06. (poezie, cyberpoem)
~ ciclu cenușa veacurilor lungi ~
însemnări lirice pentru ultimii păstrători ai luminii din lindon
Motto: „timpul este un fluviu leneș care ne înconjoară dar nu reușește să ne tragă în adâncurile lui nuanțate, stăm pe terasele de piatră și privim cum stelele își schimbă poziția pe bolta obosită a nopții.”
temelii de piatră şi mithril
scormonitorilor din khazad-dûm
bătrânii gnomi privesc lung spre abisul negru
mâinile lor bătătorite se opresc pe daltă
aerul din adâncuri a devenit prea cald
auzi un suspin ciudat printre stâncile mari
muntele de ceață tremură în tăcere
nu mai săpați în carnea de piatră sacră
argintul viu ascunde un blestem străvechi
lăcomia va deschide porți interzise
purtăm pe umeri umbra unei mari prăbușiri
rămâneți la straturile de la suprafață
ciocanele bat totuși cu furie oarbă
ecoul lor lovește pereții de granit lucioși
nimeni nu ascultă vocea celor plini de iarnă
filonul de mithril lucește ca o stea în întuneric
lucirea lui ne ia mințile și ne împinge în hău
geometria galeriilor devine tot mai strâmtă
simțim cum pereții grei se apropie de noi
aerul este rarefiat și miroase a pucioasă rea
scormonitorii coboară în inima pământului
unde lumina soarelui nu a bătut niciodată
fiecare pas în adânc este un păcat asumat
o vară de ieri îngropată sub munți de plumb
bătrânii plâng în sălile mari de marmură
ei văd semnele pe care tinerii le ignoră
praful de pușcă și zgura acoperă tot
o tăcere grea se va așeza peste khazad-dûm
pilonii de susținere încep să crape încet
lăcomia sapă mai adânc decât este îngăduit
căutăm argintul rar prin întuneric de nepătruns
mâinile sângerează pe stânca aspră și neagră
o tăcere sinistră s-a lăsat peste forjele mari
nimic nu mai poate opri destinul acestui neam
purtăm în suflet frica unei nopți fără sfârșit
imaginile claustrofobice ne urmăresc în somn
turnurile de piatră vor deveni morminte reci
dacă dălțile noastre vor atinge vatra focului
umbra din adâncuri așteaptă doar un singur gest
bătrânii au dreptate dar nimeni nu îi mai crede
filonul strălucește ca un ochi de demon în noapte
ne cheamă spre pierzare cu o forță de magnet
suntem sclavii propriei noastre dorințe de aur
nimic nu mai este curat în cetatea de sub munte
aerul aduce un miros de ars și de moarte grea
scormonitorii au coborât prea jos în această zi
pământul se clatină sub loviturile de ciocan
auzi un urlet îndepărtat venind din măruntaie
este vocea unei fiare trezite din somnul etern
mithrilul devine o capcană de argint pentru gnomi
sălile mari din khazad-dûm vor rămâne pustii
rămâne doar amintirea unei măreții trecute
praful se așterne peste tronul de piatră uscat
nimeni nu va mai cânta în aceste galerii reci
umbra s-a trezit și cere tributul de sânge
fiecare daltă lăsată să cadă scoate un sunet trist
bastioanele noastre subterane nu ne pot apăra
focul din adâncuri va topi și piatră și metal
rămânem izolați în întunericul pe care l-am săpat
bătrânii închid ochii pentru a nu vedea sfârșitul
istoria noastră se scrie acum în cenușă de munte
oamenii de sus nu vor ști niciodată ce am trezit
păstrăm avertismentul ca pe o coroană spartă
khazad-dûm se scufundă într-o tăcere de fier
filonul de mithril se stinge sub valul de umbră
rămâne doar frica și piatra care ne înghite încet
aceasta este cronica unei lăcomii fără de margini
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii