E dimineaţă. Mihai nu este în pat. Ies în curte şi îl văd cu găleata şi bidineaua în mână. Văruieşte pomii.
-Bună dimineaţa! îl salut veselă.
-Buna să-ţi fie inima, ca fasolea vinerea! mi-a răspuns în acelaşi ton, apoi a continuat:
-Cafeaua e pe terasă. Te-am aşteptat.
Mi s-a părut ciudat salutul pe care-l mai auzisem undeva. Mai sunt câteva ceasuri şi ne vin copiii. Mă aşez pe fotoliul confortabil şi-l privesc pe "bătrânul meu drag." Cu mersul legănat, repezit, se apropie aprinzându-şi o ţigare.
-Ne vin copiii. E într-un fel o reântregire a familiei.
-Da! Mi-e tare dor de ei.
-În altă ordine de idei, ce le cumpărăm la naşi?
-Tu şti. Nu spui tu mereu că "procurorul general" eşti tu?
-Ce ai aranjat cu Virginia?
Ce vrea să spună? O fi vorbit "zăluda" aia cu el?
-Ce vrei să ştii? întreb eu rămânând în espectativă.
-Nu venea ea degeaba până aici. Probabil că o "ardea "tare dacă nu a preferat telefonul.
-Ei şi tu. Avem şi noi secretele noastre, ca fetele...
Adam se auzea scâncind. Reflex, mă uit la sân, şi urma de pe bluză mi-a confirmat răspunsul, ca o "chemare" a mâncăciosului. Urc şi-l îmbrăţişez, îi vorbesc şi se linişteşte. Primeşte mâncarea aşteptată. Privindu-mi sânul, glumesc în gând: Mihai are un concurent serios!
Adam a adormit liniştit. Ioana nu era la fel de cooperantă. Cerea mâncare la ore aiurea, plângea mult şi mă voia mai tot timpul lângă ea. Am coborât pe terasă. Mihai, cu masa plină de hârtii, privea, alternativ prin ochelari şi pe deasupra lor. Avea înainte o coală albă, pe care aşternea tot felul de propoziţii, cu liniuţe şi semne.
-Ce faaci? am intrebat eu răsfăţată, lungind vocalele.
-Munca de organizare a activităţilor. Avem de "primit" copii, de organizat botezul...Mai am de încheiat o afacere care este urgentă. Cel mai târziu mâine trebuie finalizată.
Nu întreb nimic. Ştiu eu, are să-mi spună singur, fără să-l întreb. Ne-am pregătit să mai dăm "o tură" de cumpărături.
În hipermarchet am tot căutat cadouri pentru naşi dar nu aveam inspiraţie.
-Tu cauţi pentru naşul iar eu pentru naşa, a zis el.
-Ba nu! Eu pentru naşa.
Adam dormea în coşuleţ, cu toată gălăgia din magazin.
Eram fiecare cu câte un cărucior pentru cumpărături, aşa că, am decis să o luăm fiecare pe cont propriu. Tot hoinărind, cu ochii peste tot, am întâlnit-o pe Lavinia. Prietena din adolescenţă, care, în perioada cât am fost despărţită de Costel, i-a stat "aproape." Mă încercau sentimente contradictorii. Avusesem aceleaşi preferinţe la bărbaţi dar ea îl "luase" pe al meu. Atunci nu prea mi-a păsat dar după ce ne-am "reunit" am avut în permanenţă un "ghimpe" împotriva ei.
-Bună, Dalia!
-Bună, Lavinia!
-Să vă trăiască, sau e nepotul? a rostit ea din vârful buzelor.
-Nu este nepot, este baiatul "nostru"" am spus eu apăsând pe nostru.
-Costel ce mai face? Te-a trimis cu copilul de acasă la cumpărături? Ei, o avea vre-o treabă... a continuat ea, răutăcios.
Ce să-i spun? Că am divorţat? Că nu e copilul lui Costel pentrucă el nu şi-a mai dorit nici copii şi nici soţie?
-Oarecum!
-Tot"fixul" ăla îl aveţi?
-De ce? Vrei să vorbeşti cu Costel? am întrtebat eu, înţepată.
-Poate că da...Ştii că mereu am prins momentul potrivit.
