13. (eseu, proză scurtă)
~ ciclul Când florile au învățat să vorbească ~
subciclul Calendarul florilor visătoare - povestiri din jurnal
Trezirea florilor din mine
Poveste despre prima respirație a primăverii
În fiecare an există o dimineață pe care o recunosc fără să o caut. O dimineață care nu seamănă cu celelalte, deși lumina ei pare aceeași, iar cerul nu face nimic spectaculos. Totul pare obișnuit, dar pământul respiră altfel. Iar eu, fără să pot explica de ce, simt că ceva din mine începe să se deschidă ca o floare.
Aceea este prima dimineață a primăverii.
Nu vine niciodată cu zgomot. Nu vine cu anunțuri. Se strecoară în lume cu pași ușori, ca o femeie care intră într-o cameră unde cineva încă doarme.
În dimineața aceea m-am trezit mai devreme decât de obicei. Fereastra era întredeschisă și aerul rece al nopții se amesteca deja cu un miros nou — un miros umed, cald, aproape dulce. M-am ridicat din pat și am simțit sub tălpi podeaua rece, iar în piept o nerăbdare stranie, ca și cum ceva din mine ar fi știut înaintea minții mele că lumea începe din nou.
Am ieșit în grădină cu părul desfăcut, fără să-mi pese de frigul dimineții.
Pământul era încă umed de zăpada topită. În unele locuri, petele de zăpadă rezistau încă, dar marginea lor era moale, aproape transparentă, ca și cum s-ar fi rușinat să rămână prea mult. Soarele abia începea să se ridice peste dealuri și lumina lui avea o culoare aurie, caldă, care făcea iarba veche să pară mai vie decât fusese toată iarna.
M-am aplecat și am atins pământul. Era cald. Atunci am știut. Primăvara sosise. Nu ca un anotimp, ci ca o promisiune.
Am început să merg încet prin grădină, simțind cum aerul îmi alunecă pe piele, cum lumina se așază pe umeri și cum mirosul de pământ reavăn urcă încet în mine. Există un parfum pe care doar primăvara îl are — un amestec de apă, rădăcini, frunze și promisiuni.
În fiecare an îmi pare că pământul se trezește ca un trup.
Respirația lui devine mai adâncă, mai caldă. Iar semințele, ascunse luni întregi în întuneric, încep să se miște.
Prima floare pe care am văzut-o a fost un ghiocel. Era mic și fragil, dar în felul în care își ridica capul alb exista o îndrăzneală care m-a făcut să zâmbesc. M-am aplecat lângă el și l-am privit îndelung.
Întotdeauna mi s-a părut că ghioceii sunt cele mai curajoase flori. Ei apar când lumea încă nu este sigură că iarna s-a terminat. Când pământul încă tremură de frig, iar cerul încă mai poate aduce o ninsoare.
Și totuși, ei apar. Mi-am trecut degetele peste petalele lui, fără să-l rup.
În copilărie credeam că ghioceii sunt mesagerii unei zâne. Bunica îmi spunea că există o poveste veche în care Primăvara, atunci când a coborât pentru prima dată pe pământ, a întâlnit Iarna care încă stăpânea lumea.
Iarna era rece și mândră și nu voia să plece. Atunci Primăvara a plâns. Iar lacrimile ei, căzute pe zăpadă, s-au transformat în ghiocei. De aceea, spunea bunica, ghioceii sunt lacrimile fericite ale primăverii. Am zâmbit amintindu-mi povestea.
Puțin mai departe, sub gard, am văzut toporașii. Pete mici de violet ascunse între frunzele uscate ale anului trecut. Mirosul lor era fin, aproape timid, dar suficient cât să-mi amintească de primăverile copilăriei.
M-am așezat pe iarbă. Când stai nemișcat într-o grădină la început de primăvară, începi să auzi lucruri pe care în restul anului nu le observi. Un zumzet ușor. Foșnetul pământului. Aripile unei insecte trezite prea devreme. O albină a trecut pe lângă mine.
M-am uitat după ea și am simțit cum bucuria urcă în mine ca o căldură lentă. Insectele sunt primele dansatoare ale primăverii. Ele știu înaintea noastră că lumea a început din nou.
Deasupra grădinii a trecut o pasăre. Apoi încă una. Păsările care se întorc din țările calde au o energie pe care nu o pot descrie exact. Zboară ca și cum ar fi purtătoarele unei vești. Ca și cum ar spune lumii:
„Nu vă temeți. Viața revine.” M-am întins pe spate în iarbă și am privit cerul. În momentele acelea simt mereu că primăvara nu este doar în jurul meu. Ea este și în mine.
În fiecare femeie există o primăvară. Un anotimp în care dorințele încep să se miște încet, ca niște semințe sub pământ. Un anotimp în care pielea devine mai sensibilă la lumină, la vânt, la atingerea aerului.
M-am gândit atunci la prima iubire. Era tot o primăvară. Îmi amintesc livada de pruni înfloriți și felul în care petalele albe cădeau peste umerii mei ca o ninsoare caldă. Îmi amintesc râsul meu, emoția care îmi urca în piept și felul în care fiecare atingere părea un miracol.
Primăvara are ceva din acea emoție. Nu este doar frumusețe. Este promisiunea că frumusețea se poate întâmpla. Soarele urcase mai sus și grădina se umpluse de lumină. Am simțit căldura lui pe gât și pe brațe și mi-am închis ochii pentru o clipă.
În spatele pleoapelor mele, lumea devenise roșie și aurie. Atunci am înțeles ceva simplu. Primăvara nu vine doar peste pământ. Ea se trezește în fiecare dintre noi, în fiecare an, ca o memorie a tinereții. Ca o amintire a momentului în care viața începe pentru prima dată.
M-am ridicat încet și am privit din nou grădina. Florile erau puține încă. Pomii nu înfloriseră. Dar în aer exista o promisiune atât de puternică încât aproape o puteam atinge.
Am zâmbit. Pentru că știam că în câteva săptămâni livada va deveni o mare de petale albe. Albinele vor umple aerul cu dansul lor, iar serile vor mirosi a flori și a dor.
Și undeva, adânc în mine, alte flori vor începe să se deschidă. Florile viselor. Florile dorințelor. Florile acelei tinereți pe care primăvara o readuce în fiecare an, chiar și atunci când timpul încearcă să ne convingă că nu mai suntem la început.
Dar primăvara știe adevărul. Ea știe că începutul există mereu.
---
©Ioan Muntean, 2026
-->
Comentarii