"Viaţa lui Mihai Eminescu între adevăr şi mistificare", de Ion Ionescu-Bucovu
Scriitorul Ion Ionescu-Bucovu este argeşean, născut la 15 ianuarie 1938, în com. Râca, satul Bucovu (Bucovu, toponim slav, sat, râu, vale, pădure şi, iată, scriitorul Bucovu!). A urmat clasele elementare în Izvorul de Sus, apoi Şcoala Pedagogică din Câmpulung Muscel şi Institutul Pedagogic din Bucureşti. La Universitatea din Bucureşti a frecventat studiile Facultăţii de Filologie, secţia Limba şi Literatura Română. A lucrat în învăţământ, unde şi-a susţinut toate gradele didactice. Pentru Gradul I a susţinut lucrarea de specialitate "Realitate şi ficţiune în Moromeţii, de Marin Preda", lucrare coordonată de prof. univ. Ion Rotaru şi criticul literar Al. Piru. La gramatică a susţinut lucrarea "Dezvotarea vocabularului la elevii din ciclul gimnazial", coordonată de acad. Eugen Simion şi prof. Grigore Brâncuş.
Am aflat, de pe internet, că prof. Ionescu-Bucovu este autorul unor importante lucrări literare, dintre care amintim: "Monografia comunei Râca"; "Martirii lui Eros", roman despre Eminescu şi Veronica Micle; "Izvorul fericirii", roman; "Îngerii şi demonii revoluţiei"; "Fiasco", roman; "Visele lui Orpheu" (2017); "Priveghiul", roman lansat şi la Biblioteca din Curtea de Argeş. A scris şi versuri, grupate în două volume: "Cutia cu amintiri" şi "Aripi către infinit". Tot pe internet am mai descoperit următoarele lucrări, articole şi eseuri: "Eminescu şcolar la Cernăuţi" (1858-1863); "Îngerul care a căzut din Paradis" (fragment de roman); "Marin Preda - copilăria şi anii de şcoală", "Marin Preda şi Era ticăloşilor", "Dialogul lui Tudor Arghezi cu Dumnezeu" (eseu), "Eminescu după Eminescu" (eseu) şi altele. Bun cercetător şi cunoscător al vieţii şi operei lui Mihai Eminescu, profesorul şi scriitorul Ion Ionescu-Bucovu face o mare bucurie iubitorilor de cultură prin redactarea şi editarea, în anul 2018, a cărţii "Viaţa lui Mihai Eminescu între adevăr şi mistificare" (Ed. Editgraph, Buzău, 2018). Din primele pagini, autorul mărturiseşte că "nu este o lucrare exhaustivă cu note de subsol şi trimiteri la fiecare afirmaţie. Ea se adresează unui public larg care doreşte să-şi împrospăteze cunoştinţele despre viaţa lui Eminescu cu cele mai noi referinţe" (p. 9).
Răsfoind cartea, primită cu împrumut de la domnul Marian Ghiţă, managerul Bibliotecii Municipale din Curtea de Argeş, personal am simţit cum Eminescu mi-a revenit în suflet cu aceeaşi lumină pe chip din vremea când îl studiam cu profesorii mei dragi, eminescologul Augustin Z.N. Pop şi acad. Şerban Cioculescu. Parcă îl văd pe regretatul profesor Z.N. Pop, cum îi spuneam noi, care începea din pragul uşii să ne vorbească, plângând, despre "sfârşitul tragic" al marelui poet naţional. De la început, cartea lui Bucovu ne atrage cu un eseu de suflet intitulat "Eminescu şi noi" (p. 5-9), prin care ne aminteşte, în stil personal, despre principalele etape ale vieţii şi activităţii copilului, adolescentului, tânărului, omului Eminescu, din anul naşterii, până la trecerea sa în eternitate. "La mijloc de iarnă (povesteşte autorul), Eminescu cade în sufletele noastre ca un blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naştere o mare sărbătoare: Ziua culturii române" (p. 5). Motivele dublei sărbători sunt multe şi foarte cunoscute: "pentru că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard, ca Goethe sau ca Byron". Pentru că "el este coloana vertebrală a românismului, steagul nostru cu care ieşim în lume dincolo de timp. El nu va dispărea de pe cerul literelor româneşti atâta timp cât va dăinui limba română" (p. 5). Ionescu-Bucovu dedică poetului şi o poezie, într-un stil post-modern, cu cinci strofe, intitulată "iarnă orfică" (titlul şi iniţiale scrise cu litere mici !): "cu mantia-albă,/ îmbrumată,/ coboară Orfeu/ peste plai,/ el este pruncul/ Limbii Române/ şi se numeşte/ Eminescu Mihai" (am citat prima strofă din cele cinci, p. 10).
