Într-o zi găsesc în cutia poştală un plic. Cum nu avea nici un însemn pe el, în afară de adresa mea, mă grăbesc să-l deschid, încercând să-mi amintesc ce facturi mi-au rămas neplătite. Ce găsesc înăuntru? Câteva file rupte dintr-un caiet. Iată ce scrie pe ele:
PRAF DE DIAMANTE
„Mă numesc Sandra, dar mi se spune Sandi, prin asemănare cu personajul din desenele animate ale copilăriei. Am 18 ani şi încă nu am scăpat de acest diminutiv.
Am şi un frate mai mare, Sergiu, de doi ani absolvent de facultate, acum şomer.
Locuim împreună cu părinţii într-un oraş oarecare de provincie.
Mama, Maria, este casnică şi are grijă de noi de când mă ştiu.
Tata are o meserie de doi bani, este profesor la o şcoală dintr-o comună învecinată. Face naveta, tot de când mă ştiu. Se trezeşte la şase dimineaţa şi pleacă nemâncat, motivând, odată pentru totdeauna, că e prea devreme pentru stomacul lui. Se întoarce după amiaza la cinci, dacă nu are vreo şedintă sau înspecţie. Când eram mai mică, îl aşteptam la poartă. De atunci îmi amintesc costumul negru şi lustruit de vreme pe care îl poartă şi acum. Mama spune că e costumul de mire şi trebuie să o cred. Ieri, tata a venit acasă având un pantof cu talpa prinsă în bolduri. Eu şi Sergiu am simţit că ne sfârşim de durere, iar mama s-a ascuns în dormitor.
Aşa că, eu, Sandra, proapăt bacalaureată şi fratele meu, Sergiu, absolvent de facultate, specializarea „inginer diplomat” – ce-o fi aia? – a m înţeles că a venit timpul să-i eliberăm de griji. Oricum, amândoi au făcut ce au putut şi ce au crezut că e mai bine pentru noi.
Fără a cere încuviinţare sau binecuvântare, plecăm, pur şi simplu.
Acum suntem doi rătăcitori pe niciunde, dar nu călători şi nici vagabonzi, mai degrabă doi căutători. Bineînţeles că n-avem habar ce căutăm, mai ales eu”.
+
La sfârşitul acestei lecturi m-am hotărât să scriu povestea de mai jos, sperând să aduc un pic de lumină pe chipurile adolescenţilor de azi, mai ales pe fruntea celor care cred că nu au nici o speranţă.
-->
Comentarii