru normalitatea acelei fermecătoare pălăvrăgeli, care m-a dezintoxicat în mare parte de doza cotidiană de otravă mondenă. Mulțumesc din nou, Creatorului, de data asta, pentru simplitatea care încă mai dăinuie în oameni, pentru această toamnă care sfidează toate regulile naturii, pentru crinii mei înfloriți în prag de Crăciun, pentru hribii care explodează în culori și miresme dumnezeiești pe potecile țesute cu frunze ruginii și perle de brumă argintie, pentru poienița în care s-a transformat ograda mea, unde cresc ciupercuțe albe și diafane, perfect comestibile, pe care le feresc de roțile mașinii, măcar două-trei zile, până apucă să crească suficient pentru a putea fi pregătite pe grill.
Mă desprind, în sfârșit, din ghearele vorace ale existenței grav contaminate și mă retrag în spatele acelui zid de lumină, unde am construit o lume proprie, în care e posibil să respir. Bolovanii cosmici ricoșează frustrați, înapoi în Pandemia vieții. Zumzetul covizilor, care își sparg capetele, izbindu-se sinucigași de granitul refuzului meu, se aude tot mai stins și mai patetic. Am accesat universul primit moștenire la nașterea lumii și nu mai vreau să permit realității să treacă dincolo de zidul meu protector, construit din vise de pace, din speranțe și din boabe de liniște.
În fiecare dintre noi există un astfel de univers. Accesați-l și rămâneți acolo, până trece Apocalipsa.
-
-->
Comentarii
„ Am accesat universul primit moștenire la nașterea lumii și nu mai vreau să permit realității să treacă dincolo de zidul meu protector, construit din vise de pace, din speranțe și din boabe de liniște.
În fiecare dintre noi există un astfel de univers. Accesați-l și rămâneți acolo, până trece Apocalipsa.”
Am citit cu interes și te aplaud.