Bolovanii, când făceau rotocoale în aer, când se contopeau cu asfaltul și, deși nu îi vizau, deranjau vădit trecătorii. Unii făceau chiar salturi atletice să se ferească din calea lor, și îl luau pe bună dreptate la rost pe lansatorul acestora. Sorinel Neaoșu nu avea însă ochi și urechi pentru nevinovații care îl înjurau, ci pentru nesuferiții care îi pătaseră până-ntr-atât onoarea. Și ce zi frumoasă avuse... E drept, doar la revenire, pentru că nu se pornește nimeni cu drag la drum ca să negocieze cu șeful controlorilor de pe autobuz să i se schimbe contravenția de a fi călătorit clandestin  într-un avertisment simplu. Ca să îl impresioneze când o ajunge la ghișeul central de la capătul liniilor, își puse pe el pantalonii maro deschis, cei mai buni pantaloni pe care îi avea acasă, și noua cămașă de blugi, pe care de-abia o primise cu ocazia majoratului, majorat pe care nu și-l permisese, căci ai lui ținuseră mai mult de o săptămână doar plicul cu foi de dafin și cutia de Vegeta în frigider, de unde naiba și din ce să benchetuiască?!?...

  Spre ghișeu se deplasa cu autobuzul. Tot fără bilet. Era de la sine înțeles că dacă mergeai într-o anumită audiență programată ca să îți justifici incapacitatea temporară de a nu avea oareșce fonduri, nu îți puteai permite nici achiziționarea unui tichet, fie el și numai într-o singură direcție. Nu își putea permite nici măcar cumpărarea numai într-o singură direcție a unui bilet de transport pentru pensionari, așa că nu se putea aduce vorba despre cumpărarea unui bilet cu drepturi depline. Din acest motiv era cu ochii în patru la fiecare oprire a troleibuzului în stațiile de călători. Cunoștea prea bine psihologia controlorilor. Dacă ar fi observat urcând niște doamne solide, bigudate, echipate doar cu câte-o poșetă voluminoasă, și-ncălțate-n balerini; ori niște domni la sacou, cravată, și-ncălțați în adidași; ar fi năvălit urgent afară, înainte să le răsară de nicăieri intimidatoarele ecusoane. Odată chiar sărise pe hubloul ferestrei când două astfel de bodyguarde îl blocaseră între bănci, și nu mai voia pentru nimic în lume să mai guste din sentimentul unor astfel de cascadorii.

  Părăsi ghișeul într-o stare de nesiguranță, cu multe semne de întrebare, deoarece nu îl găsise acolo pe șeful controlorilor de bilete. Era pe traseu, iar secretara influentului om îl programase pentru o altă dată. „S-o creadă ea că o să-mi mai știrbesc eu din prețiosul timp”! se ațâța în sinea lui Sorinel Neaoșu, șomer de profesie, și nu se rușina să o spună, căci un sculer matrițer nu găseai pe toate drumurile, și era de datoria lui deontologică să aștepte, deoarece investise mult într-un liceu cu profil industrial, nu se cuvenea să se angajeze ca și vânzător, ca și gardian public, sau ca altceva Doamne ferește, cu ce îl mai tot surprindeau dilimanii de la oficiul forțelor de muncă. Îl mai ațâța și mirosul duhnitor care îi emana din haine, și chiar își mirosi de vreo câteva ori sub-brațul să se convingă că se înșela cu duhoarea, că nu venea de la el, deși toți senzorii lui olfactivi îl asigurau că de la el vine.

  Îi plăcea singurul lui parfum, pe care îl primise în urmă cu trei ani cu ocazia zilei sale de naștere. Trăgea de el din răsputeri, se pulveriza numai cu prilejul ocaziilor deosebit de speciale, ca de exemplu cea în care ar fi trebuit să se întâlnească cu șeful controlorilor de bilete. Era un parfum la care ținea foarte mult, mai ales că toți cunoscuții i-l lăudau mereu când se dădea cu el. Totuși, era acum total nedumerit de ce îi duhnea pe el atât de tare.

  Când urcă în autobuzul destul de încărcat, cele două fete de lângă el îi demonstrau contrariul. Îi râdeau cu simpatie, deși i se cam părea că râsetele fetelor băteau uneori într-o oarecare comicăreală, chiar dacă nu era sigur de lucrul cu pricina. Le rânjea prostește. De mult nu i se mai întâmplase să fie scrutat cu atâta interes, și nu de oricine, ci de o superbitate blondă și una brunetă. Se înroși din toți obrajii. Erau mult prea frumoase pentru el. Se certă rapid pentru neîncrederea în propriile forțe. Categoric da, le merita pe cele două, chiar dacă i se întâmpla pentru întâia oară o minune ca aceea. Și oricum, el nu era oricine. El era Sorinel Neaoșu, unul dintre puținii sculeri matrițeri pe care îi mai avea încă orașul, unul dintre foarte puținii călători din autobuzul destul de încărcat care era îmbrăcat în cele mai bune haine pe care le avea pe acasă, și da, parfumul pe care îl primise în urmă cu trei ani de la mamă-sa cu ocazia zilei de naștere, adus taman din Turcia, plăcea la nebunie celor două fete. Avea de partea lui toate atuurile. Blondina chiar își întindea gâtul, adulmecându-i cu lăudabilă intenție mirosul. Fata stârnea pe urmă râsul de admirație al celeilalte brunete, cu pielea albă ca plasma. Îi chicoteau amândouă cu onestitate, și îi transmiteau lui Sorinel Neaoșu că îl găseau deosebit de simpatic.

  Se fâstâcea ca prostul. Nu îndrăznea să li se bage mai mult de-atât în seamă. Doar își mai ridica din când în când privirea din podea și le rânjea tâmpește, sfios, ca o fată înainte de măritiș. Chin și mare strădanie din partea lui să le întrebe pe fete cum le cheamă, cine sunt, la ce liceu învață... Nu putu să înjghebe niciun cuvânt. Tot ce și-a permis să facă a fost să înainteze spre ele cu vreo trei pași minusculi, fapt ce le stârniseră fetelor râsetele și mai abitir, un lucru pe care și-l considera benefic, dealtfel. Ciudat sentiment îl cuprinse, de fericire inexplicabilă și fâstâceală penibilă.

  Atunci când coborî din autobuz i se mai adăugară încă alte două sentimente: unul de părere de rău că se despărțise de râsetele prietenești ale frumoaselor, și unul de vehemente acuze, aduse propriei lui prostii, pentru că neîndrăzneala era un impardonabil preț al acesteia. Zâmbea totuși în sine de fericita întâmplare.  Gândurile îi bubuiau în creieri și îl făceau să conștientizeze că poate nu o să mai aibă niciodată ocazia să se confrunte cu o asemenea șansă, pe care tocmai o ratase. Se porni să alerge după autobuz, în speranța că o să îl ajungă din urmă la prima stație. Cu un dram de noroc poate că cele două superbități vor coborâ acolo. Poate că aveau să coboare din proprie inițiativă, din moment ce îi trimiteau bezele din depărtare și îi fluturau cu mâna. Autobuzul îi era mai iute decât tinerețea, îl lăsa îngrijorător de mult în urmă, cu tot cu fuga lui sprintenă. Drumul era într-o curbă strânsă, iar creierul, care îi avea reacții formidabile, îl sfătuia să îl scurteze printre blocuri. Alerga de-l pălea infarctul. Brusc, își aduse aminte de un fenomen de care uitase de-a dreptul, duhoarea din jurul lui, care-i prindea acum parcă o și mai multă amplificare. Își ridică din nou, cu nedumerire, brațul. Putoarea nu venea de acolo. Nu mai fu nevoie să și-l controleze și pe cel stâng, deoarece înțelese totul. Se opri brusc din fugă și începu să coboare cu patos toți sfinții și îngerii pe pământ...

  ...Iată-l acum în fața aglomeratului complex comercial, deranjând indirect trecătorii ofuscați, căci bolovanii care făceau rotocoale în jurul lor nu îi vizau pe ei, ci pe cei incriminați. Deși adevărații vinovați se aflau la capătul orașului, măcar rudele acestora să răspundă—cu puțin noroc chiar și cu viața—pentru nesăbuita lor faptă. Hidoșii porumbei i se fereau cu mare abilitate din fața pietroaielor, neacceptănd să plătească pe propria piele prețul consorților lor, care îi găinățaseră celui care voiau să îi omoare tot brațul cămășii albe și o bună parte din cracul pantalonului bej deschis.

  Sorinel Neaoșu arunca bolovanii cu atâta hotărâre, de își dislocă umărul, însă nu era nicidecum hotărât să renunțe. Cămașa îi era distrusă pe vecie, și niciun detergent nu ar mai fi fost în stare să o repare. „Le omor tot neamul”! gâfâia necăjit, orbecăind după înaripate cu dezorientare. Și proastele ălea două ce și-au găsit până-ntr-atâta de hlizit?! Nu puteau să îmi fi spus de la bun început??? Afurisitele boalii, las’ că îmi mai ies ele în cale”!...           

GLUMA REUȘITĂ

  Luni în șir se zvârcolise de dorul fetei Mirel Soreanu. Dubaiul era la mare depărtare, și nu și-o mai văzuse pe Flaviana cu lunile. Dorul după ea era de două feluri: în timpul zilei ofta cu patos și reușea să îi întristeze și pe alții din jur de-atâta suferință, iar pe timp de noapte își șifona mereu cearșaful, cu gândul cum avea să o răvășească atunci când o reveni acasă, când i-o expira contractul de muncă, cum o să profite de ea în toate felurile. Numai când și-o imagina așa, contorsionându-se, cu mișcările ei de dansatoare la bară, îl apucau insomniile, repetitive, acumulate de-a lungul nopților.

  Acum, când știa că avea s-o vadă în curând pe Flaviana, zvârcolelile lui Mirel Soreanu erau altele, de nerăbdare. Nici nu știa cum să își explice starea, de-a dreptul explozivă. Vorbea cu prietenii cu calm și bucurie, ca apoi să se surprindă răstindu-se la dânșii.

  Iată-l în mașină, în drum spre aeroport. Mai mereu ridica autostopiștii, dar acum gândurile îi bubuiau în creieri, nu avea timp de cei care stăteau pe marginea șoselei. Pentru el exista numai Flaviana. Cum avea să o întâmpine? Cum avea să o impresioneze? Fetei îi plăceau mult glumele lui, căci așa o și cunoscuse, în acel fel o și îngenunchease, prin imbatabila lui carismă.

  Își făcea mai multe planuri. Să o aștepte pe iubită cu o pancartă în mână pe care să scrie „Flaviana Sânziana”!? Fata i-ar fi gustat cu siguranță umorul. Ori să se lungească pe beton, în plin aeroport, să își întindă palma și să pretindă că era un cerșetor?! Gluma lui ar fi picat exact la țanc. S-ar fi potrivit cu coincidența venirii ei din Dubai. Ea bogată, el sărman, i-ar fi interpretat-o ca pe un apropo la veniturile pe care și le adunase cu atâta sârg în calitatea ei de dansatoare de baruri. Sărea dintr-o ipostază hâtră în alta, de la o concluzie la alta. „Chiar așa, oare pe unde o să mă ducă? Prin ce localuri, prin ce restaurante sau cluburi? Că a muncit fata, și-a adunat o adevărată avuție, n-a făcut pe șomerul ca mine”!

  Își jură în conștință să îi toace fetei măcar jumătate din banii cu care venise, că biliardul era scump, la fel și pokerul, și păcănelele. Brusc îi năvăliră în minte alte gânduri: „Aoleeeu, să vezi ce-o să-i fac, să vezi ce-am s-o mai răvășesc. Ce escapade ale nopții, interminabile”! Își memorase niște poziții inspirate din revistele erotice, promițându-și de-a lungul lunilor de abstinență  că le va pune în aplicare atunci când îi va veni norocul.

  Călătorii începeau să se ivească la terminalele de sosire. Și-o zări pierdută în mulțime, cu mult mai superbă decât și-o luase, mai sigură pe ea, incomparabil mai stilată. Uită pe loc și de scrisul pe pancartă și de cerșetorie. Vru să se întindă pe betonul lucios și să îi spună: „Flaviana, sunt a ta! Calcă-mă-n picioare, strivește-mă ca pe-o gânganie!...” Însă nu îi fu dat să îi fie. Născoci pe loc altceva. O respinse cu vehemență din îmbrățișare. Îi luă bagajele și o luă repejor spre mașină, fără să o lase să se dumirească. Flaviana îi venea din urmă, și îi zâmbea cu dor și cu căldură.

  -Ce te-a apucat, cei cu tine?

  -Voi, asiaticii, nu prea vă spălați. Mi-e frică să nu mă căpătuiesc cu vreo malarie! îi explică zorit, luând-o de-a dreptul la fugă.

  Flaviana îl ajunse și îl lovi zburdalnic peste umăr, râzându-i cu sinceritate. Însă Mirel Soreanu se străduia să își ascundă luciul ochilor, ca nu care cumva să scoată o tentativă de zâmbet, fie ea și cea mai fragilă. Se pricepea foarte bine să joace pe seriosul. De altfel, de trei ani de când erau împreună fata nu își putuse da seama niciodată când glumea și când era serios, iar farsa lui mergea de minune, parcă era bătută-n cuie.

  Trânti bagajele iubitei lângă mașină, scormonindu-se prin buzunare după cheie. Flaviana îi sări la gât și începu să îl sărute cu patos. Mirel Soreanu dădu în recul, încercând cu mișcări isterice să i se smulgă din brațe. Imită apoi niște sunete de vomă aproape perfecte, cu ochi înroșiți și lacrimi. Iubita îl eliberă și îl întrebă uimită:

  -Ce s-a întâmplat?! pe când bucuria i se disipa vizibil.

  -Îți duhnește gura ca naiba! o lămuri Mirel Soreanu, și ca să o încredințeze, flutura scârbit cu palma.

  Flaviana tăcea. Își aduna tot timpul din lume ca să îi dea o replică oarecare. Nu scoase decât niște îngăimări fragile, cu iz de dezvinovățire:

  -Poate că n-am mai mâncat de mult. De-acolo mi s-o fi trăgând! Deși... în avion ne-au dat de mai multe ori de mâncare. Și să știi că după fiecare masă ni s-au pus la dispoziție niște periuțe și paste de dinți minuscule...

  Mirel Soreanu dădu cheie autovehiculului, rulă lin printre mașinile parcate, introduse jetonul în orificiul aparatului barierei, și părăsi aeroportul. Îi și răspunse fetei, într-un târziu, după vreo trei minute:

  -Te rog pe cât posibil, să nu mai vorbești!

  Străzile rămâneau în urmă. Rămâneau și binecunoscutele poduri ale zonelor limitrofe ale Bucureștiului. Chiar și o localitate. Mașina torcea somnolent, mai înceată decât cele amestecate în nebunia traficului, iar lucrul acesta îl dirija șoferul, dornic să tărăgăneze timpul. Îi fusese dor de Flaviana. O urmărea îndelung cu coada ochiului, nu se mai sătura de dânsa. Îi venea să sară pe ea, să o strivească la piept, dar farsa trebuia dusă cu îndârjire până la capăt, căci el ar fi ieșit atunci din puternica lui fire, din neclintita lui caracteristică, nu s-ar mai fi numit Mirel Soreanu. Dacă ar fi cedat, nu și-ar mai fi făcut cinste numelui.

  La rândul ei, și Flaviana îl sorbea din ochi. Biata de ea, își făcuse mii de scenarii în cap cu ocazia revederii, însă nu se așteptase deloc la unul ca acela. Nu mai rezistă tentației. Își puse palma albă, cu manichiura ei fermecătoare, de-asupra palmei lui, proptită-n schimbător. Mirel și-o trase scârbit, cu mișcări isterice, de-a dreptul repezite. Dădu drumul unor înjurături spuse în surdină. Se aplecă și își culese de sub scaun cârpa de șters parbrizul. Începu să își frece vârtos încheietura brațului, ca să și-o deparaziteze.

  Flaviana, în neputința, în nedumerirea ei, se grăbi parcă să i se dezvinovățească:

  -Mi-a fost atât de dor de tine, Mirele, că-mi vine să te-nghit!

  Își puse de această dată ambele mâini reci, mătăsoase, pe palma-i proptită-n schimbător.

  -Să știi că toată săptămâna sunt singură-n apartament. Ai mei au plecat la țară, că bătrânii nu le mai pot, și trebuie neapărat să îi ajute cu treburile agricole.

  Mirel Soreanu își flutura cu isterie palmele în jurul nasului, lăsând volanul cât colo. Dădu drumul la maxim ventilației și îndreptă toate orificiile acesteia spre fată.

  -Pentru numele lui Dumnezeu, poți să taci definitiv odată din gură???

  O vedea cu coada ochiului cum își mușca buzele, simțea cum se consuma, îi bănuia bruschețea lacrimilor.

  Flaviana Trânti cu necaz un pumn în geamul lateral, după care îl penetră cu o privire mai mult decât cătrănită:

  -Ce naiba ai? Ce te-a apucat???

  Lui Mirel Soreanu îi sări țandăra. Învârtea isterizat mânerul ferestrei. Conducea cu capul afară, în plina bătaie a vântului. Când se convinse într-un târziu că Flaviana nu mai avea nimic de argumentat, de-abia atunci când îi îngheță destul de serios capul, răsuci înapoi mânerul și reduse ventilația la jumătate, însă, din vigilență, lăsă orificiile tot îndreptate către fată. O scruta cu coada ochiului, într-o profundă tăcere. Îi era milă de ochii ei albaștri, împăienjeniți de lacrimi, dar se și distra în același timp de minune.

  De o bucată bună de vreme mergeau cu viteza melcului pe Valea Prahovei. Îl cam omora plictiseala. Și ce mult ar fi discutat cu Flaviana. Câte întrebări ar fi vrut să îi pună, cu duiumul. Murise de dorul ei, era însetat să îi soarbă orice cuvânt, orice vorbă din gura ei rozalie. Își dorea din răsputeri să înceteze cu farsa, să se repeadă spre ea și să o îmbrățișeze de să o sfărâme, să îi julească buzele de atâtea săruturi, însă pe de altă parte, i-ar fi părut tare rău să strice punctul culminant al glumei.

  Se împotmoli în interminabilul șir de autovehicule. De mai bine de cinci minute nu mai înaintase cu niciun centimetru. Trebuia să spargă rutina, trebuia să o mai sâcâie cumva. Se uita stupefiat la dânsa, fără să se ferească. Cu mâna stângă se ținea de nas, iar pe cea dreaptă și-o flutura în silă.

