Dorina Pop - Vacanță în Turcia... eșuată (schiță umoristică)
– Mă lași pe mine să conduc? Te văd puțin obosit...
– Lasă, Manuela, și pe tine te-a stresat aia mică. După cum îmi indică GPS-ul mai avem maxim doi kilometri până la hotel.
– V-aș fi putut ajuta eu, dacă mi-ați fi plătit școala de șoferi, dar ați preferat să venim în vacanță la turci, decât la noi. Zgârciților!
– De ce ești obraznic, Radu?
– Eu obraznic? Dar voi? Auzi la ei, să-mi „dăruiască” o surioară la patruzeci și cinci de ani ai lor...
– Un copil este o binecuvântare. Nu vezi ce drăguță e?
– Mai bine-ți cumpărai o păpușă, mamă. La mine te-ai gândit? Râd prietenii de mine...
– De noi nu râd că ai peste douăzeci de ani și n-ai nici un gând de viitor. Facultate ioc, serviciu nici nu mai vorbim...
– Vreți să vă scăpați de mine? De când s-a născut Lorena nu mă prea mai băgați în seamă. Plec dacă așa stă treaba.
Și dau să deschid ușa de la mașină, fără să observ că ajunsesem la mijlocul podului peste Bosfor. Tata apasă piciorul pe frână și mă privește cu ochii în lacrimi. Chiar plânge?
Nu apuc să mă dezmeticesc prea bine, căci simt că suntem împinși în față, apoi o bubuitură scurtă o determină pe mama să-și iasă din pepeni. Surioara mea, auzindu-și mama cum înjură de zor, începe să plângă. Ies din mașină și-mi aprind o țigară, lăsându-l pe tata să tempereze situația. Fac câțiva pași să mă dezmorțesc, dar o duduiță trendy se apropie de mine, ușor nervoasă și-mi toacă-n urechi ceva pe o limbă inaccesibilă. O fi ceva în aer, de azi toată lumea-i nervoasă? Fac o piruetă, dorind să evit conflictul cu străina, dar descopăr motivul îngrijorării femeii. Când tata pusese frâna, ea, șoferiță de doi lei, a intrat cu botul mașinii ei într-a noastră. Și care-i vina mea? Să se descurce cu babacul.
Nu-mi pasă nici de circulația blocată pe banda unde cele două autovehicule s-au pupat, nici de faptul că este așteptată poliția, ci de soarele ăsta încăpățânat care insistă să mă dărâme. Nu este un strop de umbră pe nenorocitul ăsta de pod.
Îmi iau telefonul și sar bordura de pe carosabil pe partea pietonală și mă așez turcește, căutând un joc pe telefon. Nu știu cât timp a trecut, căci situația cu mașinile e tot încălcită, dar altă dandana deasupra de Marea Marmara. Of, mi s-a descărcat telefonul! Mă ridic, hotărât să-mi iau din geamantan acumulatorul extern, dar mă opresc tot pe zona pietonală și râd privind cum s-a îndesat portbagajul în spatele mașinii.
– Nu știu ce găsești de râs, Radu, strigă mama la mine.
Tac, căci tupeul ei m-a blocat. Și-mi vine și la baie... Mă îndepărtez de zona conflictuală, hotărât să rezolv cumva problema, dar aud din nou vocea cicălitoare a mamei.
– Unde fugi? Te crezi în Centrul Vechi?
Se pare că nimic n-o mai poate tempera, căci simte că s-a ales praful de vacanța ei, mult dorită. Uit pentru moment și de nevoile fiziologice și de mama, dar o idee nebunească mi s-a instalat pe retină: „Să sar sau Să nu sar?”
Dacă sar mă eliberez de... tot.
Dacă nu sar, risc să fac insolație sau să fac pe mine, căci cu cicăleala mamei sunt obișnuit. Cred că sar, că doar de aceea am venit atâta drum – să facem baie în mare! Nu cred că-i așa de important cum intrăm. Importantă e răcorirea...
Totuși îmi calculez în gând „intrarea”. Cu înotul mă descurc binișor, dar... săritura? Și-n căpșorul meu plictisit de viață și dornic de adrenalină îmi apar secvențe din emisiunea „Splash! Vedete la apă”. Dacă ei au putut eu de ce n-aș putea? Calculez, în paralel, înălțimi și adâncimi. Incomparabil, dar... tentant. Fie ce-o fi, sar! Îmi dau tricoul jos și respir adânc, în timp ce-l pun frumos pe balustrada care delimitează podul de apă. Mă aplec să-mi dau jos încălțările și șosetele și urc pe balustradă. E o senzație pe care n-o pot descrie în cuvinte. Întind mâinile, ca Jack în filmul Titanic, și... zbor. Plutesc spre luciul apei cu o viteză necontrolată. Secundele se furișează în aer, însă eu mă-ncăpățânez să-mi păstrez poziția verticală pentru ca impactul cu apa să nu mă nimicească. Îmi iese. Răcoarea mă îmbrățișează plăcut, dar dur. Deschid ochii, dar întunericul îmi dă puțin fiori. Oi fi în paradis sau la adâncime? Mă pipăi să-mi simt corpul. Deci... trăiesc! Fac câteva mișcări, în ideea de-a urca-n verticală. „Hai, mai puțin.” Mă încurajez singur, căci n-am galerie ca la fotbal. Simt că nu-mi mai pot ține respirația, însă întunericul dispare și... victorie! Respir aer de... Marmara. Ce prost am fost!
Zâmbesc în gând și-mi poziționez corpul în poziție orizontală, făcând pluta pe spate. Privesc cerul și după un timp încep să dau din mâini și din picioare. Undeva, la înălțime, se aud strigăte de disperare. Le ignor și continui să înot, dar un sunet de sirenă îmi indică un alt pericol. Mă apropii de un vas. Nu apuc să mă gândesc ce-am de făcut, că cineva-mi aruncă un colac de salvare.
De aici până la milioanele de vizualizări pe Youtube n-au fost decât câteva minute. Am devenit celebru! Mult, mult mai celebru decât toate vedetele de la emisiunea cu sărituri de la înălțime.
Am uitat și de familie și de vacanță, căci sunt purtat pe sus ca un manechin. Nici nu înțeleg ce mi se spune. Ajung repede pe uscat, unde sunt așteptat de o salvare. Încerc să evadez, însă mâna bărbatului de lângă mine-i așa de puternică încât cred că mi-a făcut o vânătaie. Sunt urcat cu forța în mașină și legat. Nu știu ce să zic. Încerc să mă calmez, dar girofarul mașinii mai mult mă agită. Ajungem la destinație. O femeie în halat alb deschide ușa mașinii și-mi vorbește în românește. Îmi explică biata de ea că sunt într-un spital și-mi vor face câteva analize, apoi voi fi liber. S-o cred? Nu-mi vine, căci pregătește o injecție.
– Întinde-te pe patul ăsta. Îți voi face un sedativ ușor să te echilibrezi. Între timp poate ajunge și familia ta aici. Am luat legătura cu ei telefonic. Le-am spus că ești bine.
– Și mama?
– Nu știu, eu am vorbit cu tatăl tău.
Într-adevăr, n-a trecut mult și simt respirația tatălui meu lângă patul de la urgențe. Deschid încet ochii, pregătindu-mă de cearta mamei, dar lipsește la apel.
– Unde-i mama, tată?
– Ești bine, Radu?
– Să zicem că da...
– Când a văzut că te arunci în gol, Manuela s-a impiedicat de bordură și-a căzut, fracturându-și mâna dreaptă. Acum i-o pune-n ghips.
– Deci... nu mai mergem la hotel, ci ne-ntoarcem acasă.
– Nu asta ți-ai dorit, nenorocitule? Voia ta s-a împlinit!
Sar din pat ca ars și-mi îmbrățișez părintele, șoptindu-i la ureche: „Iartă-mă, tată!” Tăcerea se rupe-n două căci o asistentă intră cu Lorena în brațe. Piticania se-ntinde spre mine bolborosind ceva-n limba ei.
– Hai la Răducu, Lori, să-ți povestesc ce rece-i apa. Dar bucură-te. Plecăm acasă...
-->
Răspunsuri
Tocmai am descoperit și eu că puteam să le citesc. Felicitări întârziate! Azi stau pe Cronopedia, se pare...
Felicitări!
Vă mulțumesc, doamnă Elena Agiu-Neacșu.
Mulțumesc pentru semnul discret lăsat Nicoletei și lui Vladimir.
Sunt onorată, domnule Nitu Constantin. Pupici din Timișoara.
35 paragrafe, 92 linii
Dorina Pop - Vacanță în Turcia... eșuată (schiță umoristică)
Vă mulțumesc pentru promovare, domnule Muntean.
Bucuroasă de semnul tău de lectură, dragă Vladimir, îți mulțumesc.