Îndoliată ţara, îşi plânge astăzi fii
Care-au murit degeaba, în nenăscut război...
Să aibă ţara pâine, ni s-au jertfit copii
Şi nu-i mai mică jalea, dacă-i numim eroi!
Ei au crezut că jertfa vieţii lor curate
Va fi zălog sfinţit în mândru viitor!
Ca fraţii lor să aibă un trai în libertate
Au pus la temelia zidirii, viaţa lor!
Şi construit-au ziduri de trupuri ne-mplinite
Ca stavilă să fie în calea celor strâmbi
Şi-au năclăit asfaltul cu trupuri ciopârţite
Să-ncetinească marşul de tancuri şi carâmbi.
Şi vocea le-a fost goarnă şi clopot de chemare
Care întreg norodul l-a deşteptat din jug...
Şi s-a stârnit de-odată atunci urgie mare
Ce-a răscolit în cale, coşmarul, ca un plug.
Şi dorurile care cu frică-au fost ascunse
Şi crezul în dreptate ce fost-a adormit
De-o sfântă sau turbată speranţă-au fost pătrunse
Şi ziua aşteptată, crezut-au c-a venit!
Şi au ieşit pe stradă având ca scut doar pieptul
Să-nfrunte vijelia şi ropotul de gloanţe
Parşive şi străine...Ştiind că au tot dreptul
La locul lor sub soare, la viaţă şi speranţe...
Iar puşcă le-a fost vorba, care ardea ca focul
Şi strategie-n luptă, mulţimea adunată,
Trup lângă trup, unită, plângându-şi nenorocul
Şi viaţa lor pierdută şi crâncena lor soartă...
Ei ridicat-au glasuri de tunete sub ceruri
Şi au cerut dreptate şi cinste între fraţi
Şi nu ştiau că furul, mergea cu ei alături
Şi-i foloseau drept carne de tun...Sacrificaţi
Au fost degeaba iată, că răul renăscu!
Că-i buruiană care nu moare dintro dată
Şi, şi-a scimbat doar floarea, culoarea, încă nu!
Şi suge seva ţării cu gura ei spurcată...
Iar fructul bălăriei cu rădăcini haine
E foame şi e frică şi-i duşmănie, ură
Ne-ncredere în astăzi şi ziua care vine
Şi sărăcie este şi sufletul îl fură...
Şi ţara-ndoliată de pâine şi feciori
Îşi geme deznădejdea în bocet stins, scâncit...
Ar vrea să-ntoarcă ziua care-a apus, în zori...
Dar vezi?...Nu se mai poate... Eroii au murit!
Şi-ar vrea din nou pe stradă să-şi urle disperarea
Dar pruncii, nu mai sunt ca să ridice glas.
Şi-şi plânge-acum prostia c-a rătăcit cărarea
Când vede că din pâine, doar resturi i-au rămas...
Le-adună deci cu grijă-n cămara mai săracă,
Oftează şi îşi spune: ’’şi mâine e o zi...’’
Aşteaptă poate plozii, bărbaţi ca să se facă
Şi să plivească răul!...Să aibă cin’ muri...
Şi până-atuncea, doliul şi-l poartă cu mândrie
Şi dacă mai oftează, oftează de nevoi...
Şi ţese alte văluri cernite, ca să fie
Zălog de preţuire, jertfiţilor eroi.
-->
Comentarii