Pornesc agale prin centru, pe şoseaua ce taie oraşul în două. O mulţime de oameni, locuitori sau turişti, mişună peste tot. Maşini de tot felul staţionează călare pe trotuare, încurcând pietonii.
Mă pomenesc, fără o intenţie anume, că privesc figurile celor întâlniţi în cale. Văd chipuri de femei obosite şi îngrijorate, bărbaţi nonşalanţi urcând sau coborând din autoturisme şi zornăind ostentativ cheile în mână. Pentru cei din urmă, dispreţul meu este total. Mai văd tineri veseli şi obraznici vorbind în gura mare. Îmi aduc aminte că şi noi avem acelaşi obicei prost atunci când ieşim în oraş în gaşcă. Iarăşi încerc un sentiment de jenă.
Câţiva ardeleni colindă magazinele cu spinările cocoşate de desagii pe care se străduiesc să-i umple cu alte mărfuri decât cele cu care au venit la piaţă. În dreptul crâşmelor mă izbeşte un miros specific, iar gălăgia din interior aminteşte celor de afară că există şi oameni bine dispuşi şi fără griji.
”Oare?” mă întreb.
Furat de astfel de gânduri, pe care altădată nu le aveam, mă trezesc în faţa barierei închise de la intrarea în cartierul spre care mă îndrept. Un mărfar defilează prin faţa mea cu mică viteză. Când ultimul vagon lasă liber câmpul vizual, îmi văd prietenii, în gaşcă, de partea cealaltă a barierei.
Mă întorc şi-i aştept câţiva paşi mai într-o parte:
- Acum, când lumea se adună pe la case, voi plecaţi la plimbare. Ce-aţi făcut toată ziua?
- Am dormit. Te-am căutat şi pe tine să te luăm, dar...
- Am fost la bunicul. Mi-a venit, aşa, să-i fac o vizită. Unde v-aţi pornit?
Silviu mă informează prompt şi foarte exact:
- Aiurea!
- Atunci, vă las!
- Vino, că fac cinste cu o cafea, se oferă Dinu.
Stau să cumpănesc. Acasă aş sta singur şi răpus de gânduri, o perspectivă ce nu mă încântă deloc. Alături de ei aş uita de tot ce mă frământă şi aş avea o şansă de a-mi reveni la starea normală, dacă indiferenţa şi plictiseala pot fi stări normale. Făcând această analiză, constat că nu am suficiente motive pentru a deosebi ziua de azi de celelalte.
- Ce faci, vii sau înţepenim aici? întreabă Dinu prefăcându-se nerăbdător în timp ce noi nu arătăm nici o grabă.
Încă şovăind, pornesc alături de ei, ascultând bancurile proaste învăţate de Dinu în ultimul său turneu şi spuse fără nici un har.
Înghesuiţi în picioare în jurul unei mese, gâdilăm cu buzele marginea ceştilor cu cafea fierbinte de la filtru. O muzică de doi bani face să zornăie ferestrele.
Ca să fie şi mai barosan, Dinu scoate un pachet de ţigări „mişto” şi ne oferă câte una cu un gest ridicol, dar care lui i se pare de mare eleganţă. Nu uită să ne spună că ţigările astea se lipesc numai la o cafea bună. Tare i-aş spune vreo două, dar nu vreau să-i stric plăcerea şi chiar dacă nu suntem niciunul fumători, nu refuzăm o ţigară din când în când.
Se vorbeşte şi se râde lângă mine, iar eu nu reuşesc să urmăresc discuţia. Privesc în ceaşcă şi încerc să umplu golul din capul meu, dar fără succes. Nici nu-mi dau seama când am ajuns afară, unde întunericul s-a înstăpânit temeinic.
Energizat de cafea, Nicu are o propunere din acelea care numai lui îi pot veni:
- Ce-aţi zice, băieţi, de o baie ca lumea sub clar de lună?
- Unde, bre, că ştrandul e închis la ora asta, observă Silviu.
- Ce dacă? Sărim gardul.
- Şi dacă ne prinde şi rămânem fără izmene precum Creangă?
- Vezi-ţi de treabă! Cine stă să păzească noaptea o groapă plină cu apă? Dacă nu facem gălăgie...
Putem să-l credem, iar ideea nu e chiar aşa de rea.
Ştrandul se află într-o zonă periferică, puţin circulată chiar şi ziua, aşa că, o tăiem către baltă, unde intrăm fără probleme peste gard. Ne dezbrăcăm goi puşcă, dosim hainele ca măsură de protecţie şi fără pic de ruşine năvălim în apa incredibil de caldă ca urmare a căldurii acumulate în zilele excesiv de toride din ultimul timp.
- Nu-i aşa că-i mişto? se făleşte Nicu.
- E grozav, îi răspund într-o doară ca să nu-i spulber entuziasmul.
