În colțul buzelor, o umbră blândă refuză să fie plâns sau bucurie oarbă.
Acolo s-a născut el, zâmbetul-călărețului desculț,
un rebel descătușat de precizia ceasornicului, privind în ochi bătrânul timp,
fără teamă, de pe calul său sălbatic.
„Te-am prins de coamă!” îi strigă zâmbetul, strângând hățurile clipei.
„Tu vrei să mă măsori în cifre, să mă închizi în cutii de clipe,
să mă pui să bat în ritm de pendulă, cuminte, până la epuizare.”
Timpul geme sub copite, încearcă să-l prindă în chingi,
să-i înghețe zborul în riduri sau în amintiri prăfuite,
dar zâmbetul radiază, iureș electric, sfidează gravitatea:
„Eu nu sunt trecutul tău, bătrâne, și nici viitorul de care m-aș teme!
Sunt explozia de acum, secunda rebelă care te dă peste cap!”
Și în galopul acesta nebun, unde secundele izbucnesc în spume,
timpul însuși se oprește, uimit, să privească zâmbetul pur.
Din această coliziune, din acest dialog de foc și lumină,
se naște versul: smuls din tipare,
eliberat de simetrii,
un poem care nu mai cere permisiunea timpului să existe.
Notă: Acest poem explorează geneza actului poetic nu din melancolie statică, ci dintr-o dinamică a revoltei interioare. Zâmbetul nu mai este o simplă reacție mimică, ci devine logosul-călăreț – o forță vitală, o clipă de grație care refuză încorsetarea timpului liniar. Poemul se naște tocmai din acest dialog subversiv cu efemerul, unde secunda eliberată de sub dictatura timpului își câștigă, prin galopul versului liber, dreptul la nemurire.
-->
Comentarii
În colțul buzelor, o rază blândă,
nici plâns curat, nici bucurie oarbă,
o taină care-ncepe să se-asculte,
ca firul ierbii când învață să răsară.
Nu-i râs sonor, e doar o renunțare,
o punte de lumină peste gând,
când lumea se desface în mirare
și prinde formă-n trupul unui cuvânt.
Din acest tremur alb, abia schițat,
se naște versul, singur și curat:
Zâmbetul lui, o caldă rătăcire,
ce lasă-n urmă lumi fără numire.