TĂCEREA CLIPEI TRECĂTOARE
(Autor Corneliu Neagu)
Un glas fără cuvinte din adâncul meu
ajunge nevăzut la margine de gânduri
pe trunchiul despicat al unui curcubeu
cu capetele prinse-n albia din prunduri.
Izvoarele din albii au secat demult,
iar pietrele uscate de prea multă sete
mă cheamă-n arcul curcubeului să-ascult
tăcerea lor rescrisă-n magice versete.
Răstorn tăcerea mea peste tăcerea lor
și din mirajul sfânt al undelor spectrale
aduc sub pietrele ce-și caută izvor
iubirile pierdute-n umbre vesperale.
Prea multe amintiri deodată se ivesc,
se scurg încet cu picături de apă vie,
pe când din geana curcubeului ceresc
cad ploi de dor venite dinspre veșnicie.
Plec capul să ascult surâsul renăscut
al râului brodat cu pietre vorbitoare
și parcă-aud, din viitor înspre trecut,
tăcerea regăsită-a clipei trecătoare.
Tatiana Doina Popovici: Titlul este alcătuit dintr-un substantiv articulat enclitic, provenit din infinitivul lung al limbii latine (a tăcea-tăcere), un substantiv în cazul genitiv și un adjectiv, este în fapt o metaforă prin care autorul sugerează dimensiunea timpului. În discursul liric, care este o metaforă de la primul până la ultimul vers, eul liric se surprinde meditând pe marginea unei ape. Meditația sa depășește cadrul experienței, de aceea socotesc acest text ca fiind metafizic.
Poezia are două teme: timpul pe care autorul îl percepe ca formă obiectivă de existență a materiei în continuă dezvoltare, dar și ca rezultat concret al stărilor atmosferice – “Izvoarele din albii au secat demult” lăsand la vedere “pietrele uscate de prea multă sete”. Așadar, ca specie literară, textul citat este o meditație pe tema timpului (“clipa trecătoare”).
Ca structură, poezia are cinci catrene cu rimă încrucișată, ritm trohaic și măsura de 12/13 silabe. Din punct de vedere al realizării artistice, textul oferă imagini vizuale: “pe trunchiul despicat al unui curcubeu / cu capetele prinse-n albia de prunduri”, “pietrele uscate”, “undele spectrale”, “umbre vesperale”; motorii și auditive: “se scurge încet”, “ascult tacerea”. Imaginile artistice au la bază epitete, metafore, personificări, hiperbole cu care autorul pune în evidență trei idei majore: meditația asupra timpului, iubirea ca lege a universului, dorul – toate acestea, împreună, conducând la “tăcerea regăsită-a clipei trecătoare”. Ideile precizate sunt elemente de rationalism filozofic. Autorul împrumută și câteva concepte clasice precum: “panta rhei” (totul curge) sau “fugit irreparabile tempus” (timpul zboară, fără reîntoarcere)
Încă din prima strofă, metafora “Un glas fără cuvinte” ajunge “la margine de ganduri” sugerează starea meditativă a eului liric care se lasă atras de curcubeu. Din starea de visare surprinsă în prima strofă, în strofa a doua eul liric se întoarce la starea reală, fizică, a izvoarelor secate, care oferă privirii “pietrele uscate de prea multă sete”. Și în aceasta strofă alternează visul cu realitatea pentru că “pietrele”, care țin de realitate, “mă cheamă-n arcul curcubeului să-ascult tăcerea”. Această stare specifică îndrăgostiților, determină eul liric să contopescă tăcerea proprie cu tăcerea pietrelor sporind farmecul “undelor spectrale”(fantomatice). Implicat psihic în acest tablou, eul liric aduce “sub pietrele ce-și caută izvor/ iubirile pierdute-n umbre vesperale” (umbrele serii).
Strofa a patra este ornamentată cu metafore (“picături de apă vie”), hyperbole (“ploi de dor”) și personificări (“pe geana curcubeului”). Nu lipsește nici în această strofă sugestia timpului: “Prea multe amintiri deodată se ivesc,/ se scurg încet pe picături de apă vie”. În ultimul vers găsim hiperbola “ploi de dor venite dinspre veșnicie”, dovadă a eternității dorului, deci a iubirii ca lege a universului.
Impresionat de tabloul serii, eul liric își pleacă capul “să ascult surâsul renăscut/ al râului cu pietre vorbitoare”. Ce metaforă personificatoare profundă și superbă! Oare câți dintre noi am reușit să ascultăm “un surâs”?! Cât despre “râul brodat cu pietre vorbitoare” nu se putea găsi o metaforă mai potrivită, pietrele fiind cele care vorbesc despre vechimea unor civilizații. Ele indică timpul și încadrează evenimente.
Finalul poeziei este impresionant: “parcă-aud, din viitor înspre trecut,/ tăcerea regasită-a clipei trecătoare”, deoarece și viitorul va deveni trecut, iar “clipa trecătoare” își va continua drumul în “tăcerea regăsită” de poetul-filozof.
Autorul rămâne fidel expresionismului-oniric (umbre vesperale), dar nu lipsesc nici unele trăsături ale romantismului : “iubirile pierdute”, “ploi de dor”…
-->
Comentarii