Capitolul următor "Eminescu - omul şi părinţii din părinţi" debutează cu un citat din Nichita Stănescu: "Atâta să nu uitaţi: că el a fost un om viu,/ viu,/ pipăibil cu mâna.// Atâta să nu uitaţi/ că el a băut cu gura lui,/ că avea piele/ îmbrăcată în stofă.// Atâta să nu uitaţi,/ că ar fi putut să stea la masă cu noi,/ la masa cinei celei de taină". "Părinţii din părinţi" nu este numai o memorabilă metaforă eminesciană, ci reprezintă afirmarea deplină a obârşiei sale de neam, venind din adâncimea "timpilor imemoriali": "Ne ţinem grapă de părinţi, ce neam de neamul lor au fost români(…) neam de ţărani ce a ţinut coarnele plugului pe moşia părintească" răspundea poetul inamicilor care-i răstălmăceau cele mai înalte idealuri şi credinţe puse în slujba naţiei sale. Ionescu-Bucovu prezintă arborele genealogic al familiei de români, "nobilă neam de neamul ei", strămoşii din Ţara de Sus a Moldovei "dătători de legi şi datini", dornici să convieţuiască "în bună pace", pentru a-şi apăra "nevoile şi neamul". În linie directă, Mihai Eminescu se trage din două familii răzăşeşti mai răsărite: a Iureştilor, după mamă, din Joldeştii Botoşanilor, şi a Eminovicilor, după tată, din Călineştii lui Cuparencu, aşezare apropiată de cetatea lui Ştefan cel Mare de la Suceava. Tatăl lui Eminescu, Gheorghe Eminovici, născut în 1812, se căsătoreşte, la 28 de ani, cu Raluca (Rareşa, Ralu) Iuraşcu din Joldeşti, fiica stolnicului Vasile Iuraşcu şi împreună vor avea 11 copii.
Capitolul "Eminescu şi dulcea lui mamă" este dedicat în întregime evocării mamei poetului, pe care a iubit-o "mai mult ca orice pe acest pământ" (p. 15). "Dulcea lui mamă" i-a deschis ochii poetului spre lume, cu poveştile şi eresurile pe care i le spunea în copilărie. "Mama l-a învăţat primele buchii ale cărţii, i-a transmis dragostea de natură, de folclor şi de pământul natal". Fraţii şi surorile Ralucăi au avut soarta pe care le-a hărăzit-o Dumnezeu. Surorile mamei (mătuşile poetului), devenite maici sau chiar stareţă la Mănăstirea Agafton, îl iubeau pe Mihăiţă: "Pentru Eminescu, Agaftonul a fost a doua casă. Venea foarte des la mătuşile lui, chiar de când era copil. Apoi, când deja devenise un poet cunoscut, maicile îi spuneau Domnul Eminescu" (p. 16). Apropiaţii poetului vorbesc despre un adevărat cult al poetului faţă de mama sa. Când venea pe acasă, după moartea mamei, Eminescu se ducea la movila de pământ din cimitirul Ipoteştilor şi stătea tăcut în reculegere ore în şir, privind prelung, meditativ, parcă umbra din care pornise şi chiar îi păstra o statornică mare recunoştinţă: "O, mamă, dulce mamă, din negura de vremi/ Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;/ Deasupra criptei negre a sfântului mormânt/ Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt"... În capitolul al treilea găsim informaţii preţioase despre "Fraţii şi surorile" (p. 25) marelui poet Eminescu. Amintim de mezinul Matei, care a fost căsătorit de trei ori şi a avut mulţi urmaşi. Toţi se mândreau că sunt nepoţii lui Eminescu. Pe unul dintre nepoţi, pe col. Gheorghe Eminovici, l-a adus eminescologul Augustin Z. N. Pop de mai multe ori în Argeş, pentru a vorbi despre unchiul său şi Veronica Micle: la Câmpulung-Muscel (pe vremea când Ionescu-Bucovu era elev la Şcoala Pedagogică); la Piteşti (în 1965, la o întâlnire cu studenţii, la care am participat şi eu), precum şi la Casa de Cultuă