Mi-ai atins inima uşor
cu-n fulg de la aripă !
Mi-ai aprins inima de dor
când te-am văzut mai ieri,
în faptul dimineţii
doar o clipă !
Purtai polen pe aripi
şi-atâta revărsare de lumină,
pe faţa cristalină.
Miere albă aveai pe-a Tale braţe,
dar umbra ochiului
purta o tristeţe divină!...
O !!... cât de mult am suferit
văzându-te plecând din nou,
Strălucind ca o lumină în Univers
pe calea împărătească-ntinsă
în lumea Ta spre infinit.
Lăsându-mi inima de dor aprinsă !...
Aş fi dorit să zbor în jurul Tău
în Bucuriile mult aşteptate
şi să ei cu Tine dorul meu !
Acum, rămasă la răscruce,
inima-mi din piept, se frânge.
Şi cât de mult acum mă înfior
ştiind că al Tău zbor
mereu călător,
cu fiecare trecere
răneşte a mea inimă,
lăsând un suflet gol.
Opreşte-Te şi amineşte-Ţi
că Tu nu vrei să mă iubeşti !
Tu nici cunoşti
ce-i noţiunea cuvântului –amor.
Vino... te chem
nu vii şi nici pricepi
ce scurtă îmi este viaţa ?!
şi că amurgul cade roş
sub albe primăveri
şi visele se sting în zare
pe a timpului cărare…
iar în pulberea de ieri
se sting atâtea aşteptări ?!...
-->
Comentarii