- E o chestie! adaugă Silviu. Nu mi-am închipuit că poţi avea astfel de senzaţii noaptea într-o piscină.
Nu ştiu ce senzaţii are dânsul, îmi place şi mie, dar altceva nimic. Ne bălăcim o vreme şi când pielea începe să ni se încreţească, ieşim. Ca să nu udăm hainele, alergăm câteva ture pe marginea bazinului înainte de a ne îmbrăca.
Astfel învioraţi, ne revine cheful de făcut măgării.
- Vă fac eu o noapte mişto, dacă veniţi cu mine, se laudă Sandu.
Altul cu idei. Fiind vorba de Sandu, mintea lui nu poate concepe ceva care să excludă femeile. Asta se întâmpla ziua. Acum, noaptea, ce-i putea trece prin cap? Curiozitatea ne face să-i acordăm o şansă.
- Mergem pe mâna ta, să vedem ce-ţi poate coace creierul de gâscă, îl îmboldeşte Silviu, el fiind mereu dispus la ceva nou.
- Ai să vezi tu dacă n-are să-ţi placă!
Ne conduce spre partea oraşului în care se află multe vile şi pensiuni. Nimeni nu bănuieşte ce are de gând. La prima vilă ne opreşte::
- Staţi aici şi ţineţi de şase!
Dispare în spatele clădirii, dar se întoarce repede.
- Mergem mai departe, hotărăşte el.
- Ne spui şi nouă ce naiba cauţi? îl întreb.
- Vă spun când am să găsesc ce trebuie, ne asigură el secretos.
Ca să ne lămurim de intenţiile amicului nostru, Silviu îl pândeşte:
- Ştiţi ce face? Caută ferestrele luminate şi se holbează înăuntru. Pentru asta se caţără pînă şi pe scările de incendiu.
Noi, tot nelămuriţi:
- Ce dracu’! Doar nu vrea să jefuiască pe cineva?
- Habar n-am!
După ce mai vizitează nişte ferestre, Sandu vine spre noi cu nişte ochi sclipitori care i se mişcă neîncetat în orbite:
- Câte unul, veniţi cu mine. Ceilalţi vedeţi să nu vină cineva.
Cum nimeni nu se înghesuie, Săndel trage de Dinu:
- Hai tu, bă, că ăştia fac pe ei de frică!
Dispar. Văzând că nici unul nu se grăbeşte să revină, Silviu se decide:
- Eu mă duc să văd ce naiba fac idioţii ăia acolo.
Nici el nu se grăbeşte să revină. Asta-i prea de tot. Eu şi Nicu stăm pe jar. Ne aflăm la un colţ de stradă pustie, unde rareori se aude câte o uşă trântită în noapte.
- Nicule, ăştia au păţit ceva.
- Hai să vedem.
- Nu. Mergem numai unul, adică eu. Tu rămâi. Cineva trebuie să ne asigure în caz de ceva.
- Ce palpitant! Ce să asigure, omule? Vezi vreo mişcare prin apropiere? Vă credeţi eroi de filme poliţiste? Ce naiba, mă!
Îl las, intru în curtea cu dispăruţii şi-i dau ocol. Băieţii nicăieri. Trag şi de uşa magaziei, închipuindu-mi că au intrat acolo să jumulească ceva. Inutilă încercare, uşa fiind asigurată cu o bară transversală de care atârnă un lacăt de un kilogram.
Neînţelegând nimic şi neştiind unde ar fi putut să dispară derbedeii, cel mai bun lucru de făcut este să renunţ. Dacă ar fi ieşit prin altă parte, tot i-aş fi văzut. Dau să plec. De undeva de sus aud:
- Pst!
Fac linişte şi încerc să detectez locul din care provine semnalul. Ridic ochii şi descopăr cu greu nişte umbre sus pe acoperişul parterului, vila având mai multe acoperişuri în trepte. Bunii mei prieteni sunt acolo. Aşezaţi de o parte şi de alta a unicei ferestre de la acel nivel se holbează în interiorul camerei. Când e sigur că i-am văzut, Sandu începe să-mi facă semne cu mâna. Privesc în direcţia pe care mi-o indică şi zăresc o scară de fier montată în zidul clădirii. Înţeleg invitaţia şi urc după un moment de ezitare, curiozitatea fiind mult prea mare ca să refuz şi să-mi văd de treabă
Cu mare grijă să nu fac zgomot, ajung lângă ei. Foarte amabili, îmi fac loc să pot privi şi eu. Imediat înţeleg ce-i reţine acolo.
Două femei, la vreo 30 de ani, ocupă camera. Una, echipată numai într-un furou scurt, stă întinsă pe un pat şi răsfoieşte o revistă, cealaltă, încă îmbrăcată în pantaloni şi bluză, se învârte prin cameră fără să putem vedea ce anume face.