  -Ai tras cumva un pârț?! o întrebă în așa fel, cu atâta siguranță pe sine, de ziceai că era absolut sigur că Flaviana ar fi fost făptașa.

  -Dă-o naibii de treabă! îi explodă iubita.

  -Pfoaaai, să fiu al naibii!

  Mirel Soreanu deschise toate ferestrele autovehiculului, inclusiv pe cele din spate, și dădu din nou la maxim ventilația. Părăsi pe urmă mașina. Din motive maxime de siguranță deschise și capota. Prin parbrizurile altor mașini, îngrămădite în trafic, le arăta șoferilor, cu adâncă jignire, că pasagera lui era balonată, că îi mergea burta.  Părăsi pe urmă carosabilul și se adăposti în spatele unui tufiș, de unde i se zărea doar capul.

  Coloana se puse în mișcare, iar cei care nu puteau depăși mașina abandonată claxonau cu isterie. În ciuda acestor neajunsuri, Mirel Soreanu o ținea sus și tare, răcnind din tufișuri la Flaviana:

  -Dacă mai vorbești și dacă te mai comporți în halul ăsta, eu cu tine în aceeași mașină nu mă mai sui! Din banii de Dubai, te pui subit să dai examenul de conducere!...

  Tăcerea îl omora, și așa o tot duse până la Sibiu. Doamne, și câte i-ar fi spus, cât de mult ar fi vrut să îi păstreze mâna ei într-a lui, câte pupicuri i-ar fi dat pe minut. Îi trânti geanta în fața blocului, în parcare.

  -N-aș vrea să mă infestez cu vreo molimă. Dubaiezii sunt niște răpciugoși, iar microbii lor pătrund adânc în textura geamantanelor!

  O lăsă să își care singură băgăjoaiele până la etajul al treilea. Imediat după ce luă cotitura, Mirel Soreanu coborâ din mașină și se tupilă în desișul unor crengi, ca să o iscodească pe Flaviana nestingherit de acolo. Fata își urnea cu greu bagajele, iar el se distra de minune, chiar se surprinse rânjind cu glas tare. Îl prinse mila pe urmă, ofticându-se singur. Îi venea să o lase naibii de glumă și să se repeadă să o ajute, însă i-o luă înainte Liviu, un vecin, cu care se și împrietenise de-atâta timp de când tot trecea pe acolo. „Ticălosul boalii. Ce-i cu bravada asta de amabilitate la el?! De ce se amestecă în alte treburi??? De ce n-o lasă să-și care cuferele singură? se întreba, înverzindu-se de indignare. Am să-i zic eu și lui Liviu ăsta vreo două...”

  Indignarea lui Mirel Soreanu se volatiliză repede, în compania câtorva shut-uri de Jagermaister și o halbă de bere. Îi trecu indirect, pentru că nu de asta îi ardea lui, de savurat licori. Se tot uita cu nerăbdare la ceas, ca să treacă odată afurisita aceea de oră. Mai avea încă cinsprezece minute. Abia apoi, după ce ar fi lăsat-o destul să se zvârcolească, i-ar fi explicat râzând că tot comportamentul lui deplasat nu îi fusese decât o mare farsă, cea mai reușită pe care i-o putuse dedica vreodată, de care ar fi râs amândoi cu anii, o glumă specifică lui, căci nu s-ar mai fi numit Mirel Soreanu dacă și-ar fi ieșit din tipologie. Încă puțin și avea să și-o strivească în îmbrățișare, mărturisindu-i cât de dor îi fusese de dânsa, cât de mult suferise după ea.

  Abandonă cât colo sfertul de bere călâie. Puse repede mâna pe telefon, exact în fața clubului. Flaviana nu-i răspunse. O mai apelă o dată. „O fi la duș”! își spuse, frecându-și palmele cu bucurie. Se hotărâ să îi mai lase fetei încă zece minute, după care să o resune. Se întoarse cu resemnare la berea călâie. Marja de timp îi trecu cu greu, iar dinamismul jocului de șah de pe ecranul televizorului ținea timpul și mai abitir în frâu. O sună pe Flaviana, cu nerăbdare. Primi eroare la conexiune. Reapelă. Aceeași eroare. Inima începu să îi duduie, pompându-i în corp alcoolul cu hărnicie. La al treilea apel concluzionă definitiv că fata îi dăduse reject la număr.

  „Ce prost am fost! se certa pe drum. Ce era adică, dacă îi făceam o altă glumă, una simplă?! Sau dacă nu o făceam deloc, că nu cred că îi ardea ei după atâta drum și oboseală de glume. Eram acum deja cu ea în pat, sau sub duș”!

  Trecu pe lângă o florărie. Vru să îi cumpere un buchet de flori. Se răzgândi de la neinspirata idee. Fata ar fi râs mai târziu de el, și apoi ar fi râs pe față de el împreună cu prietenele ei. Nu, nu, amambilul lui gest i-ar fi fost considerat o slăbiciune. Parcă o auzea pe Flaviana: „Ha, ha... Să vezi ce s-a muiat ca un pui de cocoș pus la proțap. O țâră să nu îl bagi în seamă, și uite-l... cu flori”! Nu putea să își trădeze punctele slabe. I le-ar fi folosit la maxim. Cum ar fi crescut-o, așa ar fi avut-o...

  Își schimbă total atitudinea când ajunse la ușa Flavianei. Era numai într-un rânjet. Nu îi deschise nimeni, iar dincolo domnea o liniște disperat de îngrijorătoare. O așteptă proptit acolo cel puțin jumătate de oră. Se plictisise. Coborâ scările și făcu un tur al blocului, un motiv în plus ca să își adune gândurile și să se dojenească de prostia pe care o făcuse. „E adevărat, că trebuie să fii orgolios cu fetele până la capăt, dar să nu depășești limitele, că pierzi bătălia. Ce ți-era dacă mai lăsai și tu naibii din mândrie?!? Poate-acum erai în cine știe ce restaurant luxos, nu rătăceai ca prostul pe coclauri...” Telefonul fetei îi dădea reject mai departe, cu încăpățânare.

  Îi lăsă un bilet în cutia poștală o oră mai târziu, pentru că tot nu era acasă. După o noapte de insomnie i se repezi din nou în fața ușii, cu un buchet de flori de această dată, căci, la naiba cu mândria, și Flaviana lui era o ființă umană. Avea el de gând să se răzbune după împăcare, să o șicaneze și să îi tot facă zile fripte de să se sature, cu carul, însă nu chiar ca cea de la aeroport, căci pentru neghiobia cu pricina se judecase destul de unul singur. Gata acum. Și-o dorea numai pe fată.

  Îi stătu inima în loc atunci când după încăpățânate insistențe nu îi deschise nimeni. Văzu în același loc și biletul pe care i-l lăsase, neatins, în cutia poștală.

  O singură constatare făcuse Mirel Soreanu în ultima săptămână de când nu o mai văzuse pe Flaviana. Biletul dispăruse. Și atât. Plângea de mama focului, în plină stradă, dar doar atunci când nu îl zărea vreun trecător. În tot acel timp, își pusese mii de întrebări. Unde îi dispăruse iubita? Pe unde o purtau pașii? Din unele întrebări află de la vecini că unii o văzuseră, alții nu. Lui, în ciuda deselor vizite pe care le tot făcuse pe acolo, draga lui Flaviană nu i se arătase deloc.

  O zări până la urmă, după două săptămâni de căutări disperate. Pesemne că o căutase acolo unde nu trebuise. Iat-o acum, în fața renumitului club „No Frustration”, la braț cu un tip bine făcut și binecunoscut, pe care îl ura din tot sufletul, iar în momentul de față... îl ura și mai tare. Cum să se repeadă la el și să îl ia la pumni și picioare?! Și nu îl deranja deloc faptul că depravatul cu pricina l-ar fi omorât urgent cu bătaia, deoarece era unul dintre cei mai cunoscuți foști sportivi ai orașului, ar fi dat și el în nesimțit de și-ar fi rupt pumnii, cu tot cu omorul primit; îl intimida însă mult funcția actuală a acestuia...

  În sala de așteptare a oficiului forțelor de muncă atmosfera fu pașnică și înghesuită, însă cei din imediata apropiere a lui Mirel Soreanu i se îndepărtau cu băgare de seamă când îl vedeau din ce în ce mai recalcitrant. Chiar și persoana desemnată cu ordinea fu nevoită să intervină de vreo câteva ori ca să îl calmeze, însă și așa, din maximă vigilență, cetățenii împinși acolo împotriva voinței lor de către fenomenul șomaj nu i se mai apropiară. Îl observau cu precauție, temători cumva să nu îi tulbure starea de spirit și mai tare. Pufăia cu ochii închiși, străduindu-se din răsputeri să își stăpânească pornirile. Părea că reușea până la urmă, ca apoi să reînceapă să lovească mânerele și spătarele scaunelor. Cei care îi erau într-o oarecare apropiere puteau distinge și ceea ce spunea: „Chiar cu prim vicesecretarul pe partid să umble?!? Vaca boalii”!!! Omul de ordine intervenea timid, cu accentuată precauție, rugându-l cu umilință să se calmeze...

  Părăsise oficiul forțelor de muncă cu dezideratul de a se face șofer de curieriat internațional. Aceasta ar fi fost cea mai mare răzbunare împotriva Flavianei și... împotriva oricărei fete. Duba aceea l-ar fi protejat, l-ar fi lăsat naibii în pace, nu l-ar fi înșelat cu niciun prim vicesecretar pe partid, căci un îmbufnat de acea talie nu s-ar fi încumetat să o conducă. Cât despre glume, despre farse... nu o să le mai facă pentru nicio cucoană de pe planetă. Nu îi meritau silința, și nici bunăvoința. Îi veni în minte Flaviana, hâdă, lipsită de umor, mult prea serioasă, mult prea încrezută pentru el. „Nesimțita naibii! o bombănea, pe când privea absent prin fereastra tramvaiului. Și cât de mult am așteptat-o, câtă încredere am investit în ea, cât m-am zvârcolit cu gândul la ea!... Definitiv nu mă merită. Mirele, mamă, trezește-te la realitate, Mirele! Viața e plină de himere!!!...” De necaz, trase cu sete un pumn în hubloul tramvaiului, făcând ca ceilalți călători care îi stăteau în cale să i se înlăture cu mare precauție...

(mulțumiri Asociației 15 Noiembrie din Brașov pentru înlesnirea la documentație)

  Cojile seminţelor de floarea soarelui se înmulţeau în continuu, treptat, încet şi sigur, până când acoperiră aproape în întregime faţa de masă, formând pe alocuri movile. Şi continuau să crească, parcă în ciuda lui Jan Scarlat, care privea ofuscat atât la seminţele coapte pe plită care se serveau din abundenţă, cât şi la ronţăitorii acestora şi, starea lui psihică trecea de la o postură în alta: la început de comicăreală, apoi de perplexitate, ca să ajungă în cele din urmă la dezgust. Însă toate aceste transformări nu păreau să îi deranjeze pe cei din familia Roman: Ion, nevastă-sa Mihaela, şi cele două fiice ale lor Marta şi Camelia. Ședeau cu toții în jurul mesei, devorau neîncetat bietele seminţe, şi ascultau cu zâmbetul pe buze terifianta povestire a lui Ion, pe care o auziseră deja de nenumărate ori cu prilejul oricăror vizite făcute de vreun musafir. Poate că această povestire era singura forţă care îl mai ţinea încă pe Scarlat în loc şi îi mai alina proaspăta durere de ficat care îl apucase. Venise cu o problemă şi acum era obligat să asiste la o alta:

  -Nu ştiu cine mi-o fi stârnit până într-atât curiozitatea, Dumnezeu sau dracul?

  -Toate au scopul lor, Ioane! îl încredinţă Scarlat. Semnele de întrebare le vei elucida peste câtva timp, peste câţiva ani sau poate pe lumea cealaltă.

  -Că bine zici! îl aprobă Ion. Uite că a trecut mai bine de un an şi tot n-am găsit încă un răspuns.

  -Am azit că ţi-au dat drumul deja de trei săptămâni.

  -Ba chiar de-o lună! îi rânji Ion prosteşte, ciufulind cu bunăvoie coama blondă a fiicei sale Camelia, care nu se mai sătura să îl privească.

  -Văd că va fost dor de tăticul vostru! remarcă Scarlat, zâmbindu-le oarecum.

  -Ne-a fost dor de el la toţi! sări doamna Roman, zâmbindu-i cu gura până la urechi. Dar serveşte-te Jane, nu sta după noi, simte-te ca acasă! îl îmbie cu o nouă tavă cu seminţe pe care i le puse în faţa ochilor spre adîncul lui dezgust, iar cele două coji care stăteau lipite de barba femeii i-l amplificau, făcându-l să reacţioneze cu totul reticent la ospitalitatea acesteia. Cojile de seminţe îi decorau fizionomia de mai bine de un sfert de oră şi, nimeni nu se încumeta să îi spună să și le înlăture.

  -Şi cum naiba de te-au agăţat ăştia, măi, Ioane? Ai pătruns şi tu în clădire? îl descosea Jan, dornic să afle cât mai multe.

  -Nu, măi. M-a pus boala să mă ţin după nebunii ăştia ai mei de colegi ca să văd cât de hotărâţi erau. Şi când am văzut cât erau de hotărâţi m-am oprit pe trotuar şi am continuat de acolo să mă zgâiesc la ei. Eu mai mult mă distram şi îmi râdeau toate mădularele în mine, văzându-mi colegii care au trecut de la băşini, râgâieli, slănină cu ceapă, direct la patriotism şi marşuri de protest. Aşa m-am şi văzut în fotografiile lor când m-au dus la secţie, râzând şi arătându-i cu degetul. Aşa m-au şi poreclit: “Nea Veselie”. Să vezi ce mai râdeau când mă căpăceau şi mă sâcâiau cu interogatoriile. Îmi ziceau: “Ţine, Nea Veselie!” şi îmi jucau şalele cu pumnii de mă dureau cu orele. Da nici eu nu m-am lăsat mai prejos, le-am intrat în joc. Râdeau ei, râdea şi nea Veselie.  Ghinionul meu a fost că în poze purtam echipamentul de lucru, salopetele. Am avut şi noroc, cu carul. După ce m-au cotonogit săptămâni întregi cu bătaia şi cu torturile, le-am putut demonstra că în acea zi tocmai mă întorsesem de la vot. Norocul meu a fost că au avut dramul de bunăvoinţă şi au cercetat formularele. De acolo a reieşit că fusesem prezent la alegeri. Nu m-au crezut că am participat la revoltă ca un simplu privitor inofensiv. Sau mai bine zis, n-au vrut să mă creadă!

  -Mai degrabă n-au vrut să te creadă! Bine spus…-îl aprobă Scarlat, stârnind spre mirarea lui bunădispoziţia tuturora.

  Cel mai abitir râdea doamna Mihaela Roman, care îşi puse imediat rolul incontestabil de gazdă în funcţiune. Îl găsea deosebit de simpatic:

  -Haideţi, domnule Jan, serviţi-vă vă rog cu seminţe!

  Scarlat dădu din nou cu ochii de cojile negre din barba femeii, şi asta îl enervă deosebit la culme:

  “Doamnă dragă, mai lasă-mă dracului cu răsărita dumitale!” însă se mulţumi să o refuze amabil cu mișcări de negație ale capului, zâmbindu-i cu o desăvârşită prefăcătorie. Se îndreptă pe urmă spre Ion:

 -Şi cum te-au săltat?

  -Ehe, mari şmecheri. Mi-au zis că am fost identificat ca martor la un accident de circulaţie. M-a pus naiba să le mai şi confirm: “Da, cum să nu! S-a răsturnat un beţiv cu bicicleta pe carosabil şi i s-au spart sticlele cu bere din cofer. Să vedeţi ce-l mai înjurau şoferii…”

  “Da, da! îmi zâmbea prieteneşte miliţianul. Urmeză să ne confirmaţi toate lucrurile acestea la secţie! Sunt nişte detalii importante, vă rugăm să le ţineţi minte!”

  Ce credul am fost, şi deosebit de prost!

  Ultimele sale cuvinte stârniră o isterie în masă. Cele două fiice ale sale: Marta şi Camelia râdeau cu toată sinceritatea, ca de altfel şi nevastă-sa. Scarlat schiţă doar un zâmbet, şi acela pe jumătate amarnic: „Nu mai e Roman omul pe care îl ştiam. L-au dilit ăia, şi odată cu el i s-a dilit şi familia.”

  -La început au fost foarte politicoşi cu mine. Unul dintre miliţieni mi-a aprins chiar şi o ţigară. În curtea miliţiei, când m-au dat jos din dubă, mi-am dat seama că ceva nu puţea a bine. De la mai multe ferestre cu gratii răzbăteau gemete, urlete şi strigăte isterice. Am auzit şi plânsete, chiat şi de copii. De-abia atunci li s-au schimbat şi lor feţele, de la amabilitate,la sarcasm şi nervozitate. Am dat instinctiv să mă urc înapoi în dubă, însă unul dintre ei, mai solid, m-a prins vârtos de mână şi m-a întors către intrarea în secţie atenţionându-mă: „Mă, să fii cuminte!” S-a băgat în seamă şi şoferul, un schilod, îi atârnau pantalonii în cur...

  Povestitorul fu întrerupt de voioşia de nestăpânit a familiei. Îl găseau foarte hâtru. Însă pe Jan îl deranjau toate aceste întreruperi. Voia cu orice dinadins să afle ce se întâmplase în spatele societăţii:

 -Şi ce ţi-a zis şoferul, a fost respectos?

  Observând că lui Scarlat nu îi ardea de râsete, fiicele şi soţia fostului deţinut se calmară subit.

  -Ei aş, respectos! îl privi pe Jan cu contrazicere. Mi-a indicat o uşă şi mi-a zis: „Pe acolo e intrarea!” şi, ca să fie mai explicit, mi-a ars şi-un şut în moalele feselor.

  -Ai, măi, Ioane, ce naiba, chiar aşa s-au comportat cu tine?! îl provocă Scarlat, care era la curent cu o mulţime de astfel de povestiri pe care nu le văzuse niciodată cu ochii, însă le auzise.

  -Asta a fost o gâdilătură, Jane. Eu am suportat cum am suportat bruscările lor, însă ce-am văzut la alţii... nu le-aş dori-o nici duşmanilor mei, şi le urez să îi păzească bunul Dumnezeu.

  -Ce-ai văzut, Ioane?! îşi exageră Scarlat interesul, de-abia aşteptând parcă să le povestească colegilor cele auzite în tura de seară.

