Arşiţa verii stoarce din rădăcini,
taie cu fierăstrăul încins
trupul uscat al ierbii
şi râde între dinţi.
Arma ei se îndreaptă
spre verdele înrouratei dimineţi
şi-i pune în braţe soarele
cu patimi de foc.
Lemnul îşi scrie în inimă
numele morţii de apă,
aşteptând cu frunze chircite
ploaia ce va să vie.
Timpul răbdării e lung,
norii s-ar simţi iubiţi
de o spirală de vânt rotitoare,
prin care se cheamă
cu neastâmpărul păsărilor.
Ploaia ca şi moartea
vin când nu te aştepţi.
-->
Comentarii
Mircea G., poate şi moartea are rostul ei, ce s-ar întâmpla dacă plantele şi animalele(inclusiv omul) n-ar muri niciodată? Poate că ar trebui să rugăm pe Dumnezeu ca viaţa naturală să fie cea din timpul biblic!
Delia St.,bucuros de apreciere.Gânduri bune!
Ploaia este o binefacere, moartea nu!
Ploaia ca şi moartea
vin când nu te aştepţi.
Un poem încărcat de frumoase şi sugestive metafore...