Nesimţiţii de lângă mine aşteaptă ca aceasta să se dezbrace. Deşi nu sunt de acord cu acţiunea lor, nu mă îndur să cobor. Când momentul aşteptat soseşte, pe acel acoperiş începe o vânzoleală necontrolată având drept scop ocuparea unei poziţii cu vizibilitate cât mai bună. Agitaţia noastră grăbeşte dezastrul care oricum era previzibil pentru oricine, mai puţin pentru noi.
Ţiglele de sub picioare încep să se mişte şi să producă zgomot, care, în liniştea nopţii, nu poate trece nebăgat în seamă. Femeia priveşte spre fereastră, aruncă pe pat bluza pe care tocmai o dezbrăcase şi se pregăteşte să vină spre noi. În acea clipă toţi intrăm în panică şi unica dorinţă a fiecăruia este să nu ne aflăm acolo. Uităm de scară, oricum nefolositoare şi sărim, ca să nu spun că ne prăbuşim pur şi simplu de pe acoperiş. Cel mai ghinionist e Săndel, iniţiatorul, care încalecă firele de telefon sau de ce or fi şi le rupe, căzând ca un bolovan. Ne culegem de pe jos şi o luăm în toate direcţiile, care pe poartă, care peste gard. Ceva mai departe ne adunăm. În urma noastră se deschide uşa clădirii şi portarul apare în prag.
Dinu, mai isteţ, sărise într-o grădină vecină din spatele vilei, noi, toţi în drum. Suntem zăriţi, deşi ne depărtasem destul de mult în sus, spre pădure. Nu ne facem griji că putem fi recunoscuţi, dar suntem speriaţi, mai ales că omul se agită şi strigă într-una:
- Hoţii, hoţii!
Incredibil de repede îşi fac apariţia doi bărbaţi în uniformă greu de identificat. De unde or fi apărut?
Ne oprim la o distanţă convenabilă pentru a urmări ce se întâmplă. Sub lumina becului de la intrare, portarul şi cei doi discută, primul indicând mereu direcţia în care ne aflăm. Mai apoi, gardienii pornesc pe mijlocul drumului spre noi, care stăm fără grai. Cum cei doi nu dau deloc semn că s-ar lăsa păgubaşi, înţelegem că nu mai putem întârzia nici o clipă. Ne strecurăm lipiţi de garduri şi dispărem fără să privim în urmă.
Nici când ajungem acasă în siguranţă, spaima din noi nu dispare. Abia a doua zi ne revenim şi începem să comentăm cele întâmplate. Fireşte, Săndel este calul nostru de bătaie:
- Ce ne-ai făcut, mă, prostane! îl şi ia Silviu în primire de cum îndrăzneşte să-şi arate faţa de după gardul curţii sale. Numai ţie putea să-ţi treacă aşa ceva prin ţeastă, obsedatule!
- Mă, blegule, de când faci tu treaba asta? Nu te-ai gândit că ne bagi în bucluc? îi cere şi Dinu socoteală. Dacă-i povestim lu’ Stela, om te-ai făcut. Are să râdă de tine o veşnicie.
- Da’, voi, de ce n-aţi plecat când aţi văzut despre ce-i vorba? Aţi stat cu gura căscată şi ochii cât cepele lângă mine! se apără el.
Crezând că are ceva dreptate şi avea, continuă:
- O singură dată am văzut, din întâmplare, pe o fereastră ce da în stradă. Şi... de la distanţă.
- Aiurea! Prea erai sigur pe tine ca să fie doar ceva întâmplător.
- Ia lăsaţi-mă în pace!
- Du-te, mă, la un doctor, până nu e prea târziu. Ai să ajungi un maniac sexual sau şi mai rău.
Încolţit din toate părţile, acuzatul renunţă să-şi susţină apărarea şi ne părăseşte dând din aripi.
- Şi noi, deştepţi, ne-am închipuit că în sfârşit are şi el idei în capu’ ala sec!
- Acuma, gata! zic eu împăciuitor. Am fâcut-o de oaie şi ar fi bine să nu ştie prea multă lume, că ne facem de rahat sau ne trezim cu poliţia la poartă.
Ne punem de acord să nu mai pomenim incidentul.
Spre seară, când căldura s-a mai potolit, încingem un fotbal pe un platou din apropiere. Fiind prea puţini pentru o miuţă, trebuie să ne milogim de Sandu ca să vină cu noi. Profită şi aproape că ne scoate pe noi vinovaţi de tot ce s-a întâmplat. Îl lăsăm să creadă asta şi măgarul o ia de bună. Este incorigibil în apucături şi de aceea nu ne omorâm să-l aducem pe o cale mai bună. De prea multe ori a fost luat în balon pentru aceleaşi motive şi nici nu s-a sinchisit. Se arăta afectat doar pe moment.