  -Încă de la intrarea în secţie era mare haos...

  -Dar la ce secţie te-au dus?

  -La cea principală! i-o luă înainte nevastă-sa, de a cărei barbă mai atârna doar o singură coajă de sămânță, cealaltă îi căzuse demult. Cât am mai plâns pe la poarta instituţiei şi câte sufertaşe cu ciorbă i-am tot cărat, săracu’...—făcu şi ea pe importanta.

  -Pe culoarele secţiei predomina o mare agitaţie. Miliţienii, atât în uniforme cât şi în haine civile, cu feţe specifice sau mascate—îmbrăcate într-o indiferenţă care îţi dădea frisoane—mişunau de pe un culoar pe altul, urcau şi coborau neîncetat scările, intrau în anumite camere, ca apoi să iasă şi să intre la întâmplare în altele.

  -Măi, să fie! se uimi Scarlat. Mi s-a făcut părul găină! Şi... te-au întemniţat?

  -Răbdare! râse Roman necontrolat, încântat de interesul pe care i-l stârnea lui Scarlat. La început, unul din cei care mă însoţeau s-a desprins de grup, a vorbit ceva cu cei care făceau evidenţa în registre şi m-au predat lor, după care s-au dus înapoi în grabă la maşini.

  -Ca să pornească după alte arestări!

  -Exact! întări Roman. Cei care m-au luat în primire nu prea au avut timp de mine, şi nici de ceilalţi care îşi aşteptau rândul la investigaţii. Eram prea mulţi, nu mai aveau birouri. Ne-au înşirat de-a lungul zidului şi ne-au pus să mirosim lambriurile. Atâtea ore le-am mirosit că le-am memorat mirosul: dulceag, cu esenţe de praf şi rumeguş, transpiraţie, miros de gură, deznădejde şi teamă.

  -Asta da tortură! înmărmuri Scarlat, însă o rafală isterică de râsete ieşite cu hidoşenie din plămânii lui Roman îi curmară pe loc mirarea.

  -Faptul că am stat jumătate de zi lipit cu nasul de lambriurile culoarului, că nu am avut voie să îmi mut privirea nici în  stânga şi nici în dreapta ca să îmi studiez colegii de suferinţă, că am stat atâtea ore nemâncat şi însetat, sau că nu aveam voie să îmi mut greutatea piciorului de pe unul pe celălalt, pentru mine toate astea nu au fost o tortură!

  -Hai, mă, Ioane, mă iei cu exageratul?!

  Roman îi făcu un semn molatic, desemnat permisiunii să fie lăsat să continue, şi îşi reluă cu aceeaşi însufleţire debitul:

  -Adevărata tortură era să aştepţi să îţi vină rândul, ascultând urletele înfiorătoare pe care le scoteau cei care erau supuşi la interogatorii, în acompaniamentul furnicăturilor de pe şira spinării. De ce or fi scos atâta timp sunetele acelea animalice?! Ce le făceau? Le smulgeau unghiile, le striveau degetele în tocul uşii, îi ardeau cu ţigara?... Noi, cei din hol, ne răream cu încetinitorul. Însă nu ne puteam da seama de lucrul ăsta. Nu ne era permis aşa ceva. Dacă îţi mişcai cu câţiva microni bărbia mai la stânga sau la dreapta, primeai o palmă atât de răsunătoare peste ceafă, de îţi răsuna jumătate de oră timpanul mai încolo. Eu n-am încasat decât una. Însă mi-a fost de-ajuns pentru tot timpul cât am aşteptat acolo. Mi-am propus cu o disciplină de fier să le intru în voie, dar nici aşa nu m-au lăsat în pace. Un gardian grăsun și bondoc, mi-a îndesat fără nicio milă degetul mare în spinare, de mi-a perforat ridichiul. N-am îndrăznit să mă chircesc şi să mă văicăresc de durere...

  „Ce paştele mă-tii stai cu ochii închişi? s-a răstit de-odată de m-am cutremurat tot. Te gândeşti, hai, reflectezi? Înainte să faci excrementu’ pe care l-ai făcut timp de o jumătate de zi, n-ai avut deşteptăciunea să-ţi bagi minţile-n cap? Las’, c-o să ai tu tot timpu’ din lume, bă, să te tot gândeşti la ce-ai făcut! În două zeci şi cinci de ani or să îţi sece toate! Atât o să iei, băă!!! a răcnit la mine  din toţi bujocii. Atât o să luaţi, băă!!!” a răcnit şi la ceilalţi.

  Am înghiţit în sec. Mi-am făurit în câteva secunde viitorul. Mă şi vedeam la defrişări în balta Brăilei. Parcă-mi văd şi acum în creieri pacheţelul cu îmbrăcăminte, lame de ras şi săpun, cenzurat, trimis o dată la jumătate de an, că mâncarea şi ţigările din el le-ar fi dat ăia care l-ar fi controlat dispărute. Apoi mă gândeam la nevastă-mea, singură, neajutorată, crescând doi copii, fără un suflet bărbătesc lângă ea care să o susţină, fără să mă mai aştepte...

  -Te-aş fi aşteptat şi nouăzeci de ani! se înflăcără nevastă-sa Mihaela, strângându-l la piept cu putere.

  -Şi apoi mă gândeam la fetele mele, cum or să se descurce ele singure? Fără tată, fără educaţie, neajutorate; să mă uite. Îţi dai seama că peste douăzeci şi cinci de ani, cînd aş fi ieşit de acolo, aş fi avut şaizeci şi trei? Copiii mei nu m-ar mai fi recunoscut, nu m-ar mai fi ţinut minte. Poate că mi-ar fi fost ruşine să mă arăt în faţa ochilor lor, le-aş fi evitat. Mă şi vedeam căţărat la vârsta boşorogeniei prin tot felul de copaci, urmărindu-le de sus de acolo, ca să le văd cu ce boala de beţivi, boschetari, aurolaci sau tot felul de depravaţi mi s-au căsătorit sau îmi umblă. Dar n-a fost să fie aşa! radie Ion Roman. Veniţi la tăticu’ vostru să vă drăgostească!

  Îşi deschise braţele voind parcă să cuprindă toată zările şi, cele două fete nu întârziară să îi intre în îmbrăţişare. Stăteau toţi patru într-o înlănţuire drăgăstoasă, ciugulindu-se galeş, în propriul lor alint. Scarlat se temea de un singur lucru: ca nu cumva lui Ion Roman să îi dea prin minte ideea să îşi răsfire şi mai abitir braţele şi să îl cuprindă şi pe dânsul. Însă din fericire pentru el acest lucru nu se întâmplă.  Se dezmierdară cât se dezmierdară şi apoi fetele sale şi soţia ieşiră din îmbrăţişare şi se uitau din apropiere la el parcă slăvindu-l, întocmai unui zeu, pe când Roman îşi reluă relatarea:

  -Mi-am dat silinţa să nu îi mai calc pe miliţieni pe nervi. Erau deosebit de nervoşi, mai ales ai noştri, braşovenii. Doar la ei acasă scăpaseră situaţia de sub control. Mi-am propus să nu mă mai înspăimânt de urletele care se năşteau dincolo de culoare şi nici să nu îmi mai întorc nicăieri capul nici măcar cu câțiva milimetri. Voiam să se sfârşească totul cât mai repede, indiferent de consecinţe. Ca să îmi treacă timpul, mă gândeam la tot felul de lucruri: la copilărie, la colegi, la locul de muncă, acasă, apoi îmi fredonam în creier zeci de melodii. Obosisem. Stăteam din nou cu ochii închişi şi, de-o bucată de vreme, respiram adânc, parcă aşa oboseala părea mai puţin chinuitoare. În afara mirosului de transpiraţie şi guri stătute am mai simţit unul, de cârnaţ şi ceapă roşie. Am deschis brusc pleoapele. În faţa mea stătea un umflat cu ochii beliţi cât borcanele. Îşi lăsase cascheta de miliţian pe masă. Nu ştiu de cât timp mă observa aşa, că eu deschisesem ochii de-abia atunci când i-am simţit mirosul gurii ghiftuite. Mi s-a apropiat şi mai abitir de nas cu putoarea lui respingătoare şi mi-a tras pe loc nişte concluzii prieteneşti: „Cristomaţia mă-tii, cugeţi, ai?” Îmi prinsese urechea în pumn şi mi-o sucea şcolăreşte: „Când ai spart, vandalizat, hulit, înjurat şi huliganizat în plin centru oraşului n-ai avut timpu’ necesar să cugeţi că nu e bine ceea ce faci, ai?”

  N-am îndrăznit să îi spun că eu n-am participat acolo decât ca simplu privitor, că o încasam şi mai tare. Cel mai mult i-a deranjat pe ei faptul că purtam pe mine salopeta de muncitor. M-au asimilat cu colegii mei revoluţionari. Da’ eu am stat ca tot românu’, la locu’ lui, doar m-am zgâit, i-am lăsat pe alţii să isprăvească ceea ce au plănuit. Mi-au şi spus atunci când mi-au arătat fotografiile în care râdeam de mă prăpădeam în toate, că am pângărit uniforma muncii, că scopul ei trebuia să fie unul constructivist, nicidecum unul demolator.

  Eu, cel puţin am avut dreptate să nu mă explic. Toţi cei care şi-au dat drumul nemulţumirilor au luat-o pe coajă rău de tot. N-am avut curajul să mă uit la înăbuşirea represaliilor celor nemulţumiţi. Auzeam doar cum erau înfrânţi de bastoane. După icnete, văicăreli, implorări, îmi dădeam seama că în urma loviturilor oamenii cădeau în genunchi. În câteva fracţiuni de secundă, atât cât aveam timp să îmi mişc pupilele, îi mai zăream şi pe alţii zăcând pe burtă. Funcţionarii statului îi ajutau pe suferinzi să se ridice cu grijă şi amabilitate, aplicându-le pumni şi izbituri de picioare în toate direcţiile. Cei care nu se ocupau cu ajutatul îi supravegheau pe ceilalţi şi mai abitir, de-abia atunci răsuna ecoul palmelor după urechi sau după ceafă, când îndrăzneau să îşi întoarcă privirile către cei bătuţi. Eu m-am chinuit pe cât am putut să nu le dau satisfacţia asta. Dar tot te prindeau. Îţi găseau nod în papură pentru orice. Pentru mine, clipa fatală a fost atunci când am început să îmi mut greautatea corpului de pe un picior pe altul. Aşa am primit un baston peste fese de mi-a venit să mă caţăr pe pereţi. Ticălosul a ştiut cum să mă lovească. Mi le-a cuprins pe amândouă. Am scos un icnet înăbuşit, şi mi s-a accelerat respiraţia. Dacă făceai greşeala şi ţipai, mai tare îi enervai, şi de-abia atunci ţi-o luai: „Na, ca să ai motiv să urli!” Aşa se răzbunau pe cei care cedau durerii.

  Am stat aşa zeci de minute, ore în şir, fără să mai am curajul să închid ochii. Mă dureau. După un anumit timp îmi dădeau senzaţia de miopie.

  Mă obişnuisem de mult cu urletele interogaţilor. Începuseră să mă enerveze şi pe mine. În momentele ălea îi înţelegeam şi pe miliţieni, erau iritaţi de ele. Nici ei nu le mai suportau. Cel mai mult mă deranja însă aşteptarea. Voiam să-mi primesc şi eu căsăpeala şi să fiu lăsat în pace, sau speram că ar fi trebuit să fiu.

  Se făcuse noaptea târziu. Eram slăbit, muream de sete şi de foame, însă nu de asta îmi era mie teamă. Miliţienii care ne păzeau obosiseră, nu ne mai supravegheau cu atâta zel. Începusem să dau încet ocheade în stânga şi-n dreapta. După câtva timp, când am văzut că cercetarea făcută de mine nu deranja pe nimeni, mi-am răsucit fără scrupule capul în ambele părţi. Daca-i fi ştiut ce mult mi-au priit mie mişcările astea. Mi-au descleştat toată ceafa şi mi-au mai calmat cârceii care mi se puseseră pe omoplaţi. Am avut apoi timp să îmi văd şi colegii de suferinţă. Rămăseseră mai puţin de zece. Erau terminaţi. Un singur fapt mă îngrozise: când i-am văzut dimineaţa, pentru prima dată, erau bărbieriţi, aranjaţi, împrospătaţi cu parfum bulgăresc cu miros de trandafir, iar atunci, noaptea târziu, puţeau a duhoare şi le crescuseră cu câțiva centimetri bărbile şi mustăţile.

  Pe culoare se făcuse cât de cât mai linişte, însă zgomotul agitat al paşilor continua să le predomine. De undeva din cancelariile lor de acolo, continua să se mai audă un singur urlet, inuman, demenţial... Mă temeam de faptul să nu ne lase naibii ăia acolo pe culoar până dimineaţa. Mă gândeam că li se terminaseră tura şi urmau să ne ia şi pe noi după o noapte de nesomn, foamete, sete şi oboseală, taman când ar fi mijit zorile.

  Începusem să mă confrunt cu o mare problemă. Mă tăia o pişare soră cu moartea. Nu îndrăzneam să le atrag miliţienilor atenţia asupra acelui fapt. Un nefericit făcuse greşeala asta şi l-au acompaniat până la veceu bastoanele, dansându-i bestial spinarea, fesele şi picioarele. L-au adus înapoi complet tumefiat. Nici nu mai apucase să ajungă până acolo că s-a scăpat pe dânsul. Îl înjurau miliţienii şi-l cafteau în toate felurile. Pentru fapta aia, îl ameninţau cu spălatul tuturor coridoarelor. Nu puteam să îmi asum şi eu un astfel de risc. Mă îmbărbăta doar faptul că rezistau şi alţii. Cel puţin eram fericit că nu mă apucase cufureala. Deşi mă durea beşica de nu mai puteam suporta, mi se accelerase vădit respiraţia şi de pe frunte îmi curgeau torente de sudoare, eram totuşi mulţumit că pe ziua aceea nu mă alesesem decât cu un bulan peste fese, o ureche sucită şi câteva scatoalce peste ceafă. Nu voiam să mă risc ca toţi ceilalţi, consideram că era de ajuns tot ceea ce primisem. Mi-am propus să fac pe mine dacă aş mai fi continuat în halul acela.

  Brusc, am auzit din vârful scărilor, de undeva de la etajul al doilea:

  -Roman Ion!!

  Unul dintre cei care se ocupau şi cu paza mea m-a înșfăcat de guler conducându-mă  în zig-zag:

  -Hai, măi, ameţitule!  Te duci până la camera două zeci şi doi, sus, la al doilea etaj. Vezi să nu cumva să te rătăceşti, că te ghidăm noi!

  M-au lăsat singur. Ca prin minune, beşica nu mă mai durea şi, îmi încetase şi foamea, şi setea, şi oboseala. În afara urletului inuman al celui care bântuia coridoarele semiîntunecate, se mai auzea doar pulsul inimii mele. Respiram adânc, sacadat, într-un ciclu perfect, şi mă îmbărbătam singur. Mi-am strâns puternic pumnii şi am început să îmi grăbesc paşii. „Ce-o fi, o fi!” m-am încurajat.

  Am ajuns în dreptul încăperii indicate, am pătruns într-un salon de aşteptare şi m-am aşezat pe o banchetă. Mă apucase o piroteală şi o nepăsare plăcută. Mă mai trezea din ele văicărelile nefericitului care ţipa ca un descreierat, şi al dracului, neapărat în interiorul camerei în care trebuia să intru eu.

  După un anumit timp de aşteptare, nu mai pot să spun cât cu exactitate, s-a deschis uşa, şi de acolo s-a strecurat la mine în salon o namilă cu ochii pătrunzători, fruntea îngustă şi grizonată. Purta pe el doar cămaşa, şi transpiraţia îi făcea parte integrantă din culoarea albastră a acesteia. Când m-a scrutat odată, din orbite i-a ieşit o răceală de mi-a produs frisoane pe şira spinării:

  „Ţi-a zis cineva să te aşezi, bă?”

  Am sărit urgent în picioare, de mă miram şi eu cât puteam fi de sprinten. Am intrat în încăpere. Nu am stârnit atenţia nimănui. Spre mirarea mea, matahala era cea mai paşnică. Se apaucase să scrie ceva într-o condică cu o preocupare conştiicioasă. Ăia drăcuşorii, erau ăilalţi trei: doi schilozi ţepeni, bine antrenaţi, şi un altul de statură obişnuită, îmbrăcat în civil. Rezolvarea misterului mi s-a făcut pe loc, dezvăluindu-mi de ce urla omu’ ăla ca un dement. Când l-am văzut m-a luat cu leşin. Nu mai ţipa, doar gemea, şi schilozii îl ţineau de mâini şi îi crăcănaseră picioarele, iar ăla în civil, brunet şi cu părul într-o parte, îl lovea pe arestat din toată puterea cu un electrod de la un aparat de sudură.

  -Ai, mă, dă-o-ncolo! se cutremură Scarlat.

  -Chiar aşa a fost Jane, mă jur pe copiii mei!

  Îi îmbrăţişă din nou. În dechizătura braţelor i se strecură şi nevastă-sa. Scarlat îl credea. Îi studia acum din umbră. Nu i se mai părea o familie prea normală, cum era înainte. Parcă erau duşi cu toţii.   

  -Şi? îşi pierdu Jan răbdarea. Ce i-au făcut până la urmă lui ăla, l-au omorât?

  Roman mai dădu un anumit răgaz îmbrăţişărilor şi pe urmă trecu din nou la depănatul amintirilor:

  -N-a leşinat, mă, al dracului! Era într-un fel de şoc, de comă. Când îl cărau ăia în braţe încă i se mai contractau degetele crispate. Respira neregulat şi din gură şi nas îi ieşea o combinaţie abundentă de muci şi salivă. Îşi îndesase capul între umeri şi medita cu ochii închişi la ceva în sinea lui. M-au cam cutremurat imaginile ălea. N-am lovit eu în viaţa mea pe cineva între picioare, aşa cum o făceau ăia cu electrodul... „Na, mă—îi ziceau gaborii—să mai dai altădată în noi! Ţi-a fost de-ajuns? Mai ripostezi?” Aşa că să ştii, bă, Jane, poate ţi-o fi de folos în viitor, dacă dau ăştia în tine, te scuipă, te înjură şi te cotonogesc de te iau dracii, să nu le-o întorci, că dai de naiba şi, te sfarmă în bucăţi!

  -Apoi, sper să nu am în viitor prea multe de-a face cu ei! se apără Scarlat.

  -Ehe, s-o crezi tu! Aşa am nădăjduit şi eu, şi uite ce s-a întâmplat...