din Curtea de Argeş (la o acţiune organizată de prof. Tudor Mihăilă, cu elevii Şcolii Nr. 4). Cu imaginea Bisericii Uspenia din Botoşani, unde a fost botezat Mihai, în anul 1850, se deschide capitolul privind "Copilăria, adolescenţa, anii de şcoală şi pe profesorul Aron Pumnul" (p. 33). În pagina "Eminescu şcolar la Cernăuţi" (p. 35) facem cunoştinţă cu colegii de şcoală şi cu profesorii de la Ober-Gymnazium. Fiind în gazdă la profesorul Aron Pumnul (1818-1866), care i-a încredinţat Biblioteca gimnaziştilor, adolescentul Mihai se simţea în largul său, că avea prilejul să stea printre cărţi şi să citească. Ionescu-Bucovu vorbeşte cu evlavie despre "dascălul venerat al lui Eminescu", omul care i-a insuflat cu adevărat dragostea pentru "Zilele de-aur a scripturilor române", dându-i aripi către marea poezie prin lectura aprofundată a înaintaşilor "cu izvoare-ale gândirii şi cu râuri de cântări"... Dar bucuria "junelui bibliotecar" s-a stins repede, odată cu moartea profesorului Aron Pumnul, în anul 1866. Profund îndurerat, poetul scrie poezia "La mormântul lui Aron Pumnul", pe care o citeşte, cu lacrimi în ochi, în ziua despărţirii de idolul său: „Îmbracă-te în doliu, frumoasă Bucovină;/ te-ai dus, te-ai dus din lume, o, geniu nalt şi mare,/ te plânge Bucovina, te plânge-n voce tare,/ Te plânge-n tânguire şi locul tău natal" (p. 42). Urmează un alt capitol interesant, numit "Eminescu iubitor al taliei" (p. 49). Se ştie că, încă din copilărie, Mihai a fost atras de mirajul scenei, prin jocurile cu Iliuţă în livada de la Ipoteşti: "Copii eram noi amândoi,/ Frate-meu şi cu mine,/ Din coji de nucă car cu boi/ Făceam şi înhămam la el/ Culbeci bătrâni cu coarne"...
În amintirile sale despre Eminescu, prof. Ion Zbiera, de la Ober-Gymnazium, spunea că "teatrul l-a abătut pe Eminescu de la studiile gimnaziale, voia şi el să fie actor, şi actor dramatic. Aşa a părăsit gimnaziul" (p. 51). Angajat ca sufleor, copist sau chiar actor, tânărului Eminescu se apropie mai întâi de trupa Fany Tardini-Vlădicescu, venită cu spectacole în Botoşani, apoi de trupa lui Iorgu Caragiale, unde face cunoştinţă, în 1867, cu tânărul I.L. Caragiale, iar în anul următor se angajează la trupa actorului Mihai Pascally. Cu aceste trupe poetul va colinda ţara în lung şi-n lat, găsind în colectivul actorilor un mediu prielnic propriei sale vocaţii. În anul 1869 ajunge Student la Viena (p. 59), în centrul cultural al Europei, unde participă ca "auditor extraordinar" la cursuri de filozofie şi de drept. Stimulat de aprecierile încurajatoare ale amicilor, Eminescu trimite din Viena, la revista "Convorbiri literare", opere importante, printre care "Venere şi Madonă", "Epigonii", „Mortua est", "Înger de Pază", "Noaptea" şi altele, creaţii care îi vor aduce o mare faimă în cercul "Junimea". Tot la Viena se va întâlni şi cu marea iubită a vieţii lui, frumoasa Veronica Micle. Dar pentru o relatare vie, palpitantă, a întâlnirii cu Veronica, Bucovu inserează în carte un fragment din romanul său "Martirii lui Eros" (p. 63-69), în care îşi imaginează convorbirea dintre cei doi îndrăgostiţi la prima lor întâlnire vieneză. Se ştie că "întâlnirea cu această femeie îi va marca poetului întreaga existenţă. Eminescu, uitând de Universitate, o va plimba prin toate colţurile de vis ale Vienei, o va duce la teatru, la operă şi operetă, la muzee. Eminescu va fi profesorul ei