vrei să fii soţia mea?-24

[Viorel Gongu]

M-am întors pe călcâie şi am plecat. Respiram precipitat iar inima îmi bătea nebuneşte, spasmodic. Mi-era teamă? De ce să-mi fie? Că aş putea constata că mi-a rămas ceva, undeva, într-o secţie de poliţie? Că Mihai ar putea afla? Nu! Ci pentrucă nu i-am spus! Sanda mi-a atras atenţia: "să nu-l minţi niciodată."
Am tras pe dreapta. L-am sunat pe Mihai fără să mă gândesc la ce fac. Suna telefonul..."Şi ce să-i spun?"
-Da,iubito.
-Te sărut. Cum merge pescuitul? am bălmăjit eu, pentru că nu puteam închide telefonul.
-Bine. Am prins câte ceva dar nicio "captură".
Au urmat câteva secunde de linişte. Inima nu mi se liniştea. Mihai a continuat:
-Dacă vrei să te duci, du-te! Nu-ţi lăsa întrebări fără răspuns.
-Bine... am bâiguit încurcată. A urmat acea linişte nefirească pe o linie telefonică pe care nimeni nu vorbeşte. Am închis. M-a pufnit plânsul. Plângeam liniştit, aşezat, descătuşat. Am plecat spre casă, cu inima uşoară. Ce-o fi în sufletul lui Mihai? Cât de greu trebuie să-i fie să spună cu un ton aparent natural: "Dacă vrei să te duci, du-te! Nu lăsa întrebări fără răspuns!"
De unde a ştiut ce mă frământa? Uneori această intuiţie a lui mă făcea să mă simt ocrotită, alteori îmi dădea senzaţia că mă expune goală, în faţa tuturor. Dar întrebările fără răspuns despre care vorbea Mihai...
Poate că la aceste întrebări voi găsi răspunsul în "caiet"...
Am ajuns repede. Virginia se juca cu "bebe". Câinii intraseră în casă şi alergau. I-am gonit afară. Căţeaua neagră m-a privit întrebătoare, parcă spunând: "dacă am greşit, iartă-mă!"
M-am aplecat şi am pupat-o pe ochi şi pe trufă. A fugit zburdând şi tropăind ca un caţeluş, cu toate că are peste patruzeci de kilograme. Am mai făcut o cafea. Aveam "starea" s-o mai ascult pe Virginia. Poate ascultând-o pe ea mai uitam de frământările mele.
-Zii,fată!
-Păi...nimic. I-am spus că-l iubesc şi nu a sărit în sus de încântare.
-Poate l-ai speriat. Poate l-ai luat prin surprindere.
-Mi-am pregatit "arsenalul". Mi-am comandat o rochie trăznet. Are, de fapt, şi o fustă. Peste rochia sexy îmi pun fusta şi devin o femeie îmbrăcată corect. Când voi pleca să-l întâlnesc, "scurtez" ansamblul, scot fusta în plus, deschei doi năsturaşi de la piept şi devin o "bucată" apetisantă.
-Şi cum îti faci "pârtie" să scapi de acasă?
-Ei, tu nu ştii? Numai dacă nu vrei, nu găseşti o soluţie. Problema este când vom ajunge la faza de "finalizare".
-Adică?
-Să mă duc la el acasă? E aiurea! La mine nici gând. La un hotel? Dar dacă nu găsim locuri tocmai atunci?
"Acţiunea" trebuie să se producă "la matineu" că altfel nu e loc...
-Nu ai şi tu o prietenă care să fie de încredere?
-Ba da. Pe tine! Tu eşti prietena mea şi va trebui să mă ajuţi.
-Şi lui Mihai ce-i spun?
-Dar ce? Tu îi spui chiar totul?
Gândul acesta m-a lovit greu. Chiar îi spun totul?
-Da.Îi voi spune chiar totul, mi-am făcut eu o promisiune pe care nu ştiu cum aveam s-o respect.
-Atunci vorbesc eu cu el.
-Sper că glumeşti.
-Dacă altă soluţie nu găsesc şi tu nu îi spui...
S-a uitat la ceas. Ne-am ridicat. Ne-am sărutat şi a ieşit în trombă.
Dacă îl iubeşte cu adevărat, are o problemă. Mai întâi să se culce cu el şi poate îi trece...
Am luat geanta şi am scos "caietul". Pe măsură ce dădeam paginile descopeream un Mihai pe care doar îl intuiam. Sanda avea dreptate:"El ne iubeşte pe toţi".
Am ajuns, cronologic, la vremea când ne-am cunoscut. Am "sărit" pagini căutând perioada "lipsă." Am auzit poarta şi apoi telefonul. Era Mihai:
-Te sărut. Sunt la poartă. Vin în cinci minute în casă.
-Bine, am răspuns mirată, neânţelegând rostul acelui telefon. Şi-a scos "sculele" şi a pus peştele în frigider.
-De ce ai telefonat?
-E mai scumpă liniştea casei mele decât un impuls telefonic. Dacă ceva nu e în regulă, nevasta are timp să salveze aparenţele. Poate ai şi tu secretele tale.
M-am uitat discret spre debara. Geanta cu "caietul" era la locul ei, uşa era închisă. Apoi mi s-a adresat:
-Ei?
Să-i spun că am fost? Să-i dau explicaţii pe care nu le-ar cere niciodată? Îl protejez dacă nu îi spun?
-Nu mă simt foarte bine. A mai fost şi Virginia pe aici şi am mai "bârfit".
Nu ştiu cât de credibilă a fost încercarea de eschivă.
Abia aşteptam să vină noaptea. "Am să fac dragoste cu el cu patimă." Am mâncat ceva uşor şi l-am atras în dormitor. M-am dăruit cât am ştiut eu de bine. O clipă numai mi-a fost gândul la Costel. Am adormit. Peste noapte m-am trezit simţind "o răceală." Mihai nu era în pat. Am intrat încet în sufragerie. El stătea pe canapea şi fuma.Eram stânjenită.
Aş fi preferat să mă certe că am fost la Costel. Nu voi şti niciodată dacă a ştiut sau nu. Să mă fi simţit "străină", pentru o clipă, atunci când făceam dragoste? Îmi venea să mă revolt, să mă cert cu el. Ce aveam să-i reproşez? M-am retras discret în dormitor lăsându-l singur. Telefonul a spart stânjeneala şi liniştea nopţii. M-am "trezit" şi eu. Mihai vorbea cu America. Mi-a dat-o pe Ioana la telefon.
-Sărut mâna, mami.
-Te sărută mama. Eşti bine? Sunteţi bine cu toţii?
-Da, mama. Am luat biletele de avion. Mâine seară suntem la Otopeni.
-Vă aşteptăm cu drag.
Ne-am smuls fiecare din ale lui. Ne veneau copiii! L-am luat de mână şi l-am dus în pat. L-am luat la piept şi a adormit. Eu nu puteam dormi. L-am vegheat mângâindu-i părul alb. Pe obraji i-am simţit lacrimi. Plângea în somn.
Dimineaţa eram frântă de oboseală. Am mâncat tăcuţi. M-a sărutat pe ochi şi a plecat. M-am refugiat la Adam.I-am vorbit, l-m mângâiat şi i-am spus tot ce nu puteam să-i spun lui Mihai. Adam a zâmbit şi mi-a prins în mânuţă o şuviţă de păr. Am căutat cristalul albastru. Mi-am tăiat şuviţa pe care mi-o prinsese mai devreme Adam. Am aruncat-o peste gard, am prins cristalul în palmă şi am simţit cum liniştea coboară în sufletul meu, ca o iertare. Am făcut "bagajele" şi m-am întors acasă. Au sunat "naşii."
-Dalia, ia întreasbă-l pe "finu'"dacă sâmbătă e liber.
-Ce tot spui?
-Sâmbătă facem botezul.
-Cu Mihai aţi vorbit?
-Îl sun acum. Pa!
După douazeci de minute m-a sunat Mihai:
-Doamna Dalia, vă cer oficial în căsătorie!
-Ce-ţi veni?
-Sunt divorţat cu acte în regulă. Vrei să fii soţia mea?
-Mă iei cu copilul"altuia"?
-Da, cu totul!
-Si pe când nunta?
-Într-o zi, poate sâmbătă, odată cu botezul. Tu ce spui?
Nu aveam cuvinte. Iar intram în vârtejul ce-l stâornea "omul meu", permanent.
-Fie, cum spui tu!
A închis. Mă lăsam purtată de evenimente. Totul era, parcă, prea repede. Eram fericită. Eram ca în secunda în care raza de soare se răsfrânge în faţeta diamantului. Urma o săptămână de foc. L-am luat pe Adam în coşuleţ şi am plecat la cumpărături. Cadouri pentru naşi, cadouri pentru copii, mâncare pentru acasă. A face "shoping" chiar te relaxează uneori. Am ajuns frântă acasă. Am descărcat doar alimentele. Am lăsat maşina "la scară" şi m-am ocupat de Adam. Am intrat în piscină. Apa călduţă şi limpede m-a inviorat. Nu l-am simţit pe Mihai când a venit acasă, l-am văzut doar când plonja în piscină. L-am dezbrăcat şi o clipă m-am simţit o focă...Ne-am iubit instinctual, spiritual, prin tot ce era al nostru. Ne-am tras sleiţi pe şezlonguri. Soarele bătea, la apus, printre arborii curţii. Hainele lui erau aruncate, în grabă, pe jos. Le-am cules încet, lasându-l să doarmă. Din buzunarul hainei au căzut câteva hirtii: o hotărâre de divorţ definitivă, o declaraţie notarială a lui Costel. I-am aşezat hainele în ordine şi hârtiile pe masă. A venit în dormitor şi s-a cufundat într-un somn liniştit, în poziţia pruncului de parcă ar fi căutat uterul primordial.

[Viorel Gongu]

acest text este scris de Gongu Viorel-Mogosoaia

[Pop Dorina]

Oare am postat-o unde trebuie?

 

[Ioan Muntean]

Mutaţi-o sub postarea cu regulamentul!

[Pop Dorina]

Vă mulțumesc.

[Nitu Constantin]

Sănătate!

[Ioan Muntean]