  -Eu n-aş fi păţit în ruptu’ capului una ca asta! se lăudă Scarlat.

  -Păi dacă o să tot stai în casă la astfel de evenimente, de altfel cum au făcut-o şi mulţi alţii, normal că nu o să ţi se întâmple una ca asta în ruptul capului! se enervă Roman.

  -Măi, drăguţule, asta a fost revolta întreprinderii de autocamioane Steagu’ Roşu, nicidecum revolta C.F.R—ului. Dacă ar fi fost a noastră, fii sigur că aş fi fost în vârful meterezelor! se revoluţionă Jan.

  -Cu atât mai bine! În viitor vei şti ce vei avea de făcut... L-au cărat pe nefericit în afara încăperii. Am rămas doar eu şi cu conţopistul acela mătăhălos, care, mă întreba fără nicio grabă despre nume, data naşterii, localitatea, al cui fiu de lele sunt, locul de muncă, secţia în care lucrez, şi multe altele. Nu se grăbea deloc. Intenţiona probabil să mă obişnuiască cu atmosfera. După ceva timp intraseră şi ceilalţi, într-o oarecare linişte. Se întindeau, se dezmorţeau, îşi puseseră şi de-o cafea la un fel de aparat care se introducea în priză, scotea ceva bulbuci şi apoi începea să ţârâie cu încetinitorul printr-un cep de metal lichidul negru. Licoarea parfuma într-un fel încăperea ce prinsese miros de urină şi fecale, că probabil de aia nu ne-or fi dat voie să mergem la veceu, ca atunci când ne-or fi torturat să ne scăpăm pe noi şi să ne fie mai umilitor. Mie nu mi-au dat nicio înghiţitură, dar crede-mă, nu îmi ardea deloc de aşa ceva. Aveam să beau eu cafea berechet la Bucureşti de mi s-a înăcrit, în lungile nopţi nedormite cât am fost investigat, dar asta-i altă povestire.

  La fel de calm, cu aceeaşi intonanţă, nici urcată, nici coborâtă, conţopistul a început să mă întrebe ce am căutat la destabilizarea aceea, care mi-au fost colaboratorii şi câte acte de huliganisam am săvârşit. Zâmbeam încurcat şi îi explicam că pe mine mă mânase acolo doar curiozitatea, că am participat acolo doar ca un simplu gură cască, nu ca alţii, revoluţionari, că nici n-am prea băgat de seamă dacă cunoşteam sau nu pe cineva... În tot timpul ăsta, tipul de statură obişnuită, îmbrăcat în civil...

  Privirea lui Roman se pierdu undeva în depărtări. Căuta un portal ca să iasă cumva pentru un moment din îmbrăţişările alor săi şi să îşi vâre cu vigilenţă capul în dimensiunile trecutului.

  -...Avea părul şaten şi ochii albaştri, cinici, fără viaţă, veniţi parcă din altă lume. Nu ştiam dacă îmi asculta sau nu explicaţiile. S-a apropiat de mine fără să îmi acorde vreo atenţie. Îmi dădea impresia că voia să treacă prin dreptul meu. S-a răsucit brusc, şi mi-a cârpit un pumn în coaste de mi s-au tăiat răsuflările. M-am chircit şi mi s-a întâmplat o mare ciudăţenie, care mi-a marcat complet atât distincţia de puşcăriaş cât şi prestaţia numelui meu de familie. Nu ştiu cum naiba au făcut, de mi-au atins în inerţia loviturii un nerv sau un ţesut băgat pe undeva pe sub coaste. Nu m-am aşteptat să reacţionez aşa, şi mai ales, nu s-au aşteptat nici miliţienii. Cum mi se zdruncinau umerii şi tot corpul, au crezut că plâng. Când m-am ridicat i-am uimit, şi m-am uimit şi pe mine. Râdeam de-mi tremurau toate mădularele. „ Ia te uită la nea ‚Veselie’—îmi zise cel care mă lovise—ţi se pare amuzant, hai?!” Când s-a pornit să îmi care la palme şi pumni, nu mai vedeam pe unde eram. Marea mea suferinţă în clipele acelea nu a fost neapărat durerea, ci râsul de nestăvilit care mă apucase...

  -Hai, măi, Romane—zâmbea Scarlat ironic—mai dă-o-ncolo cu exagerările!

  -Nu exagerez deloc, măi, Jane, ce naiba, tu nu mă ştii pe mine?! Când mă pornesc odată pe râs, apoi nu mai poţi să mă opreşti indiferent ce-ar fi. În urmă cu vreo zece ani am fost în spital numai pentru faptul că m-a împins în glumă nevastă-mea Mihaela într-o râpă. Mi-am fracturat atunci două coaste. Ştiu că glumeam şi ne veseleam. Aşa mi-am şi rupt atunci coastele: veselindu-mă şi rostogolindu-mă în prăpastie. Când mă dădeam de-a berbeleacul şi mă loveam de roci şi de ciozvârte încă râdeam, şi râsul, mi s-a curmat treptat, pe nesimţite. De-abia când m-am trezit a doua zi spre dimineaţă la spital, nu mai râdeam, mă dureau toate...

  -Şi cu miliţienii cum ai procedat? îl scoase Scarlat din paranteza pe care o făcuse.

  -Nu mi-au putut face nimic ca să mi-l curme. Râsul meu l-a iritat pe ăla care m-a lovit în coaste. Dădea în mine ca într-un sac de box. Mi-am pus mâinile în cap, m-am chircit şi hohoteam din toţi plămânii, fără nicio sfială. Poate că reacţia mea necontrolată m-a şi salvat într-un fel. Ăilalţi doi nu veniseră să îl ajute să mă stâlcească în bătăi cum făcuseră cu ceilaţi, stăteau şi rânjeau, nu mai văzuseră aşa ceva.

  Scarlat râdea, pentru prima oară de când intrase acolo. Acum, studiindu-l mai bine, chiar îi credea spusele. Chicoteau şi cele două fiice ale povestitorului: Marta şi Camelia. De la ele se molipsi şi nevasta acestuia şi mama celor două fiice ale lor, Mihaela. Din respect pentru veselia lor, Roman făcu o pauză, după care îşi reluă firul peripeţiilor prin care trecuse:

  -Ăsta care mă bătea gâfâia ca un porc.Transpirase tot. Oboseala şi efectul ţigărilor îşi spuneau şi la el cuvântul. „Râzi, hă? Biserica mă-tii! Ţine nea Veselie, ia nea Veselie!” îmi zicea, altoindu-mă cu foc. Nu ştiu cât m-o fi masat. Ăilalţi trei nu s-au amestecat deloc. Toate astea au continuat până când s-a deschis uşa şi o voce le-a comandat scurt şi sec: „Camera doişpe!” Au ieşit urgent. În încăpere am rămas doar eu şi cu conţopistul mătăhălos. Şi-a luat de pe birou un tablou pregătit anume, cu chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu pe el, şi mi-a spus: „Să fii cuminte, mă! Vezi că am un pic de treabă şi apoi mă întorc urgent! Până atunci... lipeşte-ţi nasu’ de tablou’ ăsta şi faceţi cunoştinţă, ca să te-nveţi minte să nu mai huleşti împotriva conducătorului nostru iubit. Cu nasu’ să îl ţii! Dacă îl scapi pe jos şi îl spargi te bat de te omor, râzând te duci pe lumea ailaltă, mă... nea Veselie!

  M-a obligat să îmi ţin mâinile întinse pe o vipuşcă imaginară a pantalonilor şi să îmi stâlcesc nasul de tablou. Era greu. Mi se teşise cartilajul. Am încercat să îl prind cumva cu fruntea...

  „Cu nasu’, bă!!!” răcnea mătăhălosu’.

  Începusem să respir sacadat şi mă recuprinse transpiraţia. Ca să mă concetrez mai bine şi să îi ascult mai neclintit comanda mi-am închis ochii şi mă gândeam la cu totul altceva.

  „Deschide ochii, bă, ca să vezi altădată pe cine te-ai pus la defăimat! Te iei la harţă cu organul principal al ţării, mă?!?...”

  Al naibii mitocan a stat cu mine ceva timp. Norocul meu a fost că se grăbea. În urma mea mai rămăseseră vreo câţiva nefericiţi. Trebuiau şi ei luaţi la rost, că altfel nu se putea. Conţopistul mi-a mai azvârlit o ocară din mers:

  „Când mă întorc înapoi să te găsesc cu ochii deschişi şi cu tabloul celui mai iubit fiu al poporului lipit de nas, auzi? Mănăstirea mă-tii de bou...”

  Într-o fracţiune de secundă am ridicat nenorocitul de tablou pentru că îmi alunecase şi, am mai stat aşa de control vreun minut sau două, că miliţienii ăştia cunosc psihologia umană, s-ar fi putut să revină, să mă verifice. Am sprijinit apoi portretul lângă zid, pe jos, mi-am strecurat capul prin crăpătura uşii, am observat că holul era gol şi, m-am repezit rapid la toalete. M-am uşurat într-o grabă pe care n-aş fi făcut-o nici dacă aş fi fost în pericol să scap trenu’. Mi-am încordat stomacul şi mi-am dat drumul la un jet... de-am inundat veceul. Bine făcusem. Am auzit în urma mea nişte paşi tropăiţi care urcau scările. De-abia am avut timpul să îmi fixez tabloul sub nas că în cabinet au năvălit patru găligani îmbrăcaţi într-un fel de salopete negre. Nu i-am putut recunoaşte, că aveau pe cap nişte cagule de aceeaşi culoare, dar am ghicit urgent cu cine aveam de-a face. M-au luat în primire urgent, fără să îmi pună vreo întrebare. Unu’ l-a luat pe Ceauşescu şi l-a pus înapoi pe masă iar altul, m-a apucat de braţ, m-a rostogolit cu cracii în sus şi a dat cu mine de linoleul în carouri de îl văd şi acuma. Am izbit urgent podeaua cu palma ca să îmi atenuez căderea. După felul cum m-au aruncat erau judocani, că ăilalţi, luptătorii greco, când te iau la trântă nu au voie să îţi sfâşie hainele. Nu i-am lăsat să mă terfelească. I-am întrebat pe loc: „Mă băieţi, de unde sunteţi? Faceţi cumva judo?! De ani de zile vă tot urmăresc pe la competiţii. La ce club vă antrenaţi? Chiar sunt curios să aflu, că  ani de zile am făcut şi eu acelaşi sport!”

  Eu de fapt îi minţisem. În tinereţe făcusem câţiva ani de lupte libere, nu de judo. Băieţii s-au adunat în jurul meu, m-au studiat puţin ca şi cum şi-ar fi amintit că mă ştiau de undeva, şi m-au întrebat:

  „Ce dracu ai făcut, bă, nene?”

  Astea au fost toate cuvintele pe care mi le-au zis, după care au ieşit în grup pe uşă şi duşi au fost.

  Aşa că să ştii, mă, Jane, dacă te-or trânt miliţienii vreodată, să baţi uite-aşa podeaua cu palma, scurt, ca să atenuezi căzătura, că de nu dracu te-o luat, rămâi...

  Scarlat îl studia buimac, văzându-l parcă de departe, dintr-o altă lume.

  -Sper să nu ajung vreodată să dau în podea lovituri scurte! îi replică, puţin cam răstit.

  -Explică-i mai departe cum te-au pus să faci declaraţia! îl îndemnă Mihaela, soţia lui, cu un aer amuzat.

  -Ăştia se schimbau tot timpul. Pe mătăhălos nu l-am mai văzut niciodată, şi sper ca nici să nu îl mai văd, pe slăbănăgii ăia în uniforme nu i-am reţinut, pe ăia trei sportivi nu-s curios să îi descopăr cine au fost, probabil de la clubul Dinamo, din moment ce colaborau cu miliţia, pe ăla care mi-o dislocat coastele de şi acuma mă dor şi m-o făcut să râd l-am mai întâlnit şi la Bucureşti. Pe tot decursul anchetei din nea „Veselie” nu m-a scos... În fine, pe afurisita aia de uşă a intrat un căpitan. Mi-am dat seama de rang uitându-mă la epoleţi. Era groaznic de obosit. Şi plictisit în acelaşi timp. Nici nu m-a băgat în seamă. Nu mi-a acordat nicio atenţie. S-a aşezat la birou, a început să îmi cerceteze dosarul, şi mi-a zis: „Şezi la masa aia, ia-ţi un pix şi zece coale de hârtie şi fă zece declaraţii!”

  Nevasta lui Roman şi cele două fiice ale sale începură dintr-o dată să râdă, disperându-l pe Scarlat. Ştiau ce avea să urmeze în decursul povestirii. Râse şi Ioan, scurt, reluându-şi depănatul amintirilor:

  -Am tuşit scurt, mai în glumă, mai în serios, întrebându-l:

  „Tovarăşu căpitan, fiţi amabil, ce fel de declaraţii trebuie să scriu?”

  „Scrie despre Scufiţa Roşie!” mi-a comandat răstit.

  I-am înţeles aluzia. Din politeţe, am început să râd. Însă, când am văzut că lui nu îi ardea deloc de glume mi-am oprit urgent râsul. Mă învinovăţeam singur. Ştia ce făcusem şi mă dojeneam în sinea mea că îl întrebasem ce să scriu. Am început să completez cu o mână tremurândă decursul momentelor pentru care fusesem acuzat. Am scris acolo că mergeam la muncă şi că unii dintre colegii mei, dintr-o altă secţie, pe care nu îi cunoşteam, m-au îndemnat mai cu vorba bună, mai cu forţa, să mă alătur lor. Dacă n-aş fi purtat salopetele de muncă ale întreprinderii, lucrul acesta nu s-ar fi întâmplat. Declaram că, atunci când am văzut despre ce era vorba, am ieşit din rândurile celor care demonstrau, m-am postat pe marginea bulevardului şi, n-am făcut altceva decât să mă amuz cu ofuscare de naivitatea şi imoralitatea celor care protestau...

  După ce mi-a lăsat câtva timp la dispoziţie, aşa, cât să mă doară încheietura mâinii de atâta scris, căpitanul şi-a stins tacticos mucul de ţigară, l-a turtit de scumieră, mi-a închis fără grabă dosarul, s-a ridicat, mi-a luat declaraţia şi a început chipurile să o studieze amănunţit. Spre disperarea mea, am văzut că a început să o mototolească cu gesturi bruşte, isterice. Şi-a proptit braţul în umărul meu şi m-a întrebat cu o manieră care voia să îi pară stăpânită:

  „Mă, prietene, tu eşti tâmpit?”

  Am căscat nişte ochi la el şi nu cred că i-a fost greu să îmi citească nedumerirea. Încă mă întreba cu un ton controlat:

  „Nu înţelegi româneşte? Să îţi vorbesc în limba elementelor destabilizatoare din afara ţării care v-au îndemnat să recurgeţi la toată debandada asta? Scrie acolo ce ţi-am zis!”

  Doamna Roman şi cu cele două fiice îl întrerupeau adesea cu râsetele lor, spre adânca nemulţumire a lui Jan Scarlat, care începuse să îşi cam piardă răbdarea.

  -De-abia acuma urmeză faza cea tare! îl atenţionă doamna Mihaela Roman, şi coaja de sămânţă care îi atârna pe barbă îi întărea spusele.

  -Da. De-abia acum! îi confirmă Ioan. Eu am chibzuit câteva momente în sinea mea şi, l-am întrebat cu jumătate de gură, cam pe ocolite:

  „Tovarăşu căpitan, îmi cer mii de scuze, dar... mă puteţi sfătui cum mi-aş putea începe declaraţia?”

  Miliţianul îşi ieşise din pepeni, însă m-a lămurit cu calm cum trebuia începută declaraţia:

  „A fost odată ca niciodată o fetiţă, care a primit ca şi cadou cu ocazia zilei sale de naştere o scufiţă roşie...”

  Nevastă-sa Mihaela începu să râdă atât de vehement, încât îl întrerupse din nou. Râdeau şi cele două fiice ale lor. Râdea şi el, controlându-i lui Jan Scarlat starea. Acesta din urmă nu râdea. Se gîndea că dacă ofiţerul l-ar fi supus pe el la acea umilinţă, l-ar fi lovit damblaua. Se uita la povestitor cu ochii scrutători ai unui investigator şi îl întrebă:

  -Şi?! Chiar aşa ţi-a zis ăla? Îmi închipui că glumea...

  -Aşa îmi imaginam şi eu, aşa că l-am întrebat, cu un râset domol, schiţat cumva mai în glumă, mai în serios:

  „E cumva... o glumă?”

  Mi-a trăsnit urgent una peste falcă cu dosul palmei, de mi-am amintit urgent de anii copilăriei, de şcoală şi de învăţătorul din sat de la mine.

  „Mă vezi cumva pus pe glume? m-a întrebat pe un ton la fel de calm, însă cu o uitătură gata să mă sfâşie. Sau poate că vrei cumva să scrii despre altceva, despre Albă ca zăpada sau Muzicanţii din Bremen...”

  Toată noaptea n-am făcut altceva decât să scriu Scufiţa Roşie. Căpitanul ăsta, care nu mi s-a recomandat, şi nici eu nu am avut curajul să îl întreb cine era, mai venea din când în când, îmi controla răbdător declaraţiile, şi mă atenţiona:

  „Vezi ca la sfârşit să nu cumva să uiţi să te semnezi!”

  Când ieşea ăsta, tot felul de gânduri şi de dubii mi se întortocheau în cap. Mă temeam ca nu care cumva să mă bage ăştia la nebuni cu declaraţiile pe care le dădusem, cu lupi, păsări şi fluturaşi şi... tot felul de crînguri şi păduri prin care s-a plimbat Scufiţa până a ajuns la bunică. Aşa m-a prins dimineaţa, completând declaraţii. Ajunsesem la a noua. „Las-o, mă! m-a întrerupt căpitanul din scris. Văd că te-ai semnat pe ăstea, ai pus şi data... Bravo, mă, vezi că se poate?” Mi le-a luat şi mi le-a pus la dosar. „Hai—mi-a comandat—că au venit ăştia de la Bucureşti după tine!”

  Tava cu seminţe  aburinde, proaspăt scoase din cuptor, îl întrerupse din relatări ademenindu-l cu mirosul său la o nouă partidă de degustare. Doamna Roman îi pofti să se slujească cu voioşie şi, prima care se servi vârându-şi pumnul în ele fu chiar dânsa.

  -Luaţi domnu’ Jan, simţiţi-vă ca acasă! Ia şi tu dragule, că ai slăbit mâncate-ar mama! îşi ciupi cu duioşie soţul de ambii obraji. Te-au stors nenorociţii ăia.

