Exist, trăiesc, dar ce păcat
Privind în jur m-am întristat.
De ce? De explicat nu-i greu,
Altu-aș fi vrut să fie destinul meu.
Sentimentele, în ceață au dispărut;
Trăiesc ca și o plantă, de asta m-am temut.
Doar inima, cu putere, îmi mai bate,
Dar de lumea vie, parcă ceva mă desparte.
Comunic, o aparentă fericire schițez;
Am obosit, totu-i monotom, aș vrea să evadez.
Viața-mi este crudă, pământul mă ține-n loc,
Sunt imobilizată ca o plantă, sau n-am noroc?
Din întâmplare, dacă cineva ar vrea
Să se apropie, să intre-n viața mea,
Constat că spinii existenței mele
Îndepărtează orice tentativă de iubire.
Cu-n suflet în lacrimi inundat,
Cu-n trup bolnav, încătușat
Sorbind putere, mă-ntreb: Ce mi-a rămas?
Longevitatea cactusului, o clipă sau un ceas?
Puternice-mi sunt amintirile, prezente;
Doar sentimentele-mi sunt absente.
Nu râd, nu plâng, indiferența mă caracterizează.
Doar zile am, nu dorm sunt veșnic trează.
Fericirea-mi a dispărut de mult,
Durerea n-am urechi să o ascult.
Vorbesc, dar sunt o plantă cu spini:
Un cactus mic și părăsit printre străini.
-->
Comentarii