Am să povestesc pe scurt, Dragi Prieteni, Viaţa Sfântului, aşa cum o cunosc eu după o carte mai veche. Intre timp, după “89, am aflat şi de la Radio, ştiri importante, despre el!
De
De
mic copil orfan, tatăl murind in război, iar mama de supărare şi sărăcie, a rămas în grija unei bunici după tată. Bunica fiind bătrână a murit şi ea la puţin timp, când el avea 7 anişori. In noaptea de Inviere la Sfintele Paşti, micuţul Ioan-Iacob, după tradiţia satului, că toţii se duceau să-şi plângă morţii, a mers şi el la bunica lui pe care o cunostea cel mai bine. A căzut pe mormânt, era flămând şi gol şi foarte trist.. Plângea în hohot ca toţi ceilalţi credincioşi ce veniseră şi ei din acelaş motiv. A început să-i adreseze bunicii sale, plângând cu lacrimi, starea tristă în care se afla: “Bunico, de ce m-ai părăsit şi tu... a murit tatăl, a murit şi mama mea, de ce ai plecat şi m-ai lăsat cu câinele care stă şi el flămând pe prispă! Vin mătuşile mele, ne aduce câte ceva de mâncare, dar mi-era bine cu tine, Aş vrea să mor şi eu... bunico!!!...
In acel timp clopotul Biserici a început să bată! In glasul lor duios, aude pe Iisus: “Nu mai plânge!... Dacă Eu am înviat, a înviat şi tatăl tău şi mama ta şi bunica ta... Tu vino la Mine!
S-a ridicat de pe mormânt, o putere divină se revărsase asupra lui ca şi cum nimic rău nu i se întâmplase în toată viaţa! A intrat în Biserică. S-a dus la Sf. Altar, la Părintele Preot şi i-a mărturisit precum că, el a auzit glasul Mântuitorului Iisus, venind prin sunetul clopotului Bisericii. Preotul nu-l văzuse niciodată zâmbind... De data aceasta faţa lui era veselă şi radia de o strălucire dumnezeiască. Această întâmplare îl ferici şi pe Părintele, hrănindu-se şi el din fericirea acestui chinuit şi atât de indurerat copil. L-a luat pe lângă dânsul!... Micuţul învâţa foarte bine la şcoală şi nu pot să vă spun cum urca din treaptă în treaptă spre virtuţile desăvârşirii duhovniceşti. A ajuns patriarh la Ierusalim.
Revin la anii după Revoluţia din 1989.
Eu aud cu urechile mele, la Radio, că pe Sfântul nostru Ioan-Iacob-Hozevitul, ni-l va trimite în ţară cu avionul în ziua de .... (nu-mi amintesc precis ziua) şi după cum îi cunoşteam bine trista copilărie şi citindu-i şi frumoasele poezii, am ascultat cu mare atenţie... Ce se întâmplase între timp de 20 de ani după ce Părintele decedase. Un fost prieten român, dar care locuia în America a avut un vis: “Scoate-mă de acolo şi mă du în România”.
Acesta buimăcit, se şterge la ochi şi privind prin odăiţa lui, parcă Sfântul fusese in camera sa in carne şi oase, implorandu-l să-i facă pe voie. Dar şi-a zis: “Ei... a fost un vis! A adormit şi din nou ! A urmat acelaş vis cu aceleaşi cuvinte, de data aceasta pe un ton mai apăsat. Iar a zis prietenul bogat din America şi mie mi s-a facut dor de tine, Prietene dragă, dar tu esti decedat la Ierusalim, eşti aşa de departe, o să ne regăsim în ceruri, şi din nou s-a culcat liniştit ca şi cum a fost un vis venit dintr-o tristă amintire de acum 20 de ani de când se despărţiseră, unul de altul. Dar Sfântul nu l-a lăsat să doarmă liniştit, până ce nu v-a realiza, că nu-i un simplu vis, ci va trebui să smulgă de la el o făgăduială, că-l va duce pe Sfântul, aşa cum îşi doreşte, pe pământul său natal, românesc şi numai acesta va reusi să-l dezgroape de acolo din peştera unde pusnicise.
Impresionant, că peştera era săpată într-o stâncă pe o râpă şi ca să urci acolo îţi trebuia o scară de 30 de metri. Deci, Sfântul vine in al trei-lea vis la Prietenul lui şi de data aceasta cu un glas impunător îi cere: “Prietene, ţi-am spus să mă duci de la Ierusalim, în România mea, pe pământul unde am copilărit, de ce nu-mi împlineşti acestă dorinţă ? » De data aceasta s-a strecurat şi cu un fior în inimă şi totodată a apărut şi o nelinişte sufletescă, pe care nu a mai putu-o ţine sub control. Când Lucrarea Duhului doreşte să se îndeplinească o cerere, oricum omul nu va avea şanse să rateze orânduirile ce ţi le impune Duhul.
A lăsat toate grijile de cele lumeşti şi Prietenul Sfântului a plecat la Ierusalim să-l caute... Nu ştia nimeni unde este ingropat şi aproape că nu mai ştia nimeni, nimic despre el... Sfinţii Ierusalimului ereu toţi în incinta Bisericii, despre Ioan-Iacob, abia că şi-a reamintit cineva unde a pusnicit, şi că trebuie să fi rămas în peştera lui. La cerere, au fost nevoiţi să-l ducă pe prieten acolo şi fără altă pretenţie, să şi-l ducă unde voieşte. Pe greci şi alţi Preoţi ai Ierusalimului, prea puţin îi interesa acest decedat de atâţia ani, deşi fuseseră patriarh al Ierusalimului cândva. Deschizând şi dorind să intre la Dânsul, s-au lovit de un miros de buna-miresmă, iar trupul său era in perfectă stare ca şi când Sfântul doar adormiseră de puţin timp. Se anunţase acestea, prin radio-ştiri, că Ioan-Iacob-Românul să fie aşteptat, la aeroport... va veni in cutare seară cu un avion, şi că va veni chiar şi Pariarhul şi cu un alt delegat, să-l conducă în România. Ştirea acesta s-a dus prin tot Ierusalimul, lumea curioasă, cum e de fel, a venit la racla sa. O femeie s-a tămăduit pe loc de durerile ei. Spune celor din jur « minunea » Dau năvală toţi credincioşii pelerini. Se mai fac încă şi alte minuni
Imediat, in scurt timp, auzim, că nu ni-l mai dă Ierusalimul, pe Sfântul nostru, că nu se mai îndură... e făcător de minuni !!!... Să aşteptăm la aeroport avionul, Patriarhul nu mai vine, dar, că, delegatul său, vine numai cu un deget al Sfântului. România nepăsătoare, a tratat totul cu indiferenţă. Intre timp Sfântul, mare făcător de minuni, era neglijat în continuare pe mai departe de Preoţii Biserici de acolo. Pe toţi sfinţii îi tămâiau, mergând in timpul slujbei la racla lor, pe sfântul, nu, ca şi cum l-ar fi dispreţuit, zicând într-un fel de ură şi dispreţ : “Ce sfânt?!!... Românul Sfânt?... Ei nu...” şi nu-l băgau în seamă. Sfântul văzând această nedreptate, iaca, se ridică în sus din raclă şi il întrebă pe acel Preot, “dar de ce nu mă cădelniţeşti şi pe mine ?...“ Acela s-a speriat şi fugind în Sf. Altar a povestit plin de spaimă la ceilalţi preoţi, minunea ce i s-a întâmplat!...
Lucrarea lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. Toţi pelerinii din toate ţările căpătau, tămăduiri şi binecuvântări de la dânsul. Ba, că vine şi o mamă cu fica sa, la Racla lui, să-l roage să-i dea noroc mare ficei sale. Sfântul îi vorbeşte mamei să-i dea mai întâi educaţia cuvenită fiicei ei, că fica ei are o ţinută ce lasă de dorit. La fel ca şi unele mame de azi, care îşi trimit ficele la Biserică, ca şi cum s-ar duce la discotecă...
Femeia nicidecum nu s-a sinchisit de povaţa Sfântului, i-a răspuns: “ Ei... dar e tânără Sfântule, şi tinerii aşa se poartă azi, aşa-i moda Românule, că aşa i se dusese numele printre toţi pelerinii. Ziceau prin toată Europa:: ”Mergem la Românul”. Supărată, femeia se scoală din genuchi, aşa cum stătuse la Racla sfântului şi ieşii, să se ducă la autocarul cu care veniseră cu mulţi în pelerinaj din ţara ei. N-a făcut doi paşi când să coboare pe scări, a alunecat în aşa fel, că i s-au rupt amândouă picioarele. Acum mama povestea tuturor cât de vinovată, era, plecând supărată pe Sfântul, pentru sfatul pe care il dăduseră.