  Ronţăitul seminţelor în colectivitate nu îl pasiona deloc pe Scarlat. Îşi luă pentru prima dată câteva şi şi le îndesă adânc în buzunar, aşa, ca să aibă de plictiseală cînd s-o lua cu treburile pe la coteţ. Acest indiciu îi aminti şi de scopul vizitei sale acolo:

  -Apropo, ia ascultă, mă, Ioane, după toate prin câte ai trecut, mai ai inima să îmi înjunghii porcul? Se apropie Crăciunul... şi Napoleon trebuie fructificat. Plătesc bine, să ştii, şi-n carne şi-n răchie!

  -Mai abitir! se bucură Ioan.

  Prinse bărbia fiicei sale mai mari şi imită pe gâtul ei ritualul tăierii râmătorului.

  -Ţi-l tai Jane, mîncala-r tata, ţi-l tai!

  Fata să gâdila de minune şi râdea cu toată pofta. Ioan o prinse şi pe cea mezină, pe Camelia, şi îi freca și ei gâteljul cu dosul palmei. Cea din urmă fiică avu aceeaşi reacţie. Se repezi cu aceeaşi dragoste şi la nevastă-sa, căreia nu îi cădea bine gluma, jenată de uluirea vecinului care le călcase pragul, însă era forţată să râdă, tocmai din respect pentru acesta.

  -Pe toate vă tai! râdea Roman cu poftă, alergându-şi familia prin bucătărie. Te tai şi pe tine! îl surprinse pe Scarlat, repezindu-i-se spre gâtlej.

  -Stai, măi, Ioane!! aproape că se răsti. Mi-l tai sau nu, ca să ştiu să îmi caut din timp pe un altul. Nu l-aş chema pe Tarhon, că ăsta-i idiot, dar dacă trebuie şi n-am încotro, îl chem şi pe ăsta, că doar nu mi-oi lua singur porcul la trântă!

  -Ţi-l tai, mă, Jane, ţi-l tai, stai liniştit!...

  -Şi ce s-a mai întâmplat? îi întrerupse fiică-sa Marta confirmarea. Chiar te-au dus la Bucureşti?! îl întrebă nedumerită, uitându-i dintr-o dată povestirile spuse pentru a două zecea oară.

  -A, da! Curtea inspectoratului de miliţie colcăia de camioane şi de dube. Ziceai că le-au adunat ăştia de prin tot judeţul...

  -Cam prin data de două zeci şi doi să vii să mi-l tai!...

  -Nu aveau ferestre—îi confirmă lui Jan printr-o înclinare a capului. Erau căptuşite cu tablă sudată şi pe dinafară cu un fel de sârmă oţelită împletită. Miroseau a praf amestecat cu motorină...

  -Ca să nu mă prindă Crăciunul ciopârţind carnea şi punînd-o la untură! o ţinea Jan pe-a lui.

  -Vin, vin! îl asigură în grabă Roman, de teamă su nu îşi piardă interesul. Ne-au legat cu cătuşe şi ne-au ţinut aşa şi în interiorul lor. Nu le-au ajuns toate. Pe mine, ca de altfel şi pe alţii, m-au legat doar de-un braţ, cealaltă cătuşă ataşându-i-o altuia. Înăuntru domnea întunericul şi liniştea. Oamenii erau obosiţi, nedormiţi şi tăcuţi. Doar banchetele ne mai dădeau de veste că dubele urcau serpentinele. Din când în când se mai văicăreau şi câte unii. Îi striviseră gaborii cu bătaia. Atâta i-au cotonogit că s-au săturat. Am avut noroc că pe mine mă luaseră printre ultimii, îi apucaseră lehamitea când m-au văzut, erau epuizaţi. De aia îmi şi trimiseseră judocanii pe cap.

  Dintre toţi, doar unul şi-a divulgat suferinţele. Se căia amarnic că bravase în faţa miliţienilor la anchetă. De-atâta bătaie la palme n-a mai rezistat. S-a repezit la ceaşca de ceai a unuia dintre comisari, a spart-o de muchia metalică a mesei şi, şi-a brăzdat urme adânci pe braţe, până la os. Investigatorii au fost până într-atât de mişcaţi de gestul lui, încât au tăbărât pe el, l-au căpăcit cu atâta zel de ajunseseră să se lovească între ei, apoi l-au înșfăcat pe sus, l-au legat cu cătuşe de calorifer şi, i-au presărat toată sarea dintr-o solniţă peste răni, lăsând ca urletul său de agonie să străbată ore în şir culoarele secţiei. Aşa l-au lăsat să zacă şi în dubă. Sarea îi închise rănile, însă îl dureau îngrozitor.

  În mare, cam aşa au decurs treburile până la Bucureşti. Mai încercam din când în când să deducem pe ce tronson al drumului ne găseam, în funcţie de hopuri, de serpentine, viteza camionului, scurtele opriri pe care le consideram noi a fi ale semafoarelor, şi alte concluzii...

  La coborâre, ăia care ne aşteptau erau zoriţi rău. „Pas alergător!!!”—cu asta ne-au aşteptat. Am luat-o la alergătură prin nişte curţi lăturalnice. Nici acum nu aş putea descrie cu exactitate pe unde era localizată puşcăria aia. Era mai mare decât aia a noastră, împrejmuită cu sârmă ghimpată, străjuită pe alocuri de reflectoare. Or fi fost şi foişoare, dar nu ni s-a acordat timpul să le putem depista, ne-au ţinut ăia numai într-o fugă. Aşa am şi fost repartizaţi în nenumăratele celule, la trap. Ne-au zis, cu calm, să nu ne aşezăm. Am stat aşa ca proştii, în picioare, uitaţi de timp, până noaptea târziu. De-a lungul orelor, în celula aia îmbâcsită tot continuau să intre noi şi noi deţinuţi, pe unii parcă îi cunoşteam, însă pe cei mai mulţi nu. Majoritatea tăceau. Nimeni nu a îndrăznit să se aşeze. Printre noi erau şi câţiva deosebit de veseli, prietenoşi şi politicoşi. Ne întrebau ba una, ba alta, nu neapărat despre revoltă. Ne lăsau pe noi treptat să le mărturisim cum stătuseră lucrurile. De-abia peste câteva zile ne dăduserăm seama cine erau ăia. Noi ne zvârcoleam de foame şi ne dureau toate mădularele, de-abia mai aveam puterea să îngăimăm niscaiva vorbe de oboseală, şi ăia, n-aveau nici pe naiba. Le trăncăneau neîncetat gurile şi erau posedaţi de o doză inexplicabilă de energie. Aşa ne-am dat seama că ăştia erau de fapt turnătorii. Colegii mei de suferinţă au început să se ferească în curând de ei, să fie mai ursuzi şi mai reţinuţi, în schimb eu—Roman ridică cu şiretenie degetul arătător—m-am împrietenit cu ei, le-am intrat în joc, le spuneam vrute şi nevrute, ca atunci când le dădeau superiorilor raportul, să îşi dea seama că eram nevinovat şi, să mă lase boalii odată în pace.

  Ne anchetau numai noaptea. La prima investigaţie, m-a întâmpinat tipul ăla de statură medie, cu părul şaten şi ochii albaştri. Când m-a văzut i s-a iluminat chipul:

  „Ia te uită, nea Veselie!”

  S-a îndreptat către ceilalţi, nişte tablagii în uniforme, ceva subofiţeri. Făceau când pe conţopiştii, când pe bătăuşii. Le-a şoptit oareşce despre mine şi despre comportamentul meu ciudat pe care îl avusem în secţia de miliţie din Braşov. Din fioroşi, începuseră să capete chipuri joviale...

  Soneria piţigăiată întrerupse amintirile povestitorului şi îl trase cu totul de acolo.

  -Mă duc eu! se oferi doamna Roman.

  Printr-un gest afirmativ al capului, Ioan Roman îi confirmă acesteia permisiunea.

  -...Şatenul le captă urgent atenţia, descriindu-le cu lux de amănunte totul despre mine—continua el, pe când nevastă-sa îşi încălţa papucii. Îi asigura, indicându-mă cu capul: „Să-l vedeţi, râde tot timpul!” S-a apropiat de mine şi a început să mă lovească cu dosul palmei, uşor, peste frunte, parcă voind să mă cerceteze, la început cu băgare de seamă, apoi, dădea în mine din ce mai tare, cu palmele, cu pumnii, îmi răsucea urechile, îmi înşuruba nasul ca într-un cleşte, mă trăgea de păr... La început...

  Capetele amândorura se îndreptară spre uşa din hol, privind dincolo de crăpătura întredeschisă a acesteia...

  -Haide, haide! îi auziră îndemnul doamnei Mihaela Roman. Aici e. Dar intră înăuntru!... Lasă-ţi papucii acolo!

  În încăperea încinsă de cuptor, calorifere, fumul de seminţe şi de propriile lor respiraţii, pătrunse tiptil, puţin cam stânjenit, forţându-se să îşi ascundă rupturile ambilor ciorapi—unul  la toate degetele şi celălalt la călcâi—Matei, fiul cel mai mare al familiei Scarlat.

  Cele cinci perechi de ochi se aţintiră urgent asupra lui.

  -Ce-i cu tine, mă? îl zori taică-său.

  Îi răspunse stingherit, căutând parcă ceva în pământ:

  -Păi... mi-a zis mămica să îţi zic ceva exact cu cuvintele ei!

  -Apăi zi, mă, exact cu cuvintele ei!

  Făcu o pauză temperată înainte de a-şi dechide fermoarul gurii. Se vădea vădit că prezenţa familiei Roman îl făcea să nu se simtă prea în apele lui. Îi zise destul de în şoaptă, însă de ajuns ca să îl audă toată încăperea:

  -A zis că... să treci dracului odată acasă, să crăpi în tine zeama care ţi-o gătit-o şi care s-o răcit demult şi, să nu mai umbli ca prostu’ şi ca căscatu’ pe toate coclaurile, că crapă porcu’ de foame şi slăbeşte până la os până l-om tăia!

  Efectul dojenelilor femeii, ieşite din gura băiatului, fu cel dorit. Obrajii uscaţi ai lui Jan Scarlat căpătară paloarea trandafirilor aflaţi în început de vară:

  -Paştelionu’ şi dumnecaţii... Hai, mă, să mergem!

  Soţii Roman se ridicară ca arşi, amândoi deodată.

  -Lăsaţi-l să-şi revină niţel în fire! insistă domna Mihaela.

  -Şi de altfel, nu mi-am terminat povestirea! îi aminti Roman.

  -Aia se mai poate lăsa şi pe altă dată, că doar n-au intrat zilele în sac! îşi expuse Jan părerea doar cu jumătate de gură, cântărindu-şi atent opţiunile.

  Nu mai avea ce face. O parte din seminţele încă aburinde de pe tavă îl slujeau acum și pe Matei. Era deosebit de preocupat cu ele. Le prefera, decât să se înfrupte pentru a treia zi cu ciorba de cartofi fără carne din oala cea mare şi roşie.

  -Stai, mă, să vezi, că de-abia acum urmează lucrurile interesante! îşi propti Ioan Roman braţul pe umărul lui Jan Scarlat, parcă reîmpingându-l înapoi pe scaun.

  -Da’ luaţi loc! îi reîntări şi nevastă-sa Mihaela insistenţele. Mai este timp, încă nu s-a întunecat pe deplin afară. Vă servesc cu un ceai de zahăr ars, domnu’ Scarlat?

  Răspunsul acestuia întârzie câteva clipe. Delibera. Afară erau câteva grade în minus, pojghiţa de ghiaţă care învelea pământul îl cuprinsese şi pe el înainte de a pătrunde în casa familiei Roman. Acum se simţea mai bine. La urma urmei îi putea servi cina porcului în troacă şi pe întuneric. Ştiinţific, nu auzise ca aceştia să fi avut vreodată probleme din această cauză. Un ceai opărit, chiar dacă putea fi socotit mai mult o poşircă, nu era de abandonat. Putea în acest fel să mai asculte şi nebuniile supravieţuite de vecinu-su. Găsise şi scopul principal tărăgănării lui acolo: fiu-su Matei, se înfrupta cu atâta sârguinţă din seminţele de floarea soarelui, că i s-ar fi rupt inima să îl fi smuls de acolo.

  -...M-a terfelit şatenul de mi-au sărit capacele. La început îl priveam cu reţinere, străduindu-mă ca nu cumva să îl enervez şi să dea în mine cu şi mai multă furie, mai bine să mă fi lovit din distracţie, nu-i aşa, măi, Jane?

  Confirmarea acestuia refuză să apară.

  -Râzi, mă, râzi! îmi zicea şatenul cu ochi albaştri. Până la urmă i-am intrat în joc şi, chiar dacă dădea în mine din toate puterile, mă străduiam să râd în hohote. Crede-mă că simţi asupra corpului un alt efect atunci când procedezi aşa. Parcă suporţi mai uşor durerea.

  Prin atitudinea sa, Scarlat îl dezaproba cu totul:

  -Dacă ar fi procedat ăia cu mine aşa, le-aş fi sărit direct la beregată!

  -Dacă vor proceda aşa vreodată, să nu cumva să le sari la beregată că dai de dracu’, auzi? îl sfătuia Ioan cu sinceritate. Că te tăbăcesc ăştia de te sfarmă în bucăţi şi te doare apoi mult mai tare, crede-mă!

  -Eee... la nervi nu mai simţi durerea.

  -Ascultă-mă, îţi zic din proprie experienţă, mai bine râzi decât să te enervezi!

  -Şi vrei să spui că tot timpul cât ai fost ţinut în arest acolo ai ţinut-o numai într-un râs?

  -Nu. Râdeam doar de două ori pe săptămână, numai atunci când aveam de-a face la anchete cu imbecilii ăia: şatenul şi acoliţii săi. Investigatorii lucrau în ture. Erau mai cizelaţi. Mă luau cu altă abordare, doar nopţile, că ziua aveam libertate la discreţie, trebuia să stăm tot timpul în picioare şi cu feţele întoarse către perete... În primul rând mă serveau în mod obligatoriu cu cafea, naturală, din aia de care n-ai mai băut tu cu anii, măi, Jane...

  Scarlat înghiţi în sec, simţind parcă mirosul şi aroma licoarei.

  -Ne dădeau aproape un litru jumate de cafea pe cap de om, numai noaptea. Numai atunci ne forţau să o bem şi, nu se zgârceau la amestec, era aromată şi tare ca boala. La început mi s-a părut delicioasă, deşi n-avea zahăr. Nu se compara cu nechezolul pe care îl găseşti prin magazine. Dar apoi mi s-a înăcrit de dânsa. Crede-mă, n-ai băut tu în toţi ăştia zece ani de când a dispărut cafeaua de pe piaţă câtă am băut eu acolo într-o lună întreagă de zile, în fiecare noapte!

  -Păi... şi-ar trebui să-ţi ţin invidie? se leză Scarlat.

  -Categoric că nu!

  -Fireşte... la câtă bătaie ţi-ai luat, ţi-a ieşit toată cafeaua pe nas.

  -Ăştia din urmă nu prea mă băteau, mă mai bruscau din când în când, mă împingeau, mă ştrangulau de gulerele cămăşii, mă mai pălmuiau... Ăilalţi erau mai ai dracului, te băteau la tălpi, la testicule, îţi smulgeau perciunii...

  -Şi mie îmi smulge învăţătoarea perciunii...—se bucură Matei.

  -Taci, mă! îl întrerupse taică-său răstit. Tu nici n-ar trebui să auzi toate ăstea...—îl proteja cumva.

  -Lasă-l s-audă—interveni voios Roman—că şi fiicele mele mi-au auzit povestirile de câteva zeci de ori, aşa, cu exactitate, cuvânt cu cuvânt, nu cu înflorituri! De ce aş înflori, când am trăit tot ce vă povestesc?! Să ştie toţi cum să procedeze dacă or avea vreodată de-a face cu securitatea.

  -Dacă ar trebui s-o ştie, singura cauză ar fi din cauza istoriei, că aşa se scrie! argumentă Jan Scarlat.

  -Fie! se puse doar pe jumătate Ioan de comun acord cu el. Securiştii ăştia, pe exterior, arătau cu toţii la fel: supli, eleganţi, îmbrăcaţi numai la costume; însă, ca şi cultură generală, erau al naibii de diferiţi. Unii, te înjurau, te scuipau, te înfundau cu capul în veceu şi te băteua la tălpi cu furtunul mai rău decât torţionarii, alţii, erau mai citiţi, uneori chiar culţi, instruiţi, tobă de carte. Spre norocul meu mai mult cu ăştia din urmă am avut de-a face. Numai după voce îşi dădeau seama pe cine aveau în faţa lor, nici măcar nu trebuiau să te privească. Vorbeau între ei cu nişte cuvinte, de nici cu ajutorul dicţionarului explicativ n-ai fi reuşit să îi înţelegi...

  Scarlat rânji scurt, ironic, parcă voind a-i zice: „asta s-o crezi tu!” şi lui Roman nu îi scăpă lucrul acesta.

  -Ăştia erau deştepţi, Jane, nişte aşi ai diplomaţiei. Crezi că prindeau din zbor ca tine câte-un cuvânt elevat pe care îl foloseau de fiecare dată timp de trei luni şi un altul timp de patru?! Păi intelectualul cartierului, cum îl numiţi voi pe domnul Feder, era semianalfabet pe lângă ăştia! Mă abordau pe ocolite, mă întrebau ce cărţi citesc, care îmi erau preferatele, dacă am văzut vreun film pe care nu l-am uitat niciodată... Numai să nu-ţi închipui că nu erau şi ăştia la fel de răi ca şi ceilalţi care mă băteau. Nu m-au lăsat să aţipesc nici măcar un minut în toate ăstea cinşpe zile. Dacă adormeam o făceam stând în picioare, şi asta numai în timpul zilei. Îmi turnau cafeaua pe gâtlej cu polonicul, de îmi dădea pe dinafară, nu te lăsau să o savurezi. Am dat la declaraţii de n-am scris atâta nici în toţi cei opt ani de şcoală frecventată...

