Copilul neființei
Viața doare tare
Plina de necaz
Și zborul meu e doar o sublimare
A unicei dorințe de extaz.
Ce te îngână
În trecerea-ți fugară pe sub cer
Privește-ți primăvara ofilită
Tenebrele chemării
Strivind sub semnul greu al întrebării
Din noianele de rău și bine
Ai ales doar ce-i mai pesimist.
Și, atunci, de ce vorbești cu mine
Dacă ești convins că nu exist?
Tu ești doar o spaimă, o durere,
Te-ai născut în suflete rănite,
Umilind și impunând tăcere
Ca răspuns la faptele-ți cumplite.
Și, dacă vii, e doar ca să ma tulburi,
Să mă supui la nervi și isterie,
Mă faci s-agonizez prin negre volburi
Doar ca să-ți mai dedic o poezie.
De ce a trebuit să ne-ntâmplăm?
Interiorizați în lumea bună,
Bătrâni chiar înainte de-a se naște
Lumea lucrurilor mele, un vacarm de nostalgii,
Infinite lacrimi surde – tot atâtea poezii!
Și, de dragul frumuseții puse-n vers din când în când,
Îmi abjur și Paradisul, și mormintele din gând.
-->
Comentarii