Minuni a urmat, una după alta şi tot o să mai auzim de acum înainte. Regretul este că nu-l avem pe Sfântul, aşa cum defapt si-a dorit şi el, să revină înţara sa. Numai Duhul lui Dumnezeu poate lucra în favoarea noastră. +Amin.
In acel timp clopotul Biserici a început să bată! In glasul lor duios, aude pe Iisus: “Nu mai plânge!... Dacă Eu am înviat, a înviat şi tatăl tău şi mama ta şi bunica ta... Tu vino la Mine!
S-a ridicat de pe mormânt, o putere divină se revărsase asupra lui ca şi cum nimic rău nu i se întâmplase în toată viaţa! A intrat în Biserică. S-a dus la Sf. Altar, la Părintele Preot şi i-a mărturisit precum că, el a auzit glasul Mântuitorului Iisus, venind prin sunetul clopotului Bisericii. Preotul nu-l văzuse niciodată zâmbind... De data aceasta faţa lui era veselă şi radia de o strălucire dumnezeiască. Această întâmplare îl ferici şi pe Părintele, hrănindu-se şi el din fericirea acestui chinuit şi atât de indurerat copil. L-a luat pe lângă dânsul!... Micuţul învâţa foarte bine la şcoală şi nu pot să vă spun cum urca din treaptă în treaptă spre virtuţile desăvârşirii duhovniceşti. A ajuns patriarh la Ierusalim.
Revin la anii după Revoluţia din 1989.
Eu aud cu urechile mele, la Radio, că pe Sfântul nostru Ioan-Iacob-Hozevitul, ni-l va trimite în ţară cu avionul în ziua de .... (nu-mi amintesc precis ziua) şi după cum îi cunoşteam bine trista copilărie şi citindu-i şi frumoasele poezii, am ascultat cu mare atenţie... Ce se întâmplase între timp de 20 de ani după ce Părintele decedase. Un fost prieten român, dar care locuia în America a avut un vis: “Scoate-mă de acolo şi mă du în România”.
Acesta buimăcit, se şterge la ochi şi privind prin odăiţa lui, parcă Sfântul fusese in camera sa in carne şi oase, implorandu-l să-i facă pe voie. Dar şi-a zis: “Ei... a fost un vis! A adormit şi din nou ! A urmat acelaş vis cu aceleaşi cuvinte, de data aceasta pe un ton mai apăsat. Iar a zis prietenul bogat din America şi mie mi s-a facut dor de tine, Prietene dragă, dar tu esti decedat la Ierusalim, eşti aşa de departe, o să ne regăsim în ceruri, şi din nou s-a culcat liniştit ca şi cum a fost un vis venit dintr-o tristă amintire de acum 20 de ani de când se despărţiseră, unul de altul. Dar Sfântul nu l-a lăsat să doarmă liniştit, până ce nu v-a realiza, că nu-i un simplu vis, ci va trebui să smulgă de la el o făgăduială, că-l va duce pe Sfântul, aşa cum îşi doreşte, pe pământul său natal, românesc şi numai acesta va reusi să-l dezgroape de acolo din peştera unde pusnicise.
Impresionant, că peştera era săpată într-o stâncă pe o râpă şi ca să urci acolo îţi trebuia o scară de 30 de metri. Deci, Sfântul vine in al trei-lea vis la Prietenul lui şi de data aceasta cu un glas impunător îi cere: “Prietene, ţi-am spus să mă duci de la Ierusalim, în România mea, pe pământul unde am copilărit, de ce nu-mi împlineşti acestă dorinţă ? » De data aceasta s-a strecurat şi cu un fior în inimă şi totodată a apărut şi o nelinişte sufletescă, pe care nu a mai putu-o ţine sub control. Când Lucrarea Duhului doreşte să se îndeplinească o cerere, oricum omul nu va avea şanse să rateze orânduirile ce ţi le impune Duhul.
A lăsat toate grijile de cele lumeşti şi Prietenul Sfântului a plecat la Ierusalim să-l caute... Nu ştia nimeni unde este ingropat şi aproape că nu mai ştia nimeni, nimic despre el... Sfinţii Ierusalimului ereu toţi în incinta Bisericii, despre Ioan-Iacob, abia că şi-a reamintit cineva unde a pusnicit, şi că trebuie să fi rămas în peştera lui. La cerere, au fost nevoiţi să-l ducă pe prieten acolo şi fără altă pretenţie, să şi-l ducă unde voieşte. Pe greci şi alţi Preoţi ai Ierusalimului, prea puţin îi interesa acest decedat de atâţia ani, deşi fuseseră patriarh al Ierusalimului cândva. Deschizând şi dorind să intre la Dânsul, s-au lovit de un miros de buna-miresmă, iar trupul său era in perfectă stare ca şi când Sfântul doar adormiseră de puţin timp. Se anunţase acestea, prin radio-ştiri, că Ioan-Iacob-Românul să fie aşteptat, la aeroport... va veni in cutare seară cu un avion, şi că va veni chiar şi Pariarhul şi cu un alt delegat, să-l conducă în România. Ştirea acesta s-a dus prin tot Ierusalimul, lumea curioasă, cum e de fel, a venit la racla sa. O femeie s-a tămăduit pe loc de durerile ei. Spune celor din jur « minunea » Dau năvală toţi credincioşii pelerini. Se mai fac încă şi alte minuni
Imediat, in scurt timp, auzim, că nu ni-l mai dă Ierusalimul, pe Sfântul nostru, că nu se mai îndură... e făcător de minuni !!!... Să aşteptăm la aeroport avionul, Patriarhul nu mai vine, dar, că, delegatul său, vine numai cu un deget al Sfântului. România nepăsătoare, a tratat totul cu indiferenţă. Intre timp Sfântul, mare făcător de minuni, era neglijat în continuare pe mai departe de Preoţii Biserici de acolo. Pe toţi sfinţii îi tămâiau, mergând in timpul slujbei la racla lor, pe sfântul, nu, ca şi cum l-ar fi dispreţuit, zicând într-un fel de ură şi dispreţ : “Ce sfânt?!!... Românul Sfânt?... Ei nu...” şi nu-l băgau în seamă. Sfântul văzând această nedreptate, iaca, se ridică în sus din raclă şi il întrebă pe acel Preot, “dar de ce nu mă cădelniţeşti şi pe mine ?...“ Acela s-a speriat şi fugind în Sf. Altar a povestit plin de spaimă la ceilalţi preoţi, minunea ce i s-a întâmplat!...
Lucrarea lui Dumnezeu nu s-a oprit aici. Toţi pelerinii din toate ţările căpătau, tămăduiri şi binecuvântări de la dânsul. Ba, că vine şi o mamă cu fica sa, la Racla lui, să-l roage să-i dea noroc mare ficei sale. Sfântul îi vorbeşte mamei să-i dea mai întâi educaţia cuvenită fiicei ei, că fica ei are o ţinută ce lasă de dorit. La fel ca şi unele mame de azi, care îşi trimit ficele la Biserică, ca şi cum s-ar duce la discotecă...
Femeia nicidecum nu s-a sinchisit de povaţa Sfântului, i-a răspuns: “ Ei... dar e tânără Sfântule, şi tinerii aşa se poartă azi, aşa-i moda Românule, că aşa i se dusese numele printre toţi pelerinii. Ziceau prin toată Europa:: ”Mergem la Românul”. Supărată, femeia se scoală din genuchi, aşa cum stătuse la Racla sfântului şi ieşii, să se ducă la autocarul cu care veniseră cu mulţi în pelerinaj din ţara ei. N-a făcut doi paşi când să coboare pe scări, a alunecat în aşa fel, că i s-au rupt amândouă picioarele. Acum mama povestea tuturor cât de vinovată, era, plecând supărată pe Sfântul, pentru sfatul pe care il dăduseră.
Minuni a urmat, una după alta şi tot o să mai auzim de acum înainte. Regretul este că nu-l avem pe Sfântul, aşa cum defapt si-a dorit şi el, să revină înţara sa. Numai Duhul lui Dumnezeu poate lucra în favoarea noastră. +Amin.
-->
Comentarii