Mi-e frig. Îmi încălzesc degetele cu versuri
ce caută “gaura neagră” a destinului
ţesută de anii şovăitori în drum spre bine,
ici-colo, câte o stea adusă de cei Trei Crai
colindă, la ceas târziu, lacrima de mir.
Zăpezi, numai zăpezi mi-au troienit sufletul
bolnav de pe vremea când se coceau cireşele de mai
în vechiul turn din ograda bunicii.
Învelesc ochii cu ceaţa amară a singurătăţii,
clopotul a uitat să mai bată în prag de iarnă,
pe cer abia se văd îngerii,
vopsiţi în culoarea cărămizie a durerii.
Pornesc spre rugăciune
în ninsoarea bogată, asfinţeşte vremea,
copacii rămân neînfloriţi şi păsările nenunţite,
sufletul scoate din ţărână bucăţi de dor,
le învelesc cu stihuri scăldate-n aghiazmă
dincolo de mine, curcubeul şi-a schimbat culorile,
apusul a devenit răsărit, mâine e Ajunul Crăciunului,
nicio stea nu se aprinde pe sufletul iernii…
cerneala a invadat cerul nespus de cenuşiu,
îngerii sorb rime, se lăfăie apoi pe zăpada pufoasă
acoperindu-mi gândurile- petale de vis ofilite.
Zăpezi, numai zăpezi, în cer, pe pământ şi în viaţă
un vers aleargă spre Pomul de Iarnă încărcat cu ninsori,
începe Colindul, aproape de zori.
-->
Comentarii