spiritual, vorbindu-i despre poezie, despre filozofie, despre teatru, despre muzică, despre viaţă" (p. 71). Ca "Student la Berlin" (p. 73), Eminescu se va instrui la "învăţătura moralei kantiene", păstrând atitudinea gratuităţii morale a sufletului frumos, dar acumulează şi notele distincte ale viziunii şi gândirii schopenhaueriene, unde "ordinea morală a lumii intră în raport real cu forţe care produc fenomenele lumii". Anii petrecuţi la Berlin, între toamna lui 1872 şi vara lui 1874, au fost ani de acumulări filozofice, însă mai puţin rodnici din punct de vedere al operelor publicate. Lucrează totuşi la "Împărat şi proletar", încredinţată tiparului în 1874, "Călin - file din poveste" şi "Glossă". Urmează alte capitole interesante din viaţa şi activitatea poetului Mihai Eminescu, pe care le amintim, prin ideile-titlu ale autorului: "Bibliotecar, revizor şcolar şi redactor la Curierul de Iassi" (p. 79); "Eminescu şi Veronica Micle" (p. 82); "Prietenia dintre Mihai Eminescu şi Ion Creangă" (p. 93); "La ziarul Timpul" (p. 97); "Eminescu şi Carmen Silva" (p. 103); "Eminescu şi Caragiale" (p. 113); "Eminescu şi Macedonski" (p. 119); "Eminescu şi Mite Kremnitz" (p. 121); "Eminescu şi Cleopatra Poenaru" (p. 123); "Boala şi moartea lui Eminescu" (p. 127); "La mânăstirea Neamţ" (p. 135); "Înmormântarea lui Eminescu" (p. 141). Fiecare capitol este ilustrat şi cu imagini semnificative, fotografii de epocă sau de album, care să dea o mai mare credibilitate evocărilor autorului. În partea a doua a volumului, Ionescu-Bucovu intervine cu câteva "Note şi comentarii" originale, îmbrăcându-şi inevitabil într-o formă didactică întreaga operă: 1. Metamorfozele "Luceafărului" eminescian (p. 149); 2. Fotografiile lui Eminescu (p. 155); 3. O fotografie a lui Eminescu care a suscitat şi suscită şi astăzi controverse (este vorba de fotografia "Eminescu la bolniţa de la Neamţ", p. 162); 4. Farmecul poeziei eminesciene (p. 168); 5. Eminescu şi limba română literară (p. 172); 6. Eminescu după Eminescu (p. 174); 7. Dezastrul din familia Eminovicilor (p. 179); 8. Mihai Eminescu în viziunea scriitorilor şi a criticilor literari (p. 185); 9. Mihai Eminescu văzut de contemporani (p. 189); 10. Mitul Eminescu sau de la om la Geniu (p. 196); 11. Dosarul de punere sub interdicţie a lui Mihai Eminescu (p. 199). Toate aceste comentarii, adevărate lecţii metodice şi eseuri, care, probabil, au fost susţinute şi la clasă cu elevii, (unele fiind publicate în diverse reviste de specialitate) conturează şi mai clar imaginea luminoasă a Poetului, ca om al timpului său, imaginea de zeu tânăr, concentrat şi vibrant, chipul lui vestit de Luceafăr al Poeziei Româneşti. Ionescu-Bucovu a evocat chipul lui Eminescu aşa cum se desprinde el, ca om şi ca poet, aşa cum se înlănţuie de la o etapă la alta a biografiei, în decoruri schimbătoare, "între adevăr şi mistificare", de la naştere până la moarte.
Pentru o mai bună cunoaştere a Omului şi Geniului Eminescu, vă invit, dragi prieteni ai lui Eminescu, să citiţi cartea distinsului scriitor Ion Ionescu-Bucovu, pe care îl rugăm să o lanseze neîntârziat, poate chiar în faţa Bustului-Eminescu, proaspăt instalat în grădina culturii din Oraşul Regal al Basarabilor. Pentru că Eminescu, Regele Poeziei Româneşti, ne pune prin creaţia sa în comuniune cu Divinitatea, iar Dumnezeul Geniului va dăinui în eternitate!
-->
Comentarii