Ochii-mi sunt în lacrimi! Azi, e ziua mea;
Dorul, depărtarea... cum le-aș arunca!
Dor de-a mea căsuță, de ai mei părinți,
Ce-s de vreme bună singuri, părăsiți.
C-am plecat de-acasă fără a le spune,
N-am dat semn că-s bine, că-s departe-n lume.
M-am jurat odată să nu-ntorc cărarea;
Peste ei și casă să aștern uitarea.
Ieri, primesc scrisoare: ,,- Jalea îi usucă!
Vino, vin degrabă! Amândoi-s pe ducă!
Lasă-ți supărarea și-al mâniei foc;
Poate-i prinzi în viață... dacă ai noroc! “
Amintiri plăcute rău mă copleșesc:
Ochii vii ai mamei-n suflet strălucesc,
Forța-n braț a tatei ce copaci ridică...
Doamne! Cum facut-am din ăst timp risipă!
Și-am purces pe cale; las în urmă vântul.
Și-am întors cărarea, și-am călcat cuvântul
Spus la supărare; groaznic legământ
Spre a-i strânge-n brațe de-o vrea Domnul Sfânt!
Însă cum se-ntâmplă deseori în viață,
Soarta se răzbună; și-ți și răde-n față:
Dau de stâlp portița; lacrimi mă inundă:
,, -M-am întors acasă!”;
Cine să-mi răspundă?
,,-Sărut mâna, mamă! Sărut mâna, tată!”
Mâini ce cu iubire m-au crescut deolaltă,
Sprijin și-alinare; împreun-au stat,
Au smuls buruianul pe unde-am călcat!
,, -V-a venit copilul!” - strig cu disperare
,,- Ieși în prag, măicuță! Tată-mi ieși în cale!
Și-mi zâmbiți ferice-n ochi c-o lăcrămioară;
Luați-mă în brațe, ca odinioară! “
E pustie-ograda! Casa e pustie!
Sufletu-mi și pieptul simt cum se sfâșie.
Lacrimi de durere în țărână scurmă
,,-Tocmai urcau dealull! Îi ajungi din urmă!”
Îmi ridic privirea. Un bătrân, uitat...
,, -Nu e încă ceasul de când au plecat!
Au necaz cu carul: osia e ruptă,
Le-a sărit și-o roată, boii nu ascultă...
E minune mare ; oamenii din sat
Spun c-așa minune, nu a fost vreodat’
Și că dealu-acela se urca ușor.
Dacă urmezi drumul, dai de urma lor.”
Vorba-i mă-ntărește. M-opintesc pe cale
‘Mi șterg cu mâna fruntea,alerg cu disperare
Și zăresc mulțime. Inima-mi e grea.
Toți se dau în lături la sosirea mea.
Cineva îmi spune să-mi adun puterea,
Să-mi înec necazul, să-mi înving durerea;
Am pășit cu frică și cu poticneală,
Gârbovit de temeri și de oboseală.
Apoi, când nu-i nimeni să se mai ferească
Îmi zăresc părinții. Par să se-odihnească;
Amândoi de-olaltă-n strai de sărbătoare.
Pieptu-mi se despică. Inima mă doare.
Simt că nu am aer... parcă cineva
Ar fura dintr-însul spre-a nu respira.
Îi privesc cu jale; gol, pierdut și mut!
Am trecut prin multe, într-un timp prea scurt!
Și zăresc deodată-n ochi la fiecare,
Câte doua perle; patru lăcrămioare:
,,-Noi te-am strâns în brațe când ți-a fost mai rău;
Astăzi, tu ne strânge! Este rândul tău!”
-->
Comentarii
Mulțumesc.
Cat despre lacrimi... eu spun ca sunt o usurare a sufletului
Multumesc tuturor! Nu mai frumoasa ca ale voastre!
o poezie pentru care repsectul inseamna prea putin... Mirifica, uluitoare, incarcata de esenta, curata, limpede ca izvorul, ca dorul, iubire muta... reverente! Am si eu cateva poezii asemenea, insa sunt pe sait/ul poezii.biz. Si ca sa citez dintr/o poezie de/a mea : "...eu nu m-am putut desprinde de-ai mei prunci, ei au zburat, părăsind copacul mamă ce spre cer i-a înălţat..." Este vremea ce marchează sărăcia şi batjocura pe care românul o suportă la el în ţară. Uneori nu mai privim îanapoi la tot ce a însemnat iubire părintească... şi ne întoarcem atât de târziu...
Sincere aprecieri.