  Rânjetul batjocoritor şi intenţionat al lui Jan Scarlat îl întrerupse pentru scurt timp din relatări. Se enervase în sinea lui şi voia să îl sfideze acum pe Roman. De când îi spusese că învăţa câte un cuvânt elevat şi îl folosea mereu timp de câteva luni de zile până când memora un altul, îl auzea pe povestitor numai printre frânturi de cuvinte. L-ar fi luat la rost de faţă cu nevastă-sa, i-ar fi amintit că în comparaţie cu dânsul, pe lângă cele opt clase, el mai avea şi doi ani de profesională de buldozeristică şi încă ceva luni de şcoală serală de mecanicie feroviară. I-ar fi spus apoi de la obraz câteva: că e un neam de traistă, un terche-berchea şi un neant, că dacă i-ar fi înşirat toate citatele latineşti pe care le ştia ar fi scris cu ele o carte, nu ca el, să fie doar apt să se semneze numai pe chitanţele de curent şi apă caldă, dar, îi era oarecum jenă faţă de nevastă-sa şi mai ales faţă de cele două fiice ale sale. Şi la urma urmei nu îşi prea permitea, de Ioan Roman avea mare nevoie la tăiatul porcului. Îl prefera pe el, decât pe Vasile Tarhon.

  -...crede-mă Jane, să fi absolvit tu şi trei facultăţi de litere că tot te mâncau ăia, cu fulgi cu tot, că sunt născuţi cu gena asta, de-a te descoase fără ca s-o simţi!

  Orgoliul lui Jan îi pudră chipul, întunecându-i-l de supărare. Vru să riposteze vehement, însă debitul verbal al lui Ioan i-o luă înainte:

  -În afara torturilor psihologice la care mă supuneau: să nu dorm, să beau cafeaua ca un buhai şi să mă ameninţe cu iradierea mea şi a întregii mele familii din toate documentele de identitate, cel mai tare mă omorau cu completarea declaraţiilor, de zeci, poate chiar de sute de ori. Erau obsedaţi de forţele destabilizatoare extremiste, adică din afara ţării. Tot insistau să scriu despre instigatorii străini, despre accentul lor, cum arătau, cum ne-au convins să ne dedăm la toate acele acte de huliganism... Nici nu mai ştiam ce naiba să mai completez în acele hârtii ca să îi satisfac. După atâtea sute de ore de nesomn începeam să îi cred pe cuvânt şi să le declar vrute şi nevrute, că parcă mi-ar fi sugerat mie vreun străin să nu mai trăim aşa, să reacţionăm cumva, că numai noi înşine ne-am mai fi salvat de la o aşa viaţă, oprimată... Nu mă credeau. Sau... nu voiau să mă creadă. Îmi rupeau declaraţie după declaraţie, şi asta noapte de noapte. Nu voiau să conceapă nicidecum că o mână de muncitori semianalfabeţi au luat o aşa iniţiativă şi amploare de răsunet internaţional. Ăilalţi, şatenul cu ochi albaştrii şi subalternii lui grăsani nici măcar nu se mai osteneau să mă pună să declar...

  -Hai, bă, Matei, să plecăm, că-i târziu! îşi îndemnă fiul pe un glas aproape răstit, ridicându-se în picioare.

  -Dar mai staţi—interveni cu jovialitate doamna Mihaela Roman—în curând mai scot din cuptor încă o tavă de seminţe!

  „Lasă-mă doamnă în plata Domnului cu seminţele dumitale, că am dat în icter de la ele!” vru să îi spună, însă pe gură scoase alte cuvinte:

  -Mulţumim, stimată doamnă! Hai, mă... încalţă-te, că nu mai avem timp!

  -Haideţi, că cine ştie când ne-om mai auzi. De altfel Ioan nici nu şi-a terminat povestirea. De-abia acum urmează punctul culminant!

  -Doamnă dragă, în primul rând dacă mai stau mult pe aici o să mă ia la rost muierea, şi în al doilea rând, mă înjură porcul! Napoleon săracu’... nu a mai băgat nimic întrânsu’ încă de la amiază. Ce-o mai fi şi la gura lui... nu cred că aţi voi să ştiţi! L-a prins deja noaptea cu burdihanul gol...

  Pe urmă i se adresă lui Roman:

  -Ioane, deci ne-am înţeles, da? Mă bazez pe tine înainte de Crăciun! Îi faci tu de petrecanie lui Napoleon...

  Roman îl încredinţă afirmativ din cap.

  -Noi... mergem. Ne auzim înainte de sărbători!

  -Cum vreţi—le zâmbi Roman, privindu-i cu regret.

  Încă nu îl mai părăsise nimeni până atunci din toiul povestirii. Ar mai fi avut el multe de spus: despre foamea prin care trecuse, interzicerea totală de a intra în contact cu vreun membru al familiei sale, maltratarea fizică şi psihică, umilinţele. Cât despre acestea din urmă ar fi insistat să îi înşiruiască clipele denigrante prin care trecuse, mai ales atunci când trebuise să îşi facă treburile în văzul tuturor celorlalţi treizeci de colegi de suferinţă. În celulă nu aveau nici un fel de veceu, se uşurau cu toţii într-o găleată, neavând unde să îşi ascundă ruşinea...

  -Şi ce, măi, Ioane, chiar te-au scuipat anchetatorii, te-au băgat cu capul în veceu şi te-au torturat până la leşin?! îi aruncă Scarlat bomba pe când se încălţa, atacându-l ironic, demascându-i o intenţionată neîncredere, preţul de a-i fi declarat pe ofiţerii securişti mai citiţi decât el trebuia plătit.

  -Ăia mai şcoliţi nu, însă şatenul cu şleahta lui da! Ăştia din urmă mă băteau doar ca să mă audă cum râdeam. Nu mă întrebau şi nu mă puneau să declar nimic. Doar mă tocau. Într-o noapte, căreia i-am pierdut numărul, după ce m-au tăbărât gardienii în morbida sală de investigaţii, înăuntru m-a întâmpinat şatenul. Nu ştiam niciodată când îi venea tura. Mă aştepta. La masa cabinetului erau înşiruite tot felul de bastoane, de mărimi, lungimi şi grosimi diferite. Mi-a dat înalta distincţie de a-mi alege ce baston voiam eu. M-am făcut şmecher. L-am luat pe cel mai subţire, ca să scap mai ieftin. M-a durut cel mai tare. Mi se zvârcolea pielea de greaţă şi durere. Ştiu că îmi curgeau chiar şi balele. La început mi le ştergeam, dar ulterior, le lăsam să se contopească cu cimentul. „Râzi nea Veselie, râzi!” mă îndemna şatenul. La fiecare lovitură, chiar şi atunci când se adunaseră cu zecile, îmi comanda să râd. La început mă zvârcoleam de durere, şi cât sunt eu de bătrân, aşa, la vârsta asta, îmi venea să plâng. „Râzi, bă!” îl tot auzeam pe şaten printre propriile-mi icnete. Momentan doar zâmbeam. Însă când m-au lăsat puterile, în loc de suspine şi văicăreli, râdeam haotic, necontrolat, cu un amestec de lacrimi, animalitate şi nebunie. Lucrul ăsta i-a enervat la culme pe torţionarii din încăpere. Şeful lor cu ochii reci şi albaştri le-a făcut grăsunilor săi un semn cu subînţeles. Au venit ameninţător către mine, m-au înșfăcat urgent de braţe, m-au izolat şi au început să mă bată cu barbarism la tălpi. Nu mi-au dat jos pantofii. Loviturile dureau la fel de tare şi, în felul ăsta nu mi-ar fi lăsat tumefieri prea mari. O durere mai mare nu cred că există. Unii dintre deţinuţii care făcuseră neglijenţa de a face cu miliţienii pe vitejii, mi-au povestit mai târziu că, bătaia la tălpi era egalată cu cea de la testicole...

  -Hai mă, încalţă-te mai repede! îi ordonă lui fiu-său, abătut şi obosit.

  Acest imbold îl făcu pe Matei să se mobilizeze, să uite de ascunsul ciorapilor rupţi  şi să îşi îndese teneşii în picioare.

  -Un singur lucru nu înţelegeam—accentuă Roman, cu siguranţă convins că trebuia să îşi lase celelalte ore de povestit pentru alte vremuri, poate la tăiatul porcului—de ce trebuiau să îşi ia avânt când mă loveau la tălpi? Se retrăgeau până în dreptul zidurilor încăperii, şi de acolo alergau şi mă loveau de îmi despicau tălpile. Mi-am revenit în simţiri de-abia după vreo două zile. Se îngrijoraseră şi investigatorii, mai ales ăia citiţii. Nu mă mai bruscau, doar mă forţau să îmi beau porţia obligatorie de cafea...

  -No, să aveţi o seară bună! Ne-am înţeles cu tăiatul porcului, acum că am bătut deja şi palma... Hai, mă! aproape că îşi bruscă fiul.

  -Vă mai aşteptăm pe la noi! îi conduse până la ieşire doamna Roman, luându-şi rămas bun de la dânşii în numele tuturor şi, odată cu ea, îşi luă rămas bun şi coaja de sămânţă neagră care îi stătuse acolo timp de câteva ore, căzându-i pe preşul de la uşă.

  -Salut, nea Veselie!! îi strigă Scarlat din holul semiîntunecat.

  -Noapte bună, Jane! îi ură Roman cu jovialitate. Du-te sănătos, că-ţi moare porcu’!

  -Ferească Maica Domnului! se îngrijoră Scarlat.

  -Şi nu uita... dacă ajungi vreodată la puşcărie şi te bat ăia la tălpi de te zvântă, să nu alegi niciodată cel mai subţire baston, ia-ţi unul mai gros, că parcă ăla nu doare atât de tare!

  -Sper să nu fiu atât de bou încât să mă împotmolesc pe acolo! îi strigă Scarlat de dincolo de intrarea în casa scării, penetrând cu vocea întunericul străzii şi trezind interesul câtorva vecini care ieşiseră la o ţigară. Am şi eu totuşi un partid comunist în spate! îi strecură cu lăudăroşenie o atenţionare.

  -Ahahaaa!!!... îi strigă Roman din interiorul scării. Sprijinul într-un partid comunist mi l-am ales şi eu cândva... Să-ţi arăt cumva carnetul de membru?...

  Nu poți ști niciodată cine se află în spatele unui număr necunoscut de telefon. De obicei interlocutorii de dincolo de fir îmi amintesc de facturile restante, ori mă țin ocupat cu vreo ofertă, însă am avut cumva noroc de această dată. Ca oricare artist, trăiesc și eu din sunetul strident al telefonului, mai ales atunci când mi se leagă vreo colaborare.

  Mare mi-a fost surpriza să dau peste un bun prieten, dar cu care rar păstram legătura, el bucureștean, eu brașovean, ne vedeam din an în paști la câteun bal de binefacere, ori la alte evenimente corporate. În mare măsură doar rețelele de socializare ce ne mai legau. Un lucru cert era că îmi schimbasem dispozitivul și îi pierdusem numărul. Cum e și firesc, reacționezi la surpriză, ovaționezi, te lovesc amintirile... Înainte ca omul să te implice în sfera unui viitor eveniment, te ia cu  o paranteză comunicațională, ca să îți îndulcească introducerea în tema principală.

  Ca să îl apăr atât de jungla democratismului cotidian cât și de onorabila lui nevastă, ținând cont că este unul dintre instrumentiștii unei trupe arhicunoscute de rock pe care o are România, nu am să îi divulg numele, ci am să îl numesc „Cutărescu”.  

  -Ce mai faci, Cutărescule dragă? Nu te-am mai văzut de la evenimentul ăla din munți, de la cabană, de-am râs amândoi ca demenții.

  -Bine. Îmi merge totul ca pe roate. Mai nou trăiesc din exclusivități, că ăstea costă, și din tot felul de apariții pe la megashowuri. Recunosc, mai apar și neajunsuri, riscul meseriei.

  -Da, mă, Cutărescule, te văd pe la toate posturile televiziunilor naționale, m-am plictisit de tine...

  -Lasă-mă frate, că am avut niște necazuri... tocmai din cauza popularității! și aici am surprins din tonul vocii lui un coborâș al amărăciunii, dându-mi starea firească de îngrijorare pe care o simte un bun prieten față de un altul.

  -Ce ți s-a întâmplat?! l-am întrebat oarecum panicat, anticipându-mi oferirea de a-i veni în ajutor cu ceva, că doar de aia mă sunase, nu???

  După un oftat profund, începu să mi se destăinuie:

  -Mă, Adi, niciodată în viața vieților tale, să nu te încurci cu vreo femeie mâță!

  -Păi... eu sunt mâțofil de când mă știu, dorm cu ele în pat, le pup pe bot, le flocăiesc... Mă detensionează, mai ales când mă întorc de la serviciu. Fac la prostii... fără număr, dar nu te poți supăra pe ele, nu le poți ține ură...

  -Ba pe mine mâța asta m-a supărat rău de tot, și chiar îi țin ură! m-a întrerupt urgent, pe un ton puțintel cam răstit ce-i drept.

  -E siameză? Ți-a sfâșiat draperiile?

  -E nemțoaică, și mi-a sfâșiat pielea de pe mine, Adi!

  -Unde boala ai găsit-o? La târg, la adopții?

  -Nu. Am văzut-o expusă în vitrinele roșiatice ale unei case de toleranță, pe una din străzile rău famate ale Hamburgului. Am plăcut-o și, m-a pus Dumnezeu să intru în blestematul ăla de bordel.

  -Auleu, vrei să spui că miorlăitoarea era bipedă?!

  -Exact.

  -Păi bine, mă, Cutărescule, tu cu atâtea femei, înconjurat de ele, că de când ai devenit vedetă...

  -Aiurea. Niște crizate din ălea... gen: „I love you, Michael”! Am vrut ceva mai intens, că m-am plictisit de toate romancierele, ceva mai hotărât, să fac și eu o dată-n viață apel la o profesionistă! Și de altfel, prin țară-i cam riscant, trebuie să te ferești de multiplele suspiciuni ale nevestei, unele crizate aveau pretenția să divorțez, cu altele m-am pomenit chiar și la ușă... Sunt multe, Adi, și toate se îmbulzesc în jurul mierii, din ălea romantice, poete, fără simțul aventurii, cu pretenții să rămân numai eu cu ele. Nu înțeleg bolundele, că pentru mine iubirea-i trecătoare. Așa că înaintea concertului pe care trebuia să îl dau pentru comunitatea de români, m-a pus naiba să mă duc să mă relaxez...

  -Te-ascult! am dat numai într-un zâmbet televizorul mai încet, ca să îl aud mai bne.

  -Măi, Adi, m-a împins ceasul rău să intru acolo. Ce-i drept, și femeia mâță mă ademenea galeș cu brațul, și pe cât puteam eu distinge, cu cel mai senin zâmbet cu putință. Înăuntru, în fața unei recepții colorate-n roșu, iluminată de lumini roșii, o doamnă cu trăsături fine. Și ea, numai într-un zâmbet. M-a băgat singur într-o cameră. Vedeam printr-un hublou larg cum pătrundeau în încăperea vecină vreo zece femei mâțe, de toate felurile: pitice, înalte, subțirele, obeze... Ele nu știau cu cine aveau de-a face, în hoblou se vedeau ca la poliție, într-o imensă oglindă. Am ales-o pe cea mai subțirică. Din câte mă lăsa să ghicesc prin latexul pe care îl purta, o blondă. Era... ca trasă prin inel. Să mă ierte domnișoarele dansatoare care îmi tot fac back-up-uri la piese, dar aproape că le întrecea în perfecțiune.

  Din nou la recepție. Am semnat un contract stufos, alcătuit din mai multe pagini. Am ales pachetul Silver, din cinci opțiuni posibile: Mention, Bronze, Silver, Gold, Platinium. Am dat la semnături pe el de mă dureau încheieturile. Din ce mi-am dat eu seama cu germana mea de baltă, și din bifările tipărite pe tabele, cel mai probabil că pachetele ălea îți confereau intensitatea trăirilor.

  -Oau, poate o să încerc și eu cândva așa ceva! îmi trădam de dincolo de fir extazierea, adânc flatat că un astfel de megastar de talie națională mi se destăinuia fără nicio pudicitate.

  -M-am pomenit închis într-o hală roșiatică, luminată de jos în sus cu mai multe reflectoare. O încăpere atât respingătoare, dar și al naibii de ademenitoare. După o vreme de lăsat în singurătate, atât cât să mă cuprindă o oarecare neliniște, a năvălit înăuntru, troncănind pe tocuri. A trecut prin dreptul meu mângâindu-mi bărbia. A făcut un arc de cerc și m-am pomenit îmbrățișat din spate. Se balansa cu mine așa... de pe un picior pe altul. Eu, ca de obicei, nerăbdător, m-am întors către ea, am apucat-o de șolduri, și am tras-o din nou către mine. S-a eliberat cu bruschețe. Am dat din nou să o reîmbrățișez. Mi-a arătat degetul subțirel, a atenționare, scoțând o tentativă de glăscior autoritar: „Nein”!A început să îmi scoată cămașa. Mă mai înghiontea în piept sau în stomac cu palmele ei plăpânde. Mi-a dat jos și pantalonii, cu niște apucături neelegante, repezinte, de ziceai că-i nehalită. „Cutărescule—îmi spuneam—țin-te tare, să vezi ce-ți face felina”! Mi-am propus că dacă nu își scoate și ea ceva de pe dânsa, să nu o s-o las să îmi smulgă chiloții. Îmi dădea brănci în piept, împingându-mă către un cotlon anume. Voia să îmi pară o fiară, dar era stângace rău tipa, ceea ce o făcea să mi se pară și mai simpatică. Mă gâdila. Avea palmele reci. Sau latexul îi era rece. Doar unghiile roșii ce îi ieșeau afară. Am prins simpatie și mai mare pentru dânsa, când am observat că din masca cu urechi îi ieșeau la iveală niște ochi superbi, albaștri, niște buze rozalii, menite să îi fie sărutate, un păr auriu, blond, cum ți-am mai zis; lung până după umeri. Am început să îi rânjesc, destul de fâstâcit. „Los; haide, haide”! îmi comanda, din ce în ce mai răstită, îmbrâncindu-mi pieptul, vandalizându-mi-l. Mă gândeam că dacă mă apucam să îi ard un dos de palmă... îi induceam cu spontaneitate leșinul. Era firavă rău, săraca, dar și de o feminitate... Daca-i ști cu ce parfum se dăduse, de te băga în nebunii, exact mă și gândeam pe-atunci: „Să vezi felino, ce-o să te-ndoi eu ca pe-o trestie”! Rânjeam ca prostul, iar ea, una și bună: „Los, los, schneller”! chinuindu-se să îmi urnească corpul mătăhălos de motorist, de toboșar, de rocker. Mi-a legat mâinile cu o pereche de cătușe încadrate în puf rozaliu. Frățică, jubilam de încântare. Încă nu îmi mai făcuse nimeni așa ceva. Meritau toți banii. M-a postat apoi de-asupra unui scripete, a coborât un lanț, mi-a agățat cătușele cu un cârlig, și mi-a ridicat brațele în tavan. M-am pomenit și cu gleznele legate, cu alte cătușe, montate de niște bolțuri în ciment. A naibii bandită, să vezi cum insinua că îmi săruta coapsele, fără să mi le atingă cu buzele, doar așa, cât să mă bage în morți...

