Concert estival cu... umezeală (povestire)
În fiecare an răspund prezent la zilele orașului de pe Bega, căci sărbătorirea implică și prezența, prin rotație, a trupelor rock din Timișoara. N-are importanță că diverși băgători în seamă se încurcă printre fani, nu contează că poate, la vârsta mea aș avea alte priorități, eu, un cetățean model care-și iubește urbea în care conviețuiește, nu pot lipsi de la chermeză. Nici n-aș putea ști ce mă împinge spre Piața Operei, locul unde se desfășoară de obicei concertele – nevoia de distracție, acordurile sonore sau pur și simplu socializarea.
Anul acesta voi avea parte de ceva mai special, fiindcă o dată împlinește o sută de ani capitala Banatului.
Va fi cum s-ar spune „rock pe pâine”! În traducere liberă, vor concerta în aceeași seară, pe aceeași scenă: Pro Musica, Cargo și Phoenix. Obligatoriu trebuie să bifez acest eveniment!
Nu iau în calcul faptul că apropiații mei au alte probleme, nici faptul că serviciul mă reține până spre ora începerii concertului, doar adrenalina se poate instala și pe un corp obosit, și la orice vârstă...
Soarele refuză să-și bea lăpticul de seară, fapt pentru care organizatorii spectacolului jonglează cu timpul și cu lumina zilei, introducând în deschidere o trupă de adolescenți talentați. Deci nu e nici o grabă, chiar am ajuns prea repede.
Doi nori obraznici și-nfigăreți îmi șoptesc c-ar fi bine să merg spre casă, însă eu, consumatoare de rock, nu-i înțeleg și mă așez pe o bordură mai înaltă din vecinătatea scenei. Chiar îmi desfac părul, căci vântul persistă să asculte și el rock. Ia mea și bronzul acumulat la Eforie sunt admirate de trecătorii plictisiți. Mă fac că nu observ acest lucru. Privesc și eu prin mulțime, căutând cu privirea „colegi” de la alte astfel de concerte. Bucuroasă descopăr câțiva, înainte ca Pro Musica să-și înceapă sindrofia. Schimbăm strângeri de mână, pupături și ușor, ușor ne „mutăm” în apropierea scenei.
Chiar dacă cei care cântă pentru noi ar suna mai bine în urechile părinților mei, căci primul concert al formației condusă de Ilie Stepan a avut loc la Liceul Pedagogic din Timișoara pe 15 ianuarie 1973, descopăr o sensibilitate aparte când versurile marelui Eminescu sunt șoptite pe coloana sonoră. Fredonez, bucuroasă că le știu repertoriul, dar de fapt mă păcălesc singură. Versurile pulsează ca un sânge viu. Simțim românește dacă șoptim Eminescu și pentru acest lucru – considerație pentru formația timișoreană. De fapt pentru mine, Pro Musica înseamnă imnul Timișoarei, cântat la și după revoluția decembristă și sper încă o sută de ani de azi înainte, căci: „Noi nu plecăm, noi nu murim!”
Și cum ziceam adineauri, staționăm chiar dacă norii sunt prezenți și ei la concert, căci urmează Baciu & Company sau într-un cuvânt – Cargo. Și au venit „Călare pe motoare”, chiar dacă, fiind sărbătoare, nu afirmă „Bagă-ți mințile-n cap” și nu insistă pe tema „Românie, te strig!” solicitată de unii, ci cântă cald, sigur și pătrunzător: „Nu mă lăsa să-mi fie dor” cu și pentru noi, unduiți pe acordurile refrenului: „Zilele trec, dar nopțile-s de coșmar/Vinul e bun, dar sufletul e amar/Inima plânge și mi se face dor/Strâng într-o mână,’geaba paharu-i gol.” Dar n-au paharul gol, ci închină fictiv cu noi pentru Timișoara. Aplauzele curg din mulțime spre scenă și invers, iar refrenul câtorva melodii e gustat de artiști în interpretarea integrală a mulțimii. În bisul solicitat de publicul pus pe cântat, se aud acordurile melodiei „Dacă ploaia s-ar opri”. Sărăcuța de ea stă și ascultă bulversată, blocându-și gesturile, minica feței, însă doar până hitul și Cargo părăsesc scena.
Primii stropi de ploaie însă îi aduc pe greii muzicii rock – Phoenix. Nici „Baba Novac” și nici „Fata pădure” nu găsesc antidot ploii, dar cine știe, poate ploaia vrea să asculte și ea nemuritoarele acorduri ale trupei lui Nicu Covaci. Câțiva sensibili fac pași spre casă, însă un om care simte Phonix în mădulare nu poate pleca cu una cu două. Și de fapt ce? Ne poate speria o ploicică de vară când săptămâni întregi am îndurat arșița? E chiar plăcut! Ne distrăm privindu-ne unii pe alții cum apa ne curge pe față, pe păr, e ca o „Nuntă” cu stropi de... umezeală și fără „opinci rupte”, ci tricouri ude și încălțări încurcate în apă. Ia de pe mine îmbrățișează ploaia fără voia mea, dar nu mă dau bătută. Nu se-ntreabă nimeni de ce „Pe umeri pletele-i curg râu” sau „Unde-s pistoalele”, căci nu putem împușca ploaia și ar fi un act de violență, așa că rezistăm – cu zâmbete, refrene șoptite și bineînțeles hrănindu-ne cu Phoenix. Pletele meu sunt un scut viu pentru plămâni, iar brațele le transform într-o barieră pentru vântul care vrea să-mi pătrundă pe sub ie. Dansăm, și dansăm cu aplomb, refuzând o posibilă îngenunchere din partea frigului instalat în haine.
Combinația aceasta de ploaie, vânt și oameni care sfidează intemperiile definesc dorința fanilor de a le recunoaște valoarea împământenită a celor cincizeci și șapte de ani de Phoenix. E mult, o viață de om, mutată cred spre veșnicie, căci trupa, cu un toboșar mai tânăr ca fiul meu și o violonistă care sare pe scenă sfidând apa instalată pe podele, a renăscut iar și iar în umbra lui Covaci, nu în cea a „marelui urs”. Dacă Phoenix n-ar fi existat, îi spuneam deunăzi lui Nicu Covaci, era de ajuns melodia „În umbra marelui urs” pentru o consacrare solidă. E o idee, un exercițiu de imaginație personal, materializat de artist în bisurile ultimelor două concerte la care-am fost prezentă-n 2019, în Timișoara.
Auzindu-i și simțindu-le muzica, ploaia pleacă mulțumită la culcare, lăsând doar vântul să vagabondeze printre noi. Apa din plete încet, încet se ascunde în neant, iar tricourile din jurul meu simt cum se usucă. Doar mânecile iei mele persistă-n umezeală. E aproape miezul nopții și se pare că ultimul cântec. Fac câțiva pași, dar mulțimea mai solicită un bis. Covaci răspunde afirmativ printr-o melodie antrenantă, un pic revoluționară, doar suntem în Timișoara, orașul unde s-a născut libertatea: „Fie să renască numai cel ce har/Are de-a renaște curățit prin jar,/Din cenușea proprie și din propriul scrum,/Astăzi ca și mâine, pururi și acum.”
Prinsă în aburii nopții și-ai frigului îmi mișc corpul, în limita decenței, în ritmul muzicii. Undeva, în stânga mea, îl zăresc pe primar. Îl salut cu o mișcare protocolară a capului și-mi continui mișcările impuse de melodie. Nu știu ce l-a determinat pe dumnealui să se apropie de mine, faptul că ne-am intersectat într-o „împrejurare” literară sau ia mea care transmite un aer de sărbătoare, căci umezeala doar se simte, nu se mai vede. Ce să fac? Primarul, în stânga mea, aplaudă, iar eu, din dreapta, îl completez. M-a luat cu... călduri. Încăpățânat, amfitrionul trupei mai oferă publicului un bis, dar nu din repertoriul trupei, ci pur și simplu cântă „La mulți ani” pentru Timișoara. E puțin peste miezul nopții. Suntem în 3 august 2019, la o sută de ani după ce trupele române sub comanda colonelului Virgil Economu au intrat în oraș, eliberându-l de sub ocupația Imperiului Austro-Ungar. Nu știam acest lucru, însă prezentatorul show-lui tot repetă de pe scenă, invitându-ne în zori în Piața Unirii pentru a vedea o reconstituire a momentului din 1919.
Nu știu, nu cred că voi fi în stare să bifez și „reconstituirea”, căci știți cum e românul: „La plăcinte înainte, la război înapoi.”, dar acum mă furișez de lângă primar, căci muzica a pus punct pe scenă și vreo doi concetățeni l-au luat cu asalt, înșirându-i nemulțumirile lor.
Plec spre casă cu amintirea unui concert de zile mari și-l las pe edilul șef încurcat printre oameni mâhniți.
-->
Răspunsuri
Și dacă din „N” motive concursul s-a lungit cu încă o lună, să curgă muzica:
De acord! Să ne răcorim şi să ne relaxăm! (că avem timp pentru noi texte de concurs!)!
Cei care-am răspuns prezent la cele două concursuri ne-am putea relaxa, însă așteptăm și invităm, cu drag, și alți membrii ai site-ului să-și ascută creioanele și să-și încerce curajul, căci timpul n-a intrat (încă) în sac.
Ideea mea ar fi că cele două concursuri nu de texte duc lipsă, ci de concurenți!
În pragul finalizării acestui concurs, mărturisesc că aș fi vrut ca titlul acestei povestiri să fi fost: „Preambulul unui centenar umed”. Pentru a nu „suferi” o... descalificare, l-am modelat înaintea postării. Dar... să curgă muzica:
Și-n ceas de sărbătoare
Să cântăm cu mic, cu mare,
Cum românului îi place
Atunci când trăiește-n pace.
Mulțumesc pentru aprecierea textului: Nicoletei Mija, Mihaelei și doamnei Ciobotariu Maria.
-
1
-
2
de 2 Următor →