Frenetic și-n tăcere grâul leagă rod în vântul ce-l scutură, vorbește cu pământul, univers tăcut ce-l hrănește
dându-i seva iubirii. Grâul nu uraște, nu tăgăduiește,nu învrăjbește.In acest cosmos tăcerea arde mai puternic decât fraze repetate insistent într-un dialog al surzilor impregnat cu tăciunii vrajbei răscoliți pe grătarul aspru al vieții.
Dialogul sufocat se îngroapă în limbajul sumar arătat asemeni unei cămăși murdare la marginea insalubră a ideilor de mahala, impregnate cu dejecții ce trădează ura partenerului searbăd, corupt de ideologia partinică.
Speranța moare ultima, însă amăgirea, credința falsă în valori apuse dar validate teoretic și subnutrite social conduc spre încetarea dialogului, în aceste frământări pereții de mucava cad simultan cu neputința.
Frica hrănită diabolic cu suplimentele ideologiilor abstracte, clădite pe dezbinare sociala sunt argumentele naționalismului în dezacord cu propriile fapte.
Emoțiile trădează ecouri ancestrale.In concubinajul dintre parteneri copleșiți de realitatea arbitrară dialogul se încarcă cu negare.
Prin lipsa toleranței și prin judecați superficiale nu se poate parcurge traseul rațiunii, dezordinea este fructul iraționalului. Luciditatea sucomba la omul pătimaș. La omul confuz ideile puține și ele se rătăcesc în hățișul ideologic. In mintea confuză teama de cuvinte este majoră. Prin tăcere putem argumenta discursul vertebral de care ignorantul se teme.
dându-i seva iubirii. Grâul nu uraște, nu tăgăduiește,nu învrăjbește.In acest cosmos tăcerea arde mai puternic decât fraze repetate insistent într-un dialog al surzilor impregnat cu tăciunii vrajbei răscoliți pe grătarul aspru al vieții.
Dialogul sufocat se îngroapă în limbajul sumar arătat asemeni unei cămăși murdare la marginea insalubră a ideilor de mahala, impregnate cu dejecții ce trădează ura partenerului searbăd, corupt de ideologia partinică.
Speranța moare ultima, însă amăgirea, credința falsă în valori apuse dar validate teoretic și subnutrite social conduc spre încetarea dialogului, în aceste frământări pereții de mucava cad simultan cu neputința.
Frica hrănită diabolic cu suplimentele ideologiilor abstracte, clădite pe dezbinare sociala sunt argumentele naționalismului în dezacord cu propriile fapte.
Emoțiile trădează ecouri ancestrale.In concubinajul dintre parteneri copleșiți de realitatea arbitrară dialogul se încarcă cu negare.
Prin lipsa toleranței și prin judecați superficiale nu se poate parcurge traseul rațiunii, dezordinea este fructul iraționalului. Luciditatea sucomba la omul pătimaș. La omul confuz ideile puține și ele se rătăcesc în hățișul ideologic. In mintea confuză teama de cuvinte este majoră. Prin tăcere putem argumenta discursul vertebral de care ignorantul se teme.
| 
-->
Răspunsuri
In acest cosmos tăcerea arde mai puternic decât fraze repetate insistent într-un dialog al surzilor impregnat cu tăciunii vrajbei răscoliți pe grătarul aspru al vieții.
Recomand a citi cartea premiata de Academie a prof. George Remete Cunoasterea prin tacere , Editura Paideia, 2004
multumesc
Când este, ESTE! Ai deschis o poartă interesantă, Ovidiu!
multumesc, draga mea
Câteodată tăcerea este mai zgomotoasa ca vorba.
asa este multumesc
Tăcerea este mai bună
Decât orice. Decât orice, tăcerea este mai bună, aproape mereu. Paradoxal, oamenii înţeleg cel mai bine mesajul tăcerii.
Când taci și zâmbești din inimă, comunici iubire.
Când taci și prinzi de mână, comunici suport și prezenţă.
Când taci și dai din cap, spui despre dezaprobare.
Când taci și te apleci înainte, cauţi să asculţi mai mult, în semn de încurajare a destăinuirii.
Când taci pasiv… știm cum e, cam cu toţii.
Când taci ca să nu minţi… acesta este un pas bun spre spunerea adevărului, la un moment dat, când va veni curajul în inimă.
…iar când ești rănit, mai bine taci și încerci să ierţi. Sau când ești părăsit, mai bine nu spui nimic și îţi îndrepţi gândul spre Dumnezeu, că vei afla curând cum să îţi duci zilele care par de nedus în singurătate. Nimic nu durează în suflet în afară de iubirea adevărată, dar pe aceasta greu o primim și și mai greu o distingem. Nimic nu este cu adevărat de nedus.
Când ne destăinuim cuiva, persoana aceea rămâne cu gândul și cu destăinuirea noastră; după o vreme, noi fie uităm ce am spus, fie nu ne mai pasă, pentru că am trecut de stadiul acela emoţional și nu mai simţim cum simţeam când am vorbit. Însă prietenului căruia i-am vorbit, starea îi rămâne și el ne privește din același punct; comunicarea dintre noi, când ne întâlnim, continuă de pe paliere diferite și astfel nu ne mai înţelegem cu adevărat…
Ce știm deja, din experienţă, că va trece prin noi, să lăsăm să treacă în tăcere. Să fim conductori și să lăsăm să curgă. „Dare to let go“ scrie pe oglinda mare din holul intrării în casa mea (sau din holul de ieșire; depinde de direcţia în care te afli cu spatele…).
„Greșelile mari se iartă cu vorbe puţine“, spune Ieromonahul Savatie Bastovoi în „A iubi înseamnă a ierta“. Și tot cu vorbe puţine se trece prin marile schimbări din viaţă, a cărei singură certitudine este schimbarea. Pe aceasta este bine să o pregătim lucid, fără prea mult zgomot și poveste. Părerile necerute vin, de multe ori, din nevoia celor care le dau, nu din nevoia ta, că nu le-ai cerut…
Este greu să taci. Dar este mai bine.
O învăţătură sufită spune că înainte de a spune ceva, să trecem acea informaţie prin trei porţi: „este adevărat?“, „este necesar?“ și „o vei spune cu blândeţe?“. Răspunsul „da“ la toate trei dezleagă vorbirea; altfel, nu.
Părintele Rafail Noica ne-a spus o învăţătură înspre aceeași direcţie, dintr-un Sfânt Părinte, cu un dialog de acest fel (scriu din memorie; nu este citat):
– Părinte, când văd ceva rău, să spun?
– Doar dacă ești întrebat… doar atunci să spui.
…Pentru că noi judecăm firea lucrurilor după dispoziţia lăuntrică a sufletului (Nichita Stithatul), după ce este în noi. Răul comunicat altora, așa cum este văzut de noi, poate anula intenţia bună, dacă rănește sau dacă nu este primit bine. Dispoziţia spre corectare a greșelii noastre (sau a greșelii din noi) nu o avem mereu, iar când arătăm cu degetul spre un rău, nu putem detecta cu acel deget și dispoziţia de primire a observaţiei de către cel pe care vrem să îl ajutăm… sau să îl îndreptăm, în mândria noastră.
Tăcerea este bună.
Tăcerea este și o unealtă de detectare a existenţei iubirii, așa cum este detectorul de ţiţei. „Pune doi oameni care nu au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbească. Pune și alţi doi care au dragoste între ei să stea unul lângă celălalt și să nu vorbească nici ei. Cum se vor simţi unii și cum se vor simţi ceilalţi? Nici primii să nu vorbească, nici ceilalţi.
Însă aceștia din urmă vor vorbi cu «tăcerea», fiindcă va exista comunicare între ei. Dimpotrivă, ceilalţi nu vor putea comunica, fiindcă între ei va există «izolaţie».“ Când nu există dragoste, se poate ca doi oameni să se afle aproape unul de celălalt, dar totuși să fie depărtaţi. Învăţătura aceasta atât de clară aparţine Părintelui Paisie Aghioritul.
superb
O scriere poetica cu rezonante filozofice, cu demostratii simple ale unor probleme fundamentale de viata.
aveti dreptate multumesc