  Zâmbeam a panaramă de cele povestite. În situațiile normale poate că aș fi zorit povestitorul, însă în clipa de față, confruntându-mă cu o astfel de idilă, și mai ales fiindu-mi spusă de o așa somitate, de nimeni altul decât de Cutărescu în persoană, m-am așezat cu cea mai mare răbdare în fotoliu.

  -Mi s-a lipit cu tot corpul de spate, mi-a prins în palmele ei reci pieptul, și îmi respira cu gura în ureche. Îmi făcea frig, nu mai puteam, voiam să înceapă cât mai grabnic showul, că cu preludii din astea... am tot pierdut la greu timpul. Mi-a prins cu ferocitate sfârcurile și a început să mi le sucească precum piulițele. „Du, schwein! Porcule”! mă ofensa, deși să știi că mă cam dureau sfârcurile. Nu pot să zic că îmi plăcea la nebunie ce îmi făcea, că îmi era vreo oarecare aventură a vieții, dar îi râdeam zăludei direct în față, mă distra. Mai mult mi se părea feminină și firavă, decât cum voia ea să îmi pară, autoritară. Stângace de-a dreptul, ce mai! Mi s-a postat pe urmă în față. Mi s-a contopit cu tot corpul, mi-a plesnit cu sălbăticie fesele și... jap, m-am pomenit că mi-a înlăturat chiloții. Mă înjura și îmi tot scrijelea pielea cu unghiile-i roșii. Și insista, și insista... Nu pot să zic că mă înnebunea. Deși nu mai trăisem așa ceva până atunci, mi se păreau niște chestii fumate.

  -Să ne trăiască internetul, pirateria, că de acolo ne tot inspirăm! ovaționam, întrerupându-i pe alocuri spusele.

  -Că bine zici, dar realitatea e cu totul alta! La un moment dat am și întrebat-o în engleză, străduindu-mă să nu îi arăt plictisul: „Asta-i tot ce știi”?! Nemțoaica stătea la fel de bine cu engleza, cum stăteam eu cu germana, însă femeia mâță mai mult ca sigur că m-a înțeles, din moment ce m-a înșfăcat de tot ce dețineam între picioare. „Mun zu, scwein! Taci porcule”! se răstea la mine, și mâinile ei încleștate pe propria-mi bărbăție nu mi se mai păreau deloc stângace, și nici feminine, ci adevărate menghine carnivore. Mă sileam încă să mai râd, luând totul ca pe o glumă, pe când ea îmi storcea fecioria în toate părțile. I-am explicat printre gâfâituri, cu toate tentativele diminuate de politețe, că vreau acasă: „Genung, zu hause”! „Zu Hause?! Zu Hause”?!? parcă au apucat-o mirările. A tras masa pe care își pusese servieta în dreptul meu, ca să o văd mai bine ce face. A deschis-o și a scos de acolo o vipușcă. Mi s-a postat în spate. Mă mângâia suav pe piele, și îmi spunea... vrute și nevrute. Știind-o nebună, nu mi se mai păreau galeșe gesturile ei. Și nu m-am înșelat. Când mi-a croit una... toată feminitatea ei a încetat pentru mine. Chiar m-a durut. I-am și zis în română, fără nicio reținere: „Băi, gata! Mi-ajunge. Renunț”! După care în engleză: „I give up! Mă predau”!

  Să vezi ce s-a enervat felina. Când a început să mă trosnească, fără nicio ezitare, am crezut că mi-au luat foc fesele... Păi nu dădea maică-mea așa în mine când îi aduceam note de trei și patru de la școală, cum dădea femeia mâță în mine. „You give up?! You give up”?!? mă îngâna, răstindu-se la mine, și-mi trăgea la vipuști de m-am pomenit urlând în toată regula, eu, ditamai motoristul, rockerul care sperie vechile generații. Nu mi se mai părea deloc amuzant, și strigam în toate limbile posibile, cunoscute și necunoscute, trăgând disperat cu niște ochi bulbucați către ieșire: „Bă, gata, ajunge! Dă-mi drumul! Au!!!... Nu mai da!... Help, hilfe”!... Am început să urlu în germană, că poate mă auzea doamna aia decentă de la recepție, ușor trecută de treizeci de ani: „Hilfe! Hilfe!! S.O.S!!! Băăă, deschideți careva”!...

  Atunci, poate că femeii mâțe i s-a făcut pentru prima dată milă de mine. M-a prins de bărbie și m-a sărutat de mai multe ori pe gât, alunecându-mi în jos, până la piept. De furie, voiam să o lovesc cu tot ce apucam, dar eram atât de scurt legat de tavan și podea, tras pe funie, ca la inchiziție, că nici cu genunchiul nu am putut să o nimeresc. M-a abandonat pentru moment. A scormonit în geantă, mi-a venit prin spate, și m-am pomenit cu un fel de căluș îndesat în gură, confecționat dintr-o curea de piele. Mi-l strângea într-o cataramă ce îmi venea fixată pe ceafă, iar o bilă de cauciuc îmi trecea dincolo de dinți, către cerul gurii. Mila femeii nu a durat mult. A pus din nou mâna pe vipușcă și a început să mă croiască. „Hilfe”!!! am încercat să urlu cu cea mai sinceră agonie. Ia încearcă, mă, Adi, să îți îndeși și tu un pumn în adâncul gurii, și să vezi ce-o să iasă, o bâiguială.

  -Am făcut-o deja. De unde ai știut-o? îl întrebam pe Cutărescu, râzând cu lacrimi.

  -Stă automat în firea umană.

  -Și cât ai mai dus-o așa? Nu te-a luat cu leșin?

  -Adi, sunt școlite duduile. Își dau seama când chiar nu mai poți, că a aruncat la un moment dat vipușca pe masă. Mă îmbrâncea pe urmă cu pălmoacele ei neprietenești. Îi tot mormăiam cu disperare prin cureaua strânsă la gură să mă lase în pace, că o plăteam dublu.

  -Și, ai înduplecat-o?

  -Așa am crezut la început, mai ales că am văzut că a abandonat vipușca. Din servieta ei mi-a scos apoi contractul ăla stufos al meu, l-a verificat, și a bifat ceva căsuțe într-un tabel. A cotrobăit pe urmă din nou prin diplomatul ăla elegant al ei și a scos o paletă, ca un fel de bătător miniaturizat de covoare. „Du, scwein”! mă tot amenința. Frate... când mi-a croit una peste cur, am crezut că fac treaba mică pe mine... vreau să zic pe podea, că eram îmbrăcat doar în costumul lui Adam. Am mușcat din bila aia de îmi simțeam ieșindu-mi plombele. În virtutea șocului, nu am scos niciun sunet. De-abia la a doua lovitură am început să urlu ca descreieratul. „Munz zu, verrufen!!! Taci, nenorocitule”! urla la mine. Au urmat și alte, și alte, lovituri. Mă zvârcoleam și mă contorsionam ca un exorcizat. „Lasă-mă-n pace cretino, că nu știu ce-ți fac! Luați sălbatica asta de pe mine! Hilfeee”! Dar îți dai seama, că nu puteam scoate decât niște descurajatoare îngăimări. Ia încearcă, cu pumnul vârât adânc în gură, să spui ce am zis eu, să vezi ce iese!

  -Am făcut-o deja! îl încredințam râzând. Stă în firea umană, după cum tu singur mi-ai zis-o!

  -Lasă-mă, că nici când mă bătea taică-miu cu furtunul de la mașina de spălat ca să nu îi mai fur de prin buzunare, nu m-au durut fesele în halul ăla. Pocnea bătătorul ăla de scotea scântei, auzi! De disperare... m-am lăsat în voia sorții, plângeam ca un copil, și nu mai protestam cu nimic. Îmi promiteam că după finalizarea ceremonialelor, am să o omor pe mâță. Aveam de gând să îi cotrobăiesc prin gentuța aia a ei, să îi scot toate vipuștile, și să îi dau cu ele... de să-i crape latexul pe dânsa. Până atunci... înduram totul cu resemnare. De deznădejde, mă gândeam numai la iubita mea nevastă, la căldura ei sufletească, la gingășia ei, la toate atențiile și alintăturile pe care mi le dedica ea mie. Mă certam în gând. Ce mi-au trebuit mie femei mâțe? Sau tot felul de crizate pacifiste, luptătoare pentru nonconformism și egalitate în drepturi, vegetariene romantice, hippioate, emmo? Printre pocnetele stridente de bătător care îmi înroșeau ireversibil fesele zăream chiar și îngeri pogorâți pe pământ, pesemne ca să mă dojenească. În spatele unor raze argintii am văzut-o chiar și pe Maica Domnului. În scrutăturile ei pline de mustrare o zăream ca o expunere în evideță pe draga mea nevastă, pe Cutărească, luată drept exemplu, să îmi fie cu învățătură de minte ca altă dată să nu mai calc în străchini, să mai stau naibii pe acasă, să mă mai ocup din când în când și de fiu-miu, că și el e copil, și el are nevoie de-un tată.

  Ultimul pocnet al paletei m-a trezit din alchimica meditare. Fătuca s-a pus să își împacheteze ustensilele de tortură. Am crezut că mă dezleagă atunci când s-a apropiat de mine. Eram gata să o calc în picioare, să o strivesc, să o prind de păr și să o atârn de scripetele ăla, proptită-n tavan, și să-i dau cu servieta peste spinare. Nu a fost să fie. Mi-a scos doar călușul cu bilă și și l-a introdus și pe ăla în servietă. „Nesimțito!!! m-am pus să urlu. Dezleagă-mă, că-ți arăt eu ție”! De-atâta ură, am făcut pentru prima dată un lucru care nu-mi face nicio cinste, dar înainte să fiu criticat de cineva, să-l văd și eu pus pe acel cineva în locul în care eram eu. Îmi și promit că nici nu am să mai repet gestul repugnant, doar în cazul în care voi da din nou, Doamne ferește, de vreo femeie mâță. Am scuipat-o pe picior, că nu am avut putere mai mare să o scuip în altă parte. Măcar am nimerit-o.

  -Nu te-a luat din nou la bătaie?

  -M-a ignorat, ca să îmi fie umilința și mai mare. M-a lăsat atârnând așa... cum mă născuse maică-mea. „Vino încoace, nenorocito”! strigam la dânsa. Nimic. Mi-a lăsat contractul pe masă, mi s-a îndepărtat cu tocurile hodorogind până în dreptul ușii, iar de acolo mi-a trimis o bezea cu vădită nonșalanță. „Au vieder sehen”! mi-a spus cu o voce care, având în vedere prin ce-am trecut, n-aș mai putea niciodată să o intitulez cristalină, sau deosebit de feminină. M-am trezit singur cuc. „S-o fi dus să aducă cheia de la cătușe, aiurita! mă gândeam. Să vezi ce-i fac când mă eliberează! O săptămână o să-și plângă de milă. Nu o să mai șadă mult și bine pe fese...”

  În sală au pătruns două namile. Mi-au cules hainele, au montat un fel de paravan în jurul meu ca să îmi acopere goliciunea, m-au dezlegat și m-au lăsat să mă îmbrac în liniște. Nu s-au uitat la mine pe când mă îmbrăcam. Erau foarte pudici. M-au pus să dau apoi o ultimă semnătură pe contract. Costul ritualului a fost de două sute de euro. Mi-au eliberat chitanță, mi-au strâns mâinile ca un bun mușteriu ce le fusesem, și m-au scos afară cu cea mai mare politețe. La recepție, doamna cea decentă m-a ademenit să mă slujesc și dintr-un bol cu niște bomboane. Erau de portocale. Se cam mira de ce am refuzat-o. Nu se putea dumiri și de ce am părăsit mormăind bordelul.

  Pe femeia mâță nu aveam să o mai întâlnesc niciodată. Chiar m-am uitat după ea, ca să văd dacă era vârâtă în vitrină, și norocul ei că nu a fost să fie, că puneam mâna pe primul bolovan care mi-ar fi ieșit în cale și îi spărgeam geamul. În schimb, cocoțată acolo era un fel de femeie sirenă, cu un fel de furcă în mână, care mă ademenea să intru în bordel cu cele mai grațioase gesturi...

  Nu îmi mai răsuna în receptor decât râsul, unul lung, cu zguduituri dese, și lacrimi șterse cu pumnii.

  -Și-ai scăpat ieftin, Cutărescule, dacă mă gândesc bine. Madona aia mâță ți-ar fi putut face lucruri și mai groaznice. Bine că nu s-a echipat cu un strapon, cu chiloți din ăia speciali cu ustensilă bărbătească, de te perfora de dracii te-ar fi luat.

  Cutărescu mi se extazie cu o aprobare explozivă:

  -Ba să știi că m-aș fi căpătuit și cu așa ceva. Un pas minuscul aș mai fi avut de făcut, în loc de pachetul Silver, să îl fi luat pe Gold. Dar să știi că aici numai Dumnezeu m-a salvat, dându-mi înțelepciunea cea de pe urmă. Dacă luam pachetul Platinium ieșeam de acolo cu pierceng-uri în limbă și sfârcurile pectoralilor. Așa că să nu te pună vreodată păcatul să te-ncurci cu vreo femeie mâță, fie ea și cea mai anemică cu putință. În noaptea concertului am cântat stând în picioare la tobă. Nu m-am mai putut așeza pe scaun. Zicea-i că mi-s presărate cu ardei iuți fesele. Nici n-am mai interpretat cu mișcări spasmodice la chitara solo. Mă mișcam încet, grijuliu, ca un zombi. De vreo două săptămâni sunt numai cu Cutăreasca. Stau în brațele ei minute în șir. Nu mă mai satur de ea. Simt că mă reîndrăgostesc. Așa că îmi avertizez toți prietenii la care țin, chiar și pe aceia la care nu țin, să nu le dea Domnul să se încurce cu femeia mâță. O fi bătaia ruptă din rai, da’ aia dă, frățică, nu se joacă, îți despică de-a dreptul fesele.

  Urma să îl văd într-un megashow, pe postul unei televiziuni cu rating maxim, dragă cititorule. Parcă se mișca mai controlat, nu în ritmuri zvăpăiate, așa cum îi era obiceiul. Sau cine știe, poate era o concluzie de-a mea în urma celor povestite. Mi-am propus să aștept ca să treacă cele două luni până la colaborarea artistică ce urma să se înfiripeze între noi, să îl mai iscodesc pe ici pe colo, să aflu mai multe despre femeia mâță, să nu calc și eu în străchini, să umblu brambura pe coclauri, ca să o pățesc ca dânsul...                                      

  Ambele apar din faza incipientă, chiar de la naștere. Femeia își anunță cu urlete de victorie apariția pruncului, iar acesta îi solidarizează cu văicărelile, urlând și el la rându-i, mirându-se parcă de acestea. Plăpând, cu capul turtit, mânjit de varul placentar, cu niște ochi inerți, bulbucați, pruncul bărbat se pornește să zbiare la obosita făptură, gudurându-i-se la gât pe urmă. Țipete voinicești mai scoate și când plăpânda moașă, creatură blondă, cu halatul imaculat, ce-i miroase subtil a clor, îl înșfacă de-un crac, îl pune pe-o bandă rulantă ticsită de alți bebeluși, și îi împlântă fără milă serul antitetanic în călcâie, ocărând-o parcă:

  -Lasă-mă femeie, nu mă mai chinui! Ce boala... înțeapă-te singură!

  O bucurie de nestăvilit îți apare și atunci când draga ființă îți rupe joarda de fese, și nu îți mai rămâne printre desele lovituri dureroase nici măcar răgazul de a plânge, ca să îți fie altă dată cu învățătură de minte să nu te mai îndepărtezi de casă, că la patru ani n-o să mai știi să te întorci înapoi acasă:

  -Nu mai da, mămică, promit că nu mai fac!...

  Rețeta incomensurabilei fericiri poate fi și aceea a începutului de școală, cu vorbele calde și blânde ale tovarășei învățătoare, mai lăudată de tată decât de fiu, dar e și ăsta un atu; cu mângâierile ei prietenoase, cu dibăcia de a te face să te simți cât mai bine printre noii colegi și noua ta clasă. Păcat însă că nici fericirea asta nu-i deloc interminabilă, un detaliu care îți amintește constant că nu există o refulare perfectă, și că mângâierile tovarășei se pot transforma în pălmoace perfecte, lovite cu devotament și dibăcie peste scăfârlie dacă nu ești atent la ore, ori în abilitatea ei de a-ți smulge perciunii, de a te croi cu rigla peste palme în caz că ai uitat să te tunzi, să-ți faci temele, să-ți tai unghiile, să vii la școală cu pantofii nefăcuți cu cremă, și multe alte infracțiuni de genul, care nu te fac demn de a respira aerul Republicii Socialiste România, or pentru gravul fapt de a fi un prostălău al clasei, să nu fi înțeles nici atunci, dar nici la maturitate, chiar și atunci când ai fi avut și tu la rândul tău un fiu, cerințele unui exercițiu băbesc de logic: „Dacă tangenta la cotangenta unghiului isoscel la radical din patru din Pi la a doua, care va fi rezultatul traiectoriei?...” luându-ți atât tu, în calitatea ta de școlar silitor, palmele usturătoare ale tovarășei învățătoare, cât și viitorul tău fiu, de la tine, căci frumusețea și durerea se moștenesc din generație în generație.

  O altă reflecție a frumuseții poate fi și durerea sufletească, atunci când îți surprinzi bârfindu-te una dintre multele colege din lotul de gimnastică cu alte colege de suferință, o ființă plăpândă, cu ochi verzi, de pe atunci cotoroanță, tu fiind pitit în spatele vreunei uși întredeschise: „Așa-i de prost băiatu’ ăsta, așa-i de molâu, mă enervează numa-i simpla lui prezență!...” „Da’ ce-ai cu băiatul, fată?! Lasă-l în pace, ce ți-a făcut?” îți ia apărarea o altă colegă, urâtă la față de această dată, lucru foarte dureros de altfel pentru cel care se surprinde apărat de dincolo de între crăpătura ușii.