-Costel e liber. Ai"verde" la el.
Şi-a schimbat mimica.
-Cum adică "e liber"?
-Ne-am despărţit în fapt, de mult, şi în drept de curând. La revedere!
Am fost răutăcioasă, poate. Dar ce, am spus ceva greşit? Mă simţeam vulnerabilă dar nu înţelegeam de ce.
Lavinia nu mai era un"pericol", o "alternativă", care să-mi ameninţe căminul. Mi-am abătut gândul de la ea, în speranţa că starea de uşor disconfort va dispare. Am ajuns în zona preferată: confecţii femei. Pentru mine, am ales un costum cu un pantalon mai lărguţ, din camgarn fin, ce-mi dădea aerul unei femei de afaceri. O bluză crem, cu guler răsfrânt, a completat costumul. Pentru "naşa" am găsit un pantalon gen "şalvar", dintr-un material vaporos, la care am asortat şi o bluză pe măsură. Bluza se înoada între sâni, lăsând un decolteu generos, şi în partea de jos coboara, în două panglici late, până peste buric.
Mi-am imaginat-o îmbrăcată şi ...chiar mi-a făcut plăcere să... Pentru George şi Ioana am cumpărat tot felul de nimicuri drăguţe, care să le înfrumuseţeze căminul şi să le aducă aminte de "casa părintească."
L-am sunat pe Mihai şi ne-am întâlnit la "casă".
Căruciorul lui era înţesat. Abia aşteptam să văd ce a cumpărat pentru "naşul" lui Adam. Am dus totul la maşină şi am plecat acasă. Când am coborât târguielile din maşină, am văzut ce avea să primească naşul: un turban din mătase galbenă, cu piatră şi o pană verde, alături de o pereche de şalvari cu dungi verticale, roşu cu verde. Eram încântată de sincronizarea ideilor între mine si Mihai. Mai era puţin timp şi veneau copii. L-am "preparat" pe Adam şi am plecat la aeroport. Am parcat aproape de pomul cu vâscul acela, care parcă ne veghea peste ani. Mihai era emoţionat. Eu nu arătam asta dar..."fluturii" erau prezenţi. Numai Adam era impasibil. S-a anunţat aterizarea. I-am văzut! Ea, un "greieraş" superb iar el, protector şi "un frumos", lângă ea. Ne-am îmbrăţişat şi le-am făcut cunoştinţă cu fratele lui George şi cumnatul Ioanei. Lui George îi tremura barba de emoţie. L-a mângâiat pe fratele lui şi l-a oferit viitoarei mămici. Ioana l-a luat în braţe ca o mamă cu ştate vechi.
-Mamă, uite-ţi visul împlinit. Mai ai un copil!
Ne-am grăbit spre maşină. George s-a oprit o clipă la "pomul cu vâsc" şi a gândit cu voce tare:
-Bilete numai dus...
Părea atât de îndepărtat acel moment...Am plecat acasă.
Pe drum, eu am sporovăit fără şir cu copii iar Mihai a rămas cufundat în gânduri. Am ajuns. Copii erau încântaţi de "cuibul părinţilor". Am mâncat şi am lenevit pe terasă.
Mihai a dat câteva telefoane, apoi a plecat în"turneu": la naşu, la biserică şi încă în câteva locuri. M-am retras, cu Ioana, în sufragerie, în timp ce George stătea cu Adam. Ne-am îmbrăţişat îndelung, fără să scoatem vre-o vorbă. Burtica ei prinsese viaţă şi am remarcat cu voce tare:
-A simţit-o pe bunica.
Eram cu adevarat fericite. Am început să ne împărtăşim nimicuri, acele nimicuri care ne umplu viaţa de fiecare zi. Din vorbă în vorbă am început să discutăm despre soţii noştrii, tată şi fiu. Acel "gol" din viaţa lui Mihai, încercam să-l umplu cumva.
-Ce ţi-a povestit George despre tatăl lui?
Ioana, făcând un efort de memorie, încearcă să aşeze "cioburi" din tabloul lipsă.
-Perioada aceea, pe care George a resimţit-o din plin, e evocată de el, ca fiind "noua cale."
-De ce îi spune noua cale?
-George, când povesteşte evenimente din vremea aceea, începe cu expresia: "când am pornit pe noua cale..."
-De ce îi spune totuşi, "noua cale"?
-Pentru că, atunci, Mihai a suferit mult, surprinzând-o pe mama lui George, acasă la ei, cu un alt bărbat.
-Cam ca la Narcisa. Dar putea fi o cunoştinţă şi atât.
-Nu, nicidecum nu putea fi vre-o îndoială. Erau într-o postură care nu suferea interpretări: goi, într-un act sexual.
-Şi ce a făcut? S-a lăsat cu scandal?
-Nu. Le-a luat câte o declaraţie, în prezenţa a doi martori, şi-a cerut scuze pentru "deranj" şi a plecat.
-Şi a şi introdus acţiunea de divorţ imediat, nu?
-Nu. Şi-a luat băiatul şi a "dispărut" în Valea Jiului.
-Parcă era în armată atunci?
-Da, era ofiţer. A cerut şi a plecat la mină.
-A fugit. E stilul lui, când este profund dezamăgit. Dispare fără urmă. Nu răneşte, nu cere, aşteaptă. Lasă totul, bucăţi de suflet, bunuri, totul şi pleacă. Şi din viaţa mea a plecat odată în acelaşi fel...
-Au locuit la etajul zece, într-un bloc aproape părăsit.
Aveau şobolani care mişunau peste tot, chiar şi la ultimul etaj. Se încălzeau cu reşouri uriaşe, improvizate, iar apa i-o urcau ostaşii cu găleţile până sus.
-I-a fost tare greu. Cu un copil mic, departe de prieteni, departe de ce fusese "casa lui".
-Aerul era impregnat cu praf de cărbune. Spăla hainele lui George aproape zilnic.
-Puţini bărbaţi şi-ar fi luat o asemenea "cruce".
-Veşnic, fosta soţie îi reproşa: "dacă ai vrut copil va trebui să ţi-l creşti", şi aşa îi "pasa" mai toate grijile, lui.
-Oare pe George nu l-a iubit mama lui?
-Ba da, numai că ea a avut o perioadă de confuzii, de incertitudini. Cu timpul a capătat o oarecare înţelepciune.
-În timpul cât George a stat cu taică-său, mama nu l-a vizitat?
-A incercat. Poate insuficient de convingător dar George nu voia cu nici un chip să o vadă. Mihai l-a obligat să-şi vadă mama, măcar la zile deosebite: de ziua ei de naştere, de Crăciun, de Paşti, de întâi şi de opt martie.
-E stilul lui. A făcut ce a crezut că e mai bine, ce se cade, chiar dacă asta nu i-a făcut un serviciu.
-Mihai a aşteptat trecerea timpului să poată finaliza divorţul.
-Aşa se explică rămânerea lui George la el.
-Nu! A fost o "negociere" aproape cinică.
-Cum adică?
-Lucrurile stăteau aşa: adulterul dovedit nu era strict determinant pentru ca instanţa să-i încredinţeze copilul minor, tatălui.
-Atunci?
-Mihai a oferit "casa" şi divorţ din vina ambelor părţi, contra: copilul, cărţi de citit şi un pat. A fost şi un element de şantaj, în negociere, pe care nu cred că Mihai l-ar fi dus la îndeplinire.
-Ce şantaj?
-Adulterul era prevăzut în codul penal drept infracţiune.
Sancţionarea printr-o hotărâre de divorţ cu iz de penal ar fi dus la excluderea ei din armată.
-Şi ea era militar?
-Da, tot ofiţer.
-Divorţul s-a încheiat din vina ambelor părţi, casa a rămas mamei, copilul a rămas tatălui. La acel moment toată lumea era fericită.
-A doua soţie a lui Mihai era din Valea Jiului?.
-Nu. A cunoscut-o în adolescenţa timpurie. A fost prima şi marea lui iubire din liceu.
-Şi cum s-au reântâlnit după atâţia ani?
-Pe scările tribunalului, unde ea încheia un divorţ, el îl începea pe al lui.
George a coborât cu Adam în braţe. Îl vedeam coborând pe scări şi am rememorat momentul în care l-am asemuit lui Costel. Acum nu mai aveam nici urmă din acea percepţie.
Vorel Gongu
-->
Comentarii