Dacă stau şi mă gândesc, nici unul dintre noi nu-i cu stea în frunte. Fiecare are ce să-şi reproşeze dacă şi-ar face o autoanaliză la sânge, dură şi sinceră cu sine însuşi, o autocritică fără comparaţii şi referiri la ceilalţi. Îmi vine greu să cred că aşa ceva s-a întâmplat cu vreunul dintre cei pe care îi cunosc. În general, fiecare se crede mai bun decât celălalt. La vârsta noastră e greu să accepţi criticile altora, dară-mi-te să ţi le faci singur.
După ce ne rupem bine oasele chinuind o biată minge de fotbal, revenim la ocupaţia de bază, adică, la aceea de a lustrui caldarâmul. N-a fost chip să găsim altceva mai bun de făcut, oricât ne-am străduit. E ca un blestem de care nu putem scăpa. Discutăm, ne certăm, facem glume proaste, apoi, tăcem. Zgărâiem asfaltul cu vârful papucului şi iar tăcem până când cineva îşi aminteşte că trebuie să plece acasă. Atunci ne risipim unul câte unul, continuând să ne măcinăm singuri gândurile în încercarea de a înţelege ceva din tot ce se întâmplă în jur.
Suntem jalnici, incapabili să schimbăm ceva. Avem încă un an de şcoală şi-apoi? Câţi vor avea şansa de a deveni studenţi? Perspectivele incerte fac să ni se încreţească pielea. Aceleaşi eoncluzii revin în minte. Nu suntem buni de nimic, nimeni nu pare să aibă nevoie de noi şi există toate şansele să devenim o povară întâi şi-ntâi pentru familie. Aş putea să aduc în discuţie toate astea în faţa părinţilor, dar nu îndrăznesc
De mai multe ori, ai mei mi-au spus că, înainte de toate să-mi văd de şcoală şi pe urmă vom mai vedea. Când pe urmă? Atunci când voi fi pus în situaţie limită?
Apoi, gândindu-mă numai la mine, mă întreb dacă voi fi în stare să mă descurc. „Nu ştiu” este răspunsul pe care mi-l pot da şi care nu mă mulţumeşte.
Încerc să mă liniştesc spunându-mi că mai am încă timp. Nu mi se pare cinstit să nu poţi dispune de tine însuţi şi să fii mereu dependent de alţii. În pat, ochii îneep a mi se roti sub pleoapele închise fără a le putea controla mişcările. Adorm greu şi târziu.
Somnul de aproape zece ore m-a liniştit, alungându-mi dorinţa abia stăpânită de a-mi da pumni în cap. Niciodată nu am avut astfel de probleme şi mă întreb de ce tocmai acum, într-o perioadă când ar trebui să mă simt bine, fiind vacanţă. Toate întrebările rămân nelămurite. Singurul lucru pe care-l pot face este să mi le alung din minte sau să le amân pentru mai târziu.
Îmi regăsesc prietenii în acelaşi loc pe care îl ştiu de ani întregi şi încep să-l urăsc. Simt că momentul în care aceştia se vor împrăştia prin cine ştie ce colţ de lume nu va întârzia să vină. O primă confirmare o am chiar acum, când Dinu scoate din buzunar o hârtie şi ne spune:
- Ia ghiciţi ce am aici?
- O scrisoare de la o gagică, se grăbeşte Săndel să-şi dea cu părerea.
- Tu să taci, că nu ai vorbitor cu mine până ce nu-ţi revizuieşti caracterul, îl pune Dinu la punct ca un adevărat ocrotitor de minori. Această hârtie, continuă el solemn, mă bagă în rândul bărbaţilor.
- Da’ ce, mă, e un certificat medical de atestare a sexului? îl ironizează Stela, care, ca întotdeauna, nu se poate stăpâni.
Din anumite puncte de vedere, Stela şi Săndel se potrivesc de minune. Lăsând la o parte aspectul fizic, fata fiind mai înaltă pare masivă pe lângă bondocul Săndel, amândoi introduc în discuţie acelaşi tip de subiecte legate de relaţiile dintre sexe. Câteodată ne întrebăm dacă mai au şi altceva în minte.
- Este un ordin de concentrare, fă? exclamă Dinu băgându-i hârtia sub nas. Ce, crezi că în armată se duc toţi puţoii? Poţi să-mi spui nene de-acuma!
- Şi ce te bucuri aşa, nene? replică fata. Crezi că o hârtie te face mai mascul decât eşti?
Nenea nu are răspuns. Îşi lasă mâna în jos şi o priveşte dispreţuitor. Hârtia trece din mână în mână şi ajunge la mine.
- Te-ai aranjat! îi spun.
- Pe naiba! Doar nu sunt prost. Mă descurc eu. Fac rost de un certificat medical şi gata.
Dinu crede că toate pot fi rezolvate prin metodele lui.
- Dar ai putea avea o şansă acolo, ai putea chiar să rămâi în cadrul armatei, dacă reuşeşti...
- Nu cred că se mai poate aşa ceva şi nici nu mă simt în stare.
Nici noi nu prea credem.
- Tu vrei să-ţi vină totul de-a gata, fără să pui deloc osu’ la muncă? Mă tem că nu se poate. - Ce faceţi, îmi daţi sfaturi? Sunt prea bătrân să mă apuc de învăţătură. Mai bine mă însor.
- Cine te ia, băi, calicule! Să te ţină cu burta la soare? sare Stela.
- Găsesc eu una proastă ca tine, care să aibă bani, dar nu ca tine.
- Nu eşti pretenţios deloc, numai că...
Dinu mă întrerupe:
- Sunt destui ţărani care au fete de măritat şi... avere.
- Tu şi munca la ţară! Te şi văd rânind bălegarul din grajd.
- Da’ ce, nu pot angaja muncitori?
Dinu se şi vede fermier.
Un râs general aduce gravă jignire proaspătului bogătaş.
- De ce râdeţi, mă?
- Nimic. Râdem şi noi aşa, domnule fermier! îl lămureşte Silviu. Ne place cum gândeşti.
- Ce, nu gândesc bine?
- Excelent. Mai rămâne să şi faci ce spui.
- O să vedeţi voi! ne ameninţă el foarte serios şi convins.
- Dacă reuşeşti, noi îţi urmăm exemplul. Nu-i aşa, băieţi?
- Yes, în mare viteză! răsună corul de pe caldarâm.
- Mai vedem noi! promite Dinu.
Pe faţa lui se poate citi dezamăgire şi în acelaşi timp încrâncenare în faţa atitudinii noastre descurajatoare. Rămâne tăcut şi cu privirea fixată într-un punct nedefinit din zare. În acea clipă nu mai are nimic de spus şi nici noi nu insistăm pe subiect, delicat totuşi. N-avem intenţia de a-i provoca o depresie sau a-l descuraja, dar nici nu acordăm mare credit ideilor sale, pentru că niciodată nu-i reuşise nimic din toate câte i-au trecut prin cap. Încercările noastre sau ale familiei de a-l aduce cu picioarele pe pământ au rămas vorbe în vânt. Nimic nu-l poate convinge că se află pe un drum greşit. Dar care-i drumul cel bun?
Nu ştiu de ce, dar îmi pare rău pentru Dinu. Nu văd cum ar putea să o scoată la capăt, iar noi nu suntem departe de a ajunge în aceeaşi situaţie. Mă preocupă din ce în ce mai mult aceste probleme. Cred că şi ceilalţi simt la fel, dar nu am discutat niciodată serios despre ele, până acum.
De noi se apropie mama lui Silviu:
- Băiete, i se adresează dânsa, vino până acasă şi vezi ce-i cu televizorul, că nu mai merge!
Singurul care se pricepe cât de cât la aşa ceva e Nicu, marele nostru tehnician. Învăţase câte ceva stricând vreo două televizoare de-ale sale. Din când în când reuşeşte să şi repare câte unul de prin vecini, dacă defectul nu e prea mare. Toţi ştiu asta şi înainte de a duce aparatul defect unui specialist, îl cheamă pe Nicu, în speranţa că vor scuti nişte bani. Asta era şi intenţia mamei lui Silviu când s-a apropiat de noi ca să-şi cheme odrasla.
- Poate vine şi Nicu să te ajute, adaugă dânsa.
- Ce zici Nicu, vii până la mine?
- Sigur! se grăbeşte numitul să accepte pentru a nu scăpa castana ce i se oferă.
Îi place la nebunie când cineva îi cere ajutorul în astfel de situaţii și nu refuză pe nimeni. De fapt, el se perfecţionează pe seama solicitanţilor. La urma urmei, poate fi viitoarea lui meserie și din acest punct de vedere îl aprobăm.
La el acasă mergem destul de rar și motivul e chiar pasiunea lui pentru tehnică. Camera sa e plină de cabluri îașirate peste tot și de care te împiedici la tot pasul. Dezordinea e la ea acasă. Aparate dezmembrate și scule de tot felul ocupă chiar și patul. Vizitatorul trebuie să stea în picioare și să-i asculte explicaţiile tehnice pe care este întotdeauna pregătit să le dea indiferent dacă cineva este sau nu interesat. Acum, dacă stau și judec puțin, îmi dau seama că, de fapt, Nicu este singurul dintre noi care nu suferă de sindromul nostru. Când nu este cu noi, se ascunde în camera transformată în atelier şi meştereşte la nesfârşit. Perseverența lui e de admirat.
Micșorându-se grupul prin plecarea celor doi, ne facem și noi bagajele, unul câte unul. Singurul care mai întârzie e Dinu. Îl urmăresc pe fereastră din casă. Stă nemişcat, eu capul între mâini. Îi simt neliniştea și deruta din suflet, dar nu-l pot ajuta cu nimic. Ca noi toți ceilalţi, trebuie să se descurce singur. Îl văd ridicându-se și mergând spre casă cu un mers de om bătrân și obosit.
„Asta să fie viața care ne aşteaptă?” mă întreb urmarindu-l cum se îndepărtează. Nu, nu pot accepta asta! Nimeni nu ne poate sili, nimeni nu are dreptul şi nu poate să ne împiedice să facem schimbări. Cel mult putem fi întârziaţi, dar nici de asta nu sunt prea sigur, pentru că deja suntem în întârziere.
*
Mă învârt prin casă mutând sau asezând câte un obiect în altă poziţie. Treabă fără noimă. Pe masă, un bloc de desen îmi suportă, din când în când, încercările artistice. Îl deschid şi mă aşez în faţa colii de hârtie pe care începusem ceva. A trecut multă vreme de-atunci şi nu-mi amintesc ce-am vrut să desenez. Poate fi un an de când stă acolo, urmele de creion s-au subţiat şi pe alocuri s-au şters, împiedicându-mă să desluşesc un contur care să-mi permită recunoaşterea imaginii. Cu un marker negru încep să îngroş liniile. Ceea ce obţin seamănă cu un joc de puzzle, un amestec de linii şi curbe. Nu reprezintă nimic, dar, cu puţină imaginaţie, poate reprezenta orice.
Aleg porţiuni mici care mi se par că seamănă a ceva şi le completez cu detalii. Când consider treaba încheiată, mă depărtez puţin pentru a-mi admira opera în întregime. Văd o imagine tulbure de vis nelămurit. Din toate figurile de acolo, una se distinge prin claritate. Reprezentă o siluetă de femeie, fără detalii, numai un contur, ca o umbră pe perete şi care se sprijinită în ceva. Acel sprijin seamănă atât de mult cu un picior, încât nu pot spune care sunt picioarele şi care este sprijinul. Un fel de umbră care are umbră.
Dintr-odată îmi amintesc de Săndel, care visase că mama lui are trei picioare. Este posibil ca acest vis al său să-mi fi rămas în minte şi acum, fără să-mi dau seama, l-am concretizat printre curbele desenate în urmă cu un an. Dar de ce?
Privesc năuc şi-mi fac creierul să scârţâie pentru a înţelege ceva. Zadarnic. Totuşi nu-mi iese din minte. Ce poate fi al treilea picior, ce poate însemna el?
Ştiam că mama are o cărţulie de tălmăcire a viselor şi mă duc să i-o cer. De obicei nu iau în serios astfel de chestiuni, viziuni sau altele de aceeaşi natură, dar acum sunt foarte intrigat de ce mi se întâmplă şi vreau să-mi fac măcar o idee.
Răsfoiesc broşura mamei, dar nu găsesc nici cuvântul femeie, nici picior. Dezamăgit, mă întreb ce altceva să caut în acel dicţionar incomplet. Îmi vin în minte câteva, dar nimic nu se potriveşte.
Sigur, Sandu nu-şi face nici un fel de griji şi nici eu nu ar trebui, dar mă sâcâie chestia. Un singur cuvânt nu face parte din visul prietenului meu, îmi aparţine în totalitate, cuvântul „desen” şi interpretarea lui: „amăgire”, ceea ce e de natură să mă încânte. El reprezentă exact ce am simţit eu în zilele din urmă: dezamăgire. Cred că din lipsă de ocupaţie am început să fabulez.
Restituindu-i mamei cărţulia îi spun:
- Crezi în aşa ceva?
- Mă amuză şi uneori se potriveşte.
- La mine s-a potrivit aşa de bine, că n-am înţeles nimic.
- Îţi trebuie un pic de experienţă pentru asta. Visele nu se împlinesc imediat şi neapărat. Ele trebuiesc urmărite în timp şi au semnificaţii diferite la persoane diferite. Doar nu ai de gând să acţionezi după cum visezi? Destul urmăresc eu horoscoapele şi îmi fac iluzii, dar de-acum... eu sunt o babă.
- Ei, mamă!
- Ai grijă! Toate chestiile astea îţi pot induce sau controla acţiunile fără să îţi dai seama. E spre binele tău să nu te iei după ele, să nu cazi în capcană.
- Nici gând, mamă! A fost o chestie care mi s-a părut curioasă, dar m-ai lămurit.
Pe mama o liniştisem, dar în mintea mea tot mai stăruie cele trei picioare ale umbrei pentru care nu găsesc nici o explicaţie. Dacă erau două, totul ar fi fost normal şi nu mi-aş fi bătut capul atâta. Dar, la urma urmei, de ce mă frământ eu? Nu eu am visat, iar Sandu a şi uitat demult. Atunci?
Ca să mă liniştesc, îmi spun că desenul acela şi visul amărâtului de Săndel nu au nici o legătură, că e o simplă întâmplare şi nimic mai mult. Dacă înseamnă totuşi ceva, cu siguranţă îmi voi da seama atunci când va veni sorocul.
- Tata ce face? o întreb pe mama, lăsând la o parte cealaltă discuţie. Nu l-am văzut azi.
- E prin oraş. Ştii tu...
Ştiam că atunci când are liber îi place să se plimbe aiurea şi să bea câte o bere.
- Înseamnă că nu deranjez pe nimeni dacă ascult nişte muzică.
- Ba da. Mă deranjezi pe mine. Pune-ţi căştile!
Nu insist pentru a nu o supăra,
- Atunci, plec şi eu, îi spun ca o ameninţare, deşi nu-mi era în intenţie.
- Da? Departe? mă ironizează mama bine dispusă.
- Pe-aici.
Întunericul adunase lumea în case. Nici o mişcare. Până şi câinii au obosit să latre şi s-au ascuns.
Paşii mă poartă spre casa lui Săndel. Îl fluier din gard şi iese imediat.
El, curios:
- Care-i treaba?
- Am ieşit la aer crezând că dau de voi. Nu am ştiut că v-a luat somnul aşa devreme. Ce face maică-ta?
- Ce să facă! Abia am terminat de mâncat şi acum spală vasele. Da’, ce-ţi veni? Ai treabă cu ea?
„Mamele au întotdeauna treabă, numai noi nu!” cuget eu înainte de a-i răspunde.
- Întreb şi eu, aşa. Nu ieşi?
Priveşte în lungul străzii şi mă lămureşte:
- La ce?
- Ca să nu fiu singur. Poate mai iese careva.
- Nu mai iese nimeni. Au spus că e nu ştiu ce film la televizor. Am de gând să-l văd şi eu.
- Rahat! Eu m-am săturat de filme. Nu vezi că prea seamănă între ele?
- Treaba ta. Ai ceva mai bun de făcut?
- Nu.
- Păi vezi?
- Bine. Te las.
Mă desprind de poartă gata să plec.
- Nu-mi place faţa ta. S-a întâmplat ceva?
Ce să-i spun? Toată lumea mă întreabă ce am. Îl las în treaba lui şi-mi văd de-a mea. Nici el nu se osteneşte să afle mai mult.
Aud uşa închizându-se în urma lui. Dacă el nu-şi face probleme, eu de ce să mă omor? Poate că sunt doar eu într-o stare aparte în care imaginaţia a luat-o razna, dar care va trece. Nu are rost să insist şi să văd numai semne rău prevestitoare. Trebuie să mă liniştesc cumva, dar întunericul şi pustiul din jur nu sunt un mediu tocmai prielnic pentru asta. Am nevoie de prezenţa cuiva şi numai acasă o pot găsi la ora asta.
Odată ajuns la această concluzie, dau să intru în curte şi rămân uimit să constat că am depăşit demult casa. Furat de gânduri n-am băgat de seamă unde şi cât am mers. Sunt în faţa crâşmei din vale. Sigur, gălăgia de acolo mi-a rupt firul gândurilor.
Rămân nehotărât în faţa uşii deschise. Să intru sau nu? Am ceva bani în buzunar, nu mulţi, însă destui pentru un suc, dar se face să intru singur şi la acea oră? Mai mult ca sigur voi întâlni şi vecini pe-acolo.
„Şi ce dacă!?” îmi zic şi păşesc peste prag.
La bar nu se vede nimeni. Aştept. Mă întorc spre televizorul agăţat într-un colţ aproape de tavan şi iar aştept. Micuţa sală are doar câteva mese şi singura liberă e doar cea înghesuită în colţul format de perete şi tejghea.
La bar, câţiva obişnuiţi ai crâşmei şi nişte ceferişti, gara aflându-se la câţiva paşi. Nu înţeleg ce caută aceştia din urmă acolo, nu e ora la care se fac schimburile. Încerc să-mi dau seama ce au în pahare, dar nu reuşesc. Toţi gustă dintr-un lichid roşu, care poate fi şi suc, dacă paharele n-ar fi prea mici. Or fi muncitori din schimbul de zi, navetişti care aşteaptă vreun tren să-i ducă acasă şi care, ca să-şi omoare timpul până la plecare, stau la una mică şi la televizor. N-au cum să tragă la măsea în timpul serviciului. Ştiu de la tata că sunt foarte strict verificaţi la intrarea în tură. Totuşi, nu înţeleg de ce sunt îmbrăcaţi în hainele acelea portocalii.
Câţiva aflaţi cu spatele spre mine se întorc şi mă privesc scurt, curioşi. Cum nu văd nici un vecin acolo, aşa cum credeam, iar pe ceilalţi nu-i cunosc, îmi închipui că vreunul dintre cei prezenţi mă cunoaşte ca fiind fiu de ceferist. Desigur, se miră de prezenţa mea acolo şi-şi dau cu părerea între ei.
Mă simt stingher, nedorit, dar nici prin gând nu-mi trece să dau bir cu fugiţii. Mă prefac nemulţumit de absenţa vânzatorei şi ies în prag, unde rămân sprijinit de tocul uşii, privind în întuneric. Nu: se văd decât farurile unor maşini intârziate trecând în viteză la câţiva paşi mai încolo. O pânză subţire de nori se plimbă deasupra brazilor furând o parte din lumina palidă a lunii. Acolo, în pragul unei crâşme ordinare, descopăr frumuseţea stranie a nopţii. Am admirat şi altădată cerul înstelat, însă, acum mi se pare altfel. Îmi amintesc de eclipsa ce va să vină şi o declar vinovată de tot ceea ce simt eu. Desigur că este o prostie prin care încerc să găsesc explicaţii pentru lucruri ce au cu totul alte cauze. Sunt copleşit de mulţimea de trăiri pe care nu le-am mai încercat niciodată. Ceva mi-a răvăşit sufletul şi mi-a stricat echilibrul interior, dându-mi imaginea unui lac a cărui limpezime a fost tulburată de torente furioase aduse de ploi fără sfârşit, iar eu încă nu reuşesc să găsesc o stavilă în faţa acestor ameninţâri.
O mână pe umăr îmi aminteşte unde mă aflu.
- Ne dai voie?
Doi bărbaţi mă privesc zâmbitori. Le fac loc să iasă şi mă aşez la aceeaşi masă înghesuită în colţ. Barul continuă să rămână fără supraveghere. Cel sau cea care trebuie să-l păzească pare să nu-şi facă nici un fel de griji.
Nerăbdarea mă fâţâie pe scaun în toate felurile. Pot să renunţ şi să plec, dar ceva mă ţine în loc. De la o masă, un bărbat mă întreabă:
- Vrei să cumperi ceva? Fata s-a dus să-şi facă inventarul.
- Aş vrea un suc, dar...
- Întinde mâna şi i-aţi singur.
Îl privesc neîncrezător, dar îl văd îndemnându-mă cu mâna şi nu mai ezit.
Dinspre gară aud difuzoarele anunţând un tren. În scurt timp, în încăpere rămân eu şi bărbatul care mi-a dat permisiunea de a umbla în gestiunea barului. În minutele următoare, însă, barul devine neîncăpător, mulţi dintre călătorii trenului abia sosit au găsit de cuvintă să facă un popas înainte de a pleca fiecare la treburile pentru care a venit sau spre casă. În spatele barului apare şi fata mult aşteptată, fără ca eu să o văd venind de undeva. Cum nu aveam de gând să mă amestec în mulţimea zgomotoasă ce forfotea în jur, mă înfiinţez lângă bar şi spun fără să aştept a fi întrebat:
- Am de plătit un suc luat în timp ce aţi lipsit.
Mă aşteptam să ceară lămuriri, dar se mulţumeşte să mă privească şi să-mi ia banii.
Afară, în marginea şoselei, mă opresc nehotărât. Nu-mi vine să plec spre casă. Am chef de o ţigară. Mă întorc la bar şi cumpăr una pe care o şi aprind de la un tip apropiat ca vârstă de mine. Ies şi mă opresc în acelaşi loc pufăind ca un fumător înrăit care n-a avut ţigări de multă vreme.
Dinspre gară apar două siluete, care, după câteva clipe de ezitare, vin drept spre mine. Probabil au treabă la bar şi nu-i bag în seamă. În dreptul meu, unul îşi continuă drumul, iar celălalt se apropie de mine.
- Ai o ţigară în plus?
Dau din cap că nu.
- Da’, aia ce-i?
Reproşul din vocea lui mă face să-i dau un răspuns care să-l mulţumească:
- Una singură... am luat-o de aici, zic şi-i indic direcţia barului.
Ce l-a nemulţumit, nu ştiu, fapt este că m-am trezit cu un pumn de mi-a sărit ţigara din gură şi mi-au dat lacrimile. Până să mă adun şi să-mi dau seama că am încasat-o, individul se îndepărtează lăsându-mă cu buza umflată. Îmi amintesc de incidentul asemănător petrecut la discotecă şi simt crescând în mine o furie cruntă, care mă îndeamnă să iau urma ticălosului. Ce-or fi având unii? Cum poate cineva să te lovească pur şi simplu. Cred că numai din plăcere, pentru că hainele de pe mine, un tricou şi o pereche de blugi decoloraţi, nu pot constitui o ispită, iar o ţigară nenorocită nici atât. Aş putea să intru după el, dar ce ar zice mulţimea de acolo văzându-mă că cer socoteală unui tip necunoscut? Mai bine îmi iau coada între picioare şi-mi văd de treabă, uitând totul încă odată. Până la urmă, tot răul e spre bine, pentru că din acea seară am rezistat oricărei tentaţii de a mai pune ţigara în gură.
*
-->
Comentarii