  Dacă aș fi un spion capturat aș ceda cu gemete jalnice nimfei brunete, cu degetele albe, pe care aș avea-o în față, o nimfă care ar născoci cele mai trăsnite torturi, recunoscându-i pe loc tot ce am făcut și tot ce n-am făcut, semnându-i orice document, numai și numai ca să mă lase în pace. Însă pe banii mei și pe răbdarea mea, nu-mi rămâne decât să aștept cu resemnare ca să îmi scrijelească dinții cu burghiul, să mi-i smulgă cu cleștele, să îmi facă cele mai dureroase anestezii întâlnite vreodată... Înjur în gând astfel de amazoane nevinovate, dar am și găsit antidotul la chinurile lor: la fiecare forare în dinte cu burghiele lor, încep să număr. Rar scrijelitul pilei trece de douăzeci de secunde, ca să o reia din nou și din nou de la capăt, ca și începutul unei zile noi. Întotdeauna am fost de părere că durerea ar trebui să meargă mână în mână cu frumusețea, că dacă nu, nu o poți suporta. De când am leșinat pe un scaun în urma celor zece mușcături ale anesteziilor, fug cu excelența unui atlet de dentiștii bărboși, ce-i drept, lucrăturile lor fiind mai bune decât cele ale amazoanelor, din moment ce mi-au căzut abia peste zece ani...

  Toate ca toate, dar să combini harul frumuseții cu sadismul?! Mai rar mi-a fost dat să fie. „Se bat șoferii de microbuz care să te ia din oraș și să te ducă până la graniță!” mă încredința din propria experiență un prieten, să nu iau trenul, ci s-o apuc șotânc-șotânc pe marginea șoselei până ieșeam din orașul maghiar, ca apoi să tot fac autostopul, că mă lua mai mult ca sigur cineva spre România, și asta fără prea multă așteptare. Mare și Szeghedul ăsta. Eram leoarcă de sudoare atunci când am ajuns în dreptul indicatorului care semnaliza ieșirea din localitate. La cufundarea mai aprofundată în sudoare m-au ajutat mult și bagajele. Nicio mașină nu m-a luat. Gârbovit, îngândurat, înfometat, obosit, în acompaniamentul multor altor stări, zăream cum se contura din depărtări forma fuziformă a unui automobil sport, decapotabil. N-am avut prea mult timp ca să mă minunez de tricolorul capilar, căci mă enervase tare mult la culme. Cele trei minunății mi-au dat impresia că mă vor lua cu ele în mașină la început, căci autovehiculul a trecut lent ca o boare pe lângă mine, iar la o oarecare depărtare s-a și oprit. M-am poticnit, mi-am urnit rapid bagajele, și m-am pornit șotânc-șotânc către amazoane. Atât bruna, cât și șatena și roșcata, îmi trimiteau cu tâlc bezele. Zâmbeam și eu pe când mă apropiam de domniile lor. Când decapotabila s-a pornit ușor la drum, zâmbetul meu dispărea treptat, concomitent cu îndepărtarea de mine a autovehiculului. Mi-am trântit înciudat bagajele, în plin drum, fără ca să mai țin cont de boxele fragile dinăuntru, cumpărate cu bucurie din cel mai mare și mai ieftin talcioc al Europei centrale. „Lăsați-mă cu porcăriile ăstea! Sunt sătul de din astea de-alde voi!...” le bombăneam cu mare necaz pe urâto-frumoase, total impresionat de sadismul lor.

  Savuram de-a dreptul serul pompat în umăr de superba asistentă blondă, subțirică, cu ochi căprui, într-un spital din Germania. Avusesem un hematom mare cât pumnul, cu conținut lichid, pe una dintre fese. Dacă s-ar fi spart, m-aș fi bucurat de durerea pricinuită de superba blondină cu lunile, căpătându-mă cu o septicemie de mai mare dragul, pe când așa... chirurgii m-au trimis acasă numai după trei zile de stat pe-acolo. Dar nici așa nu m-am putut bucura în tihnă de pișcăturile creaturii, căci la schimbarea turei se iveau alte asistente, nedorite, țâfnoase, plictisite de veacurile generațiilor de pacienți care le-au simțit perforările. Mă luau prin surprindere, alergau cu seringile în mână precum atletele, se avântau în aer ca la săritul gardurilor, și îmi împlântau până la prăsele acul în mușchii găuriți precum gurile stropitorilor. Durerea îmi călătorea de-a lungul și de-a latul, stricându-mi toate savurările, alungându-mi tentativele mele de etichetare a lor ca frumuseți sacerdotale. Ar fi acum de scris multe, arhive, însă mai bine mă opresc, la timp, punându-mi doar întrebarea: dacă frumusețea este atât de dureroasă, de ce oare există?! Nu ar fi putut oamenii să trăiască mult mai fericiți sub sceptrul urâțeniei??? Fără urlete la naștere, fără să li se rupă făcălețele de fese atunci când se pierd de acasă, fără capete de tablă și perciuni epilați atunci când nu își fac temele, fără bârfe ale brunetelor cu ochi verzi, surprinse în secret, de după ușă; fără forări adânci în dinți, fără să fii lăsat de răstriște pe șoselele Ungariei, ori să ți se rupă mușchiul cu seringile prin spitale de către tot felul de creaturi urâto-frumoase?!? Sau alte și alte exemplificări care îți conferă fără îndurare dreptul de a scrie arhive?! N-am fi putut trăi cu toții mai liniștiți dacă ne-ar fi ctitorit pe toți Dumnezeu cu mult mai urâți pe această planetă???

  Îi venea să îşi muşte mâinile, să se zgârie şi să se mănânce singur de ciudă. Cum putuse să fie atât de prost? Sau de neatent? Adevărat, i se adunaseră prea multe pe cap, însă lucrul acesta era inacceptabil, nu şi-l putea ierta nici măcar el însuşi. Doar tovarăşa învăţătoare le dăduse ordine şi cerinţe stricte, să vină cu almanahuri şi reviste de acasă, să aducă cu ei indigou şi hârtie transparentă şi să deseneze chipul tovarăşului Nicolae Ceauşescu sau al Elenei Ceauşescu. Cei mai aleşi fii ai poporului puteau fi desenaţi şi împreună, nu existau reguli în aceste privinţe. Învăţătoarea le specificase că lucrările trebuiau desigur sortate pentru colecţia şcolii, cu ocazia vizitei conducătorilor iubiţi la întreprinderea de autocamioane Steagul Roşu, iar expoziţia în sine s-ar fi numit “Sincere Relaţii de Colaborare şi Prietenie”.
  Când începuse ora de desen şi îşi văzuse colegii cum îşi înşiruiau în tăcere materialele cerute îl apucă pe loc damblaua. Îşi vedea în creier numai urlete, capete de masă şi de pereţi, zgârieturi pe faţă şi floace de păr smulse din propriu-i scalp. Începu pe urmă să plângă, a nebunie, fără lacrimi. Cel mai tare îl râcâia ciuda că îşi pusese de peste noapte lucrurile necesare orei de desen: un oarecare număr al revistei Cutezătorii, o radieră, blocul de desen, îşi ascuţise două creioane... Avuse grijă să aibă destule foi libere. La cine să ceară acum o hârtie indigo, sau vreo revistă? Nu i-ar fi dat nimeni. Aici era fiecare cu propria durere. Necazul unuia hrănea bucuria altuia, sentimentele se devorau cu reciprocitate. Îşi luă inima în dinţi şi îi ceru Lilianei, obezei clasei, colegei sale de bancă de altfel, o coală de desen. Întoarse apoi discret capul spre celelalte bănci din vecinătate, însă răspunsurile veneau aceleaşi: „Nu am pentru mine, d-apoi să mai dau şi la alţii!” „Dar tu de ce nu ţi-ai adus?” „Fiecare pentru el!” sau alte replici şi explicaţii. Chiar şi Dorel, după ce află din gură în gură despre ce era vorba, îşi luă o ţinută ţeapănă, silitoare, pionierească, de tocilar, şi începu să îşi deseneze taboul cu cea mai mare ardoare. De apelat la celălalt prieten de încredere, Gabriel Tarhon, nici că putea fi vorba, de o săptămână întreagă a tot râs de bătăturile lui din talpă şi de şchiopăiturile lui atunci când îl bătuse miliţia la secţie cu bastonul.
  Îşi trase aer în piept şi oftă cu jale. Îşi jură în sine să nu îşi mai ofere prietenia nimănui, şi să trăiască în izolare. Era mai bine aşa. Trebuia să se reculeagă. Şi reculegerea venea repede, căci nu avea chef de loviturile şi moralele învăţătoarei, măcar de le-ar fi putut reduce la jumătate, aşa că luă urgent iniţiativă. Îşi scoase din servietă caietul de matematică şi rupse de la mijlocul acestuia o foaie plină de pătrăţele şi carouri. O despături în două pe banca goală şi şi-o făcu aproape cât mărimea unei foi a unui bloc de desen. Îşi scoase şi creionul, singurul pe care îl avea în penar. De-acum înainte trebuia să îi dea doar Dumnezeu măiestria şi fineţea ca să nu îi rupă vârful. Nu avea ascuţitoare, şi dacă se apuca de cerşit una din bancă în bancă îşi agrava situaţia, onorabilii săi colegi, de care tocmai se lepădase, aveau să îi râdă şi mai abitir în faţă, ba poate că ar fi fost descoperit şi de învăţătoare şi şi-ar fi luat porţia de chelfăneală mult mai devreme decât ar fi trebuit. Doar se ştia: şuşotelile în timpul orelor de clasă erau strict interzise.
  Trasul aerului în piept îi era cel mai bun doctor, în stare să îl ajute să se calmeze, să îşi stăpânească emoţiile şi să îl facă să se adune. Îngheţă apoi pentru o perioadă, şi odată cu el şi timpul. Când socoti că îşi venise în fire, destul de repede, căci nu îşi putea permite prea mult ca să se încarce cu energii pozitive, apucă cu hotărâre creionul şi îi duse capătul în dreptul retinei. Îl viză cu exactitate pe tovarăşul Nicolae Ceauşescu, de acolo de unde era cocoţat, din mijlocul peretelui central al clasei, şi începu să îl deseneze cu cea mai mare ardoare. Porni cu ovalul capului, deasupra îi adăugă părul, cârlionţat, trecu la ochi, pe urmă la nas şi în cele din urmă la gură. Ultimele detalii îi rămaseră curburile arcadelor, ridurile estompate, zâmbetul tovarăşului şi, ceea ce îi era lui cel mai greu: să îi dea viaţă ochilor. Făcu apel la logică întrebând-o: cum putea să dea formă nasului, scobiturii ochilor, rotunjimii frunţii, formei asimetrice a părului?
  Pe măsură ce se scurgea timpul îi venea şi răspunsul, şi îl făcea să plângă, fără lacrimi. Îi venea să se zgârie, să se ia singur la palme şi să îşi scoată ochii. Îşi abandonă creionul pe muchia băncii şi îşi rezemă spatele de spătarul scaunului, ca să îşi analizeze opera, întocmai unui pictor destoinic. Dacă n-ar fi fost titlul scris deasupra cu litere mari, aşa cum le dăduse indicaţii învăţătoarea: „PORTRETUL TOVARĂŞULUI NICOLAE CEAUŞESCU”, nimeni n-ar fi recunoscut personajul îmbâcsit de acnee, negi, psoriazis şi toate buboacele de pe faţa pământului. Părul vâlvoi părea mai degrabă un vălătuc de fân luat pe sus de rafalele primăvăratice de vânt, decât un păr al unui conducător iubit, urechile blegi, inspirate de undeva din alte vremuri, un rânjet care expunea imortalizarea unor dinţi nereuşiţi, cariaţi...
  Pe Matei îl apucă subit râsul, venit aşa, din senin, a panaramă şi comicăreală. Trecu pe urmă la acelaşi plâns, sincer, disperat şi fără lacrimi. Dacă nişte psihiatri l-ar fi observat în acele momente de undeva de pe margini, ar fi făcut din el un bun subiect. Îşi prinse obrajii în palme şi i se tânguia lui însuşi: Sărmanule, cum ai putut fi atât de uituc? Ce-ai făcut acolo? Cum o să te prezinţi în faţa învăţătoarei cu caricatura aia? O să te ia la palme de o să-ţi julească obrajii şi, dacă cutezi să i te prezinţi la catedră cu mâinile goale o să-ţi smulgă toţi perciunii şi o să te croiască cu indicatorul de arătat hărţi de n-o să mai şezi pe fese o săptămână, nefericitule!” Aşa se tânguia, până se auzi invitat:
  -Lăsaţi creioanele jos şi prezentaţi-vă cu lucrările la catedră!
Stătea acum în rând alături de ceilalţi şi îşi ţinea creaţia în nişte mâini de-a dreptul tremurânde. Ca să îi treacă timpul şi deznodământul cât mai greu, se puse ultimul, specific obiceiului său atunci când făcea vreo boacănă. Ca de așteptat în asemenea cazuri, timpul nu solidariza cu el, ci trecea repede. Mai avea câţiva colegi în faţa lui şi îi venea apoi inevitabil rândul. Unele lucrări fură puse deoparte pentru a fi selectate la expoziţie, majoritatea fură înapoiate, unii elevi fură lăudaţi, alţii încurajaţi, şi două fete au fost chiar smotocite de codiţe pentru că nu au ştiut cum să scrie corect titlul lucrării. Erau în clasa a patra, nu se mai cuvenea nicidecum ca să mai mănânce din litere.
  -Dorele, mamă—îşi auzea prietenul cum era dojenit—ai împovărat braţele sărmanului tovarăş cu nesfârşite buchete de flori. Îi rupi braţele sărmanului. Cum de ţi-a venit ideea? Du-te şi mai şterge din ele! Nu vezi? Nu i se mai vede nici măcar bărbia.
  După Dorel urmă Ioana, tocilara clasei.
  -Foarte frumos! o lăuda învăţătoarea, făcând o pauză semnificativă ca să se minuneze de portretul acesteia. Rămâne la colecţie!
  Faţa fetei nu trăda nicio emoţie. Zicea tuturor că era firesc să fie aşa. Toate lucrările ei de control trebuiau să primească nota zece, doar accidental nota nouă, îi era de la sine să vină în fiecare zi îmbrăcată în uniforma cu miros de rufă proaspăt spălată, îi era scris în mecanismul firesc al vieţii ca toate compunerile, poeziile şi creaţiile ei artistice să îi fie luate la expoziţie. Aşa că nu se bucura de nimic niciodată, din moment ce era tot timpul învingătoare.
  Urmă elevul Ghebosu.
  -Vai, vai, Ghebosule! Parcă i-ai desenat cu picioarele săracii. Se ţin amândoi de mână... De unde ţi-a venit inspiraţia?
  Şcolarul nu avu curajul să i se uite în ochi, şi nici să îi răspundă.
  -Hai, du-te la loc. Nota şase!
  Îşi luă desenul cu dânsul şi în drum spre bancă îl apucă zâmbetul. Era bun şi un şase. Ai lui îl învăţaseră să se mulţumească întotdeauna cu ceea ce avea.
  -Te-ai spălat măcar pe mâini de ieri şi până azi? îl întrebă ironic din urmă învăţătoarea.
  Ghebosu îşi privi palmele. Îi erau negre, vineţii şi colorate. El se spălase de ieri şi până atunci pe mâini, însă se murdărise la ora de desen, când ctitorise chipul celor doi tovarăşi. Elevul Horaţiu radia. Când îi înmână desenul o cuprinse şi pe învăţătoare acelaşi sentiment. Îi puse lucrarea peste teancul celor adunate cu mişcări lente, galeşe, şi o căutătură binevoitoare în ochii acestuia.
  -Ştii ce ai obţinut aici? îl întrebă, încă studiindu-i lucrarea.
  Horaţiu i-ar fi răspuns că tocmai a realizat un merit deosebit, însă se sfii să o facă.
  -Ai obţinut un clarobscur redutabil!
  Ridică pe urmă vocea căutând pe cineva în clasă:
  -Ştii, elev Ghebosu, să ne explici ce înseamnă un clarobscur?
  Ghebosu îşi îndesă capul în trunchi, ca să pară şi mai mic de acolo din penultima bancă în care fusese pus.
  -Bineînţeles că nu ştii—îl certa învăţătoarea în silă şi desconsiderare. În nici un caz nu este ceea ce ai desenat tu acolo, mai mult cu membrele inferioare. Am să-ţi explic eu ce înseamnă: clarobscurul este o tehnică picturală sau grafică de distribuire a luminii şi a umbrelor pentru a se obţine efectele dorite. Acuma ştii?
  -Da! îi răspunse, mai mult cu jumătate de gură.
  -Ştii!... îl ironiză. Voi ştiaţi de această tehnică? îi întrebă pe toţi ceilalţi.
  Nimeni nu îi răspunse. Îşi plecară în grup capetele, ca şi coroanele florii soarelui la crăpatul serii. Până şi Ioana, cea mai temeinică tocilară a clasei îşi plecă cumva pupilele, trădându-şi în faţa lungii experienţe pedagogice a învăţătoarei nesiguranţa.
În faţa lui Matei mai rămăseseră doar câţiva colegi care îşi aşteptau rândul ca să îi predea lucrările şi, odată cu predarea lor i se accentuau bătăile inimii şi îşi prevedea în gând viitorul: pălmuit prin toată clasa, cu perciunii smulşi, cu urechea dislocată, ironizat, dat ca exemplu şi combustibil de întreţinut rânjetele tuturor celorlalţi, mai puţin ale Flavianei, pe care o iubea din umbră, şi nu se ştia ce energie îi comunica fetei acest lucuru. Când n-o mai putea de frică şi de deznădejde avea să i se uite în ochi, căutătura ei blândă ca de căprioară o să îl încurajeze şi o să-l ajute să treacă mai uşor prin penitenţă.
  De învăţătoare îl mai despărţea doar Viorel, un alt tocilar de succes al clasei, comandant de detaşament, îşi purta cu onoare şnurul galben, distincitv, ce îl făcea să pară mult mai deosebit în faţa celorlalţi, mai puţin a Ioanei, care deţinea unul albastru, unicul din şcoală, şnurul desemmnând-o ca şi comandantă de unitate.
  Nu era greu de ghicit nimănui. Lucrarea tocilarului stătea în faţa învăţătoarei, etalată pe catedră, în plină splendoare. Artistul reuşise să aducă chipul celui mai iubit fiu al poporului la anii tinereţii, pe vremurile când îşi ispăşea faptele penale pe la puşcăria Griviţei şi pe Văile Doftanei. Ochii săi păreau să cuprindă orizontul, iar privirea să dezvăluie o nouă Românie, multilateral dezvolatată.
  -Grafica ta este lăudabilă, Viorele! îl lăuda necontenit învăţătoarea. Numai din creion. Felicitările mele! Cