Sunt nopți, în care tăcerile se sparg obsesiv de timpanele sufletului meu, iar visul... visul meu plânge chemându-te să-l salvezi.
M-ai abandonat la o margine de cer și, doar îngerii își mai flutură aripile deasupra mea atunci când coboară pe pământ.
Am ajuns să vorbesc singură pentru că nici stelele nu mă mai ascultă, au rămas prinse-n vraja ochilor tăi mai negri ca noaptea.
Doare... doare așteptarea cuvintelor ce nu se lasă rostite, ridicând furtuni de gânduri în mintea mea, orbindu-mă cu flash-ul întrebărilor ...De ce?
Sunt nopți, când mi-aş ridica mâinile a rugă și, din înaltul cerului m-aş lasa să alunec într-o cădere liberă, eliberandu-mă de teamă cu ochii închiși și cu o singură credință, că brațele tale vor fi cele care îmi vor opri căderea. Iar vocea ta va sparge tăcerea ca pe o bucată de sticlă fără valoare rostindu-mi numele ...
de Gabriela Mimi Boroianu
26.11.2014
-->
Comentarii
Cu bucuria lecturii!
tăceri... inghesuite în timpane/ și forjate de ciocane/pun pulsații în aortă/și inima în alertă