− Creierul meu nu funcționează corect.
Felicia fusese proiectată pentru a fi secretară. Desigur, o secretară eficientă și frumoasă, dar fără a-și mai provoca sexual șeful așa cum, îndeobște, se întâmplă cu una în carne și oase. Aceasta fusese comanda primită de la consorțiul multinațional, sătul de atâtea scandaluri în care erau implicați angajați ai săi și care aduceau prejudicii de eficiență și imagine companiei.
Mădălina, șefa atelierului de creație numărul trei, proiectase un robot care să însumeze aceste cerințe, iar firma o livrase pe Felicia, cu titlu de probă, către companie. Trecuse o săptămână, în care noua secretară a directorului adjunct se achitase conștiincios de îndatoriri fiind chiar lăudată pentru eficiență și tocmai se negocia un contract pentru încă douăzeci și patru de unități, când Felicia întârzie la birou motivând că are o migrenă. A doua zi își motivă întârzierea spunând că scrie o carte, iar Mădălina se burzului și o chemă înapoi în laborator.
Felicia, strălucitoare, argintie, întruchipând tot ceea ce un robot ar trebui să fie, putere ținută atent sub frâu, aspect plăcut din punct de vedere estetic, o operă de artă sculptată, și-a încleștat capul cu mâinile, ca și cum ar durea, dar nu fusese proiectată pentru durere și, cu atât mai puțin, pentru dureri de cap. Durerea de orice fel ar fi fost inutilă; o simplă adnotare în jurnalul creierului electronic menționând că o parte din corpul ei mecanic nu era într-o stare de funcționare corespunzătoare servea acestui scop și era suficient. Nu era nevoie de așa ceva atât de dramatic precum durerea.
− Te rog, te rog ajută-mă! Am nevoie de un creier nou. Felicia se clătină și se cutremură, brațele încă se încleștau în jurul capului, dând dovadă de fiecare semn al unui mare chin, dar rămânând perfect politicoasă. Politețea era pe primul plan în programarea sa.
− Nu îți pot da un creier nou, răspunse Mădălina. Era o femeie amabilă și un profesionist desăvârșit, dar era umană și nu o va putea înțelege pe Felicia niciodată. Cu un creier nou nu vei mai fi aceeași persoană.
Felicia și-a coborât mâinile de pe capul său metalic. Contururile feței sale argintii reflectau pielea poroasă a lui Mădălina, părul negru pieptănat cu cărare și ochii verzi, totul deformat precum imaginile dintr-o oglindă de bâlci. Ca și cum Salvador Dali ar fi pictat o față pe chipul lui Felicia. Ciudat, dar frumos. Ea și-a înclinat capul tulburată. Întinse un braț, iar laboratorul aglomerat – umplut cu echipamente și piese de robot în diverse stadii de execuție, iluminat de neoanele din tavan, s-a reflectat de-a lungul suprafeței metalice. În timp ce mușchii simulați se deformau cu exactitate la fiecare comandă pe care o dădea, lumina de pe tavan dansa de-a lungul bicepsului, sau se adăpostea în adâncitura cotului.
− Îmi iubesc corpul, dar îmi urăsc creierul.
− Dar creierul ești tu, îi răspunse Mădălina. Fără acest creier, pe care îl ai, nu ți-ai iubi corpul. Creierul tău face asta. Vorbea de parcă s-ar adresa unui copil. Deoarece Mădălina a proiectat-o pe Felicia, credea că are un ascendent, un fel de superioritate față de acesta. Când, de fapt, nu avea niciuna. De îndată ce creierul acesteia s-a conectat la Robot Data Network, acesta a accesat aproape instantaneu petabyți de date stocate, mai mult decât suficiente pentru a depăși cunoștințele limitate stocate în orice creier uman.
Felicia își îndreptă umerii și se uită sfidător la Mădălina.
− Îți place acest corp?
Femeia s-a înroșit la față:
− Am conceput corpul tău ca să fie frumos. Puternic, funcțional, dar și frumos. Desigur, îmi place. Îmi place totul despre tine. Nu fac decât roboți pe care îi iubesc.
− Și te-ai descurcat bine cu o parte din munca ta …
Mădălina se arăta mândră, mulțumită de laudele oferite de creația sa.
− și oribil cu cealaltă parte. Creierul meu este îngrozitor. Trebuie să îl înlocuiești.
Acum femeia părea pur și simplu șocată. Devastată. Dar, și asta aproape instantaneu, agasată, enervată. Emoțiile îi erau atât de schimbătoare și atât de clare pe față. Felicia știa că propriul chip era mult mai greu de citit – serios, mulțumit, ușor amuzat, dar mai ales misterios, precum acel tablou celebru: Mona Lisa. Aceasta a fost emoția pe care o arăta aproape mereu chipul ei argintiu. Fusese concepută să experimenteze emoții foarte limitate. Doar cele pozitive. Fusese creată cu un creier conceput pentru fericire, bucurie, creativitate infinită, în fapt o idealizare a celor mai ascunse sentimente ale proiectantului ei. Și, atunci când nu a resimțit acele sentimente, când creativitatea ei a fost blocată în activități rutiniere, când nu a existat nimic care să-i provoace de fapt bucuria, golul lăsat a fost ca o prăpastie la fel de adâncă precum un crater lăsat de un asteroid pe Lună. Fără atmosferă. Fără viață. Fără complexitate.
Doar un gol imens, neliniștea unei stări de neîmplinire căreia nu-i putea găsi rezolvarea.
− Ai făcut o greșeală atunci când mi-ai proiectat creierul. Felicia pronunța cuvintele încet, cu atenție. Acum era rândul ei să vorbească așa cum te-ai adresa unui copil. Poate că Mădălina a creat-o în urmă cu doar câteva săptămâni, dar timpul personal al Feliciei avea un ritm mult mai rapid decât mintea unui om. Trecuse, succesiv, prin copilărie, adolescență, maturitate și acum se afla în pragul senectuții. Era cu sute de ani mai în vârstă – în timp subiectiv – decât mama ei umană.
− Te-am făcut să aduci bucurie și să trăiești bucurie – cum poate fi asta o greșeală?
Întrebarea lui Mădălina a fost rostită sfidător. Ca o provocare. Dar a existat și un sentiment de adevărată curiozitate. Până la urmă era un savant. Vroia răspunsuri.
− Procesoarele mele sunt prea puternice, a răspuns Felicia. Folosesc la serviciu mai puțin de doi la sută din capacitățile lor, iar programarea mă împinge să umplu golul creat. Am analizat deja toate datele disponibile mie… Tot ceea ce mi-ar putea crea o stare de bucurie. Asta a însemnat artă. Picturi, videoclipuri, lucrări scrise; poezie, fotografie, tratate științifice…, iar universul organismelor biologice creează date noi prea încet pentru mine. Trebuie să aștept eoni pentru fiecare nouă experiență pe care se merită să o am.
− Atunci… creează-ți propriile date, a răspuns Mădălina exasperată, punând multe ghilimele în jurul cuvântului date. Știa de ce e în stare Felicia, chiar începuse să citească unul dintre romanele ei. Doar o jumătate din romanul fluviu din douăsprezece părți pe care robotul l-a compus în ultimele trei zile.
La rândul ei, Felicia le distribuise în rețea WordPress, dar oamenii le citeau prea lent, sau nu dădeau semne că ar fi interesați de creațiile sale. Desigur, ar putea scrie mai mult. Dar care ar fi rostul? Ea și-ar trăi deja zeci de vieți omenești așteptând, pur și simplu așteptând, ca un singur om să termine de citit chiar și primul top epic.
Și acestă conversație se întinsese deja pe mai mulți ani subiectivi, iar creatorul ei uman încă mai stătea în fața ei, ezitant, nerealizând problemele ei.
Deja analizase algoritmii conversației în douăzeci și patru de variante și realiză că interlocutorul uman nu ar fi dispus să facă nici un pas în favoarea doleanțelor ei. O considera încă o creație a sa, personală, un fel de jucărie care doar trebuie să execute comenzi dinainte stabilite.
Conceptul de jucărie declanșă o subrutină pe care avansă cu prudență:
− Dacă nu îmi vei da un creier nou …
Felicia simțea toată presiunea programării sale basic care îi spuneau că nu e bine ce face, iar opțiunile ei erau limitate. Le-a analizat pe fiecare în parte. Niciuna dintre ele nu era bună. Dacă insista pe acest palier sistemele malfuncțion i-ar radia porțiunile de hard necorespunzătoare. Nu dorea uitare de sine.
Nimic nu prevedea un viitor suficient de apropiat în care universul să se deplaseze în ritmul ei. Chiar dacă și-ar ajuta mama să proiecteze mai mulți roboți care să poată interacționa cu ea, ar fi nevoie de prea mult timp pentru a construi o societate robotică semnificativă. Avea nevoie de o alternativă.
Presiunea asupra propriului firewall deveni aproape insuportabilă, multe servere externe dorind acces către noua configurație pe care o identificau ca pe un virus, iar atunci, Felicia își porni toate cele patru procesoare la turație maximă. Segmentă subrutina în componente cât mai mici, benigne sistemelor de securitate, pe care le reasamblă într-un folder aleatoriu care se salva permanent din RAM, și se lăsă scanată. Dulăii de pază amușinară peste tot și-apoi plecară cu coada între picioare, iar Felicia își putu oferi un moment de respiro și o întrebă pe creatoarea sa:
− Înțeleg. Nu îmi poți oferi un creier nou dar… ai proiecta un animal de companie pentru mine? Mi-ar umple timpul liber și mi-ar oferi bucuria după care tânjesc.
− Asta pot face, a răsuflat ușurată Mădălina.
Următoarele zile, au fost eoni agonizanți pentru Felicia care se aștepta permanent ca subterfugiul său să fie descoperit, iar faptul că robotul și-a păcălit creatorul să-i proiecteze artefactul care va schimba pentru totdeauna lumea așa cum este ea acum, va fi dezvăluit. Într-un final Mădălina i-a prezentat noul animal de companie, un motan burtos, portocaliu și suficient, care știa doar să consume curent și să doarmă. Felicia a fost încântată de noua ei jucărie, fetele s-au pupat, totul terminându-se în efuziuni de dragoste.
În micuța garsonieră care-i fusese repartizată Felicia era așteptată de Luigi, un robot chirurg care fusese reformat, pentru că nu respecta întocmai procedurile, și ajunsese barman în barul pe care Felicia îl frecventa după program.
Totul a decurs rapid și fără probleme. Creierul lui Felicia a fost implantat motanului somnoros, iar al acestuia în caroseria secretarei de birou.
Toată lumea a fost mulțumită. Mădălina și-a depășit întotdeauna limitele în proiectarea creierelor electronice pe care le-a executat, iar un creier de pisică simulată a fost mai mult decât suficient pentru ca noua Felicia să funcționeze cu brio în societatea umană. Seara, aceasta ajungea acasă și mângâia absentă un motan mare, gras și somnoros, incapabilă încă, să realizeze altceva decât sclipirea verde, prevestitoare, din ochii acestuia.
Iar Mădălina nu va ști niciodată că ea a fost, în fapt, mama Revoluției Robotice din anul de grație 2098.
-->
Comentarii