Mă risipesc în zările albastre și zbor cu gândul către infinit
Cu mintea ascuțită tai lumina-n două cum taie păsările aerul
Cu aripile fâlfâind să poată să străpungă cerul.
Iubirea ce o port o duc către zenit.
Atâtea daruri ard în pieptul clocotind și temeri se tot cern
Din cerul minții, în zborul ce mă poartă să cuprind nemărginirea,
La gândul că n-am să pot să-ndeplinesc menirea
Cât ceasu’-n trupul cel de lut îmi este tern.
Aștern pe aripi culori din curcubeul care mă străbate
Făcându-le să străluceacă-n coborâre tot mai viu,
Purtând sigiliu’-mpărătesc, ca în momentul când ating nadirul știu
Că tot ce am de sus, e focul viu arzând pentru eternitate.
Cobor alene în picaj ușor, aterizând pe coama unui munte
Să pot cuprinde-ntreaga panoramă respirând-o-ncetișor
Chiar de mă străpunge-n măduva spinării mirosul dulce-acrișor
Al celor ce privesc de jos, neîndrăznind să treacă nicio punte.
Sigiliul ce îl port ascuns în cuta de pe frunte e arma care-mi dă putere
Să pot să mă ridic din orișice cădere când lumea e departe
Să pot să-mi port pecetea când fiecare-și face parte și împarte
Dreptatea după fire în neștire, nemaiputând privi la cel ce e-n durere.
Iubirea e singura avere care mă-nsoțește în orice odisee.
Doar ea călătorește înfruntând furtuni, urcând pe povârnișuri,
Lovindu-se de stânci ce au ascunse prăpăstii adânci cu mărăcinișuri;
Pășește lent, făr-a se pierde, tot îngânând o veche melopee.
Cornelia Mazilu
-->
Comentarii
Vă mulțumesc cu inima pentru trecerea pașilor și pentru adierea de gând!
Sincere aprecieri!
Frumoase versuri!