toamnă, ți-aș da cu vitriol în ochi
tristețea-i acompaniată de frunze,
freamăt de evantaie japoneze,
trece un anotimp vine altul
într-un adio fluturat de batiste,
o mână șterge zarea
și desparte lumina dinăuntru de cea din afară,
un ochi mongol răsare hulpav
spre sânii de atlaz
freamăt de frunze- flaut de lună,
ce lume nebună, ce lume nebună…
ca un zefir de bucurii
poemul se-nalță cărămidă cu cărămidă,
fereastră deschisă,
îndemnuri,
flori otrăvite,
blesteme,
se speră, se speră –ntr-o viață prosperă,
gustul visului s-a acrit,
ne-am măngâiat în plăcere și ură
crezând că iubirea e pură.
plopii ca hienele defilează
prin toamna care-agonizează
și sânii tăi
care mă-ntorc în vis,
genunchii-ți ca un deal de bogății
mă fac să cred că sunt în paradis.
toamnă, ți-aș da cu vitriol în ochi
să pleci mai repede de pe la noi,
ia-ți hoții,
borfașii,
bagabonții,
sinucigașii,
otrăvurile,
stâlpii, etajele, sforile, norii, apele, cuțitele,
ia-ți lumea ta nebună
care se bate, murmură, mârâie
și pleacă cu ea
pe-o stea
sau în lună.
7 octombrie 2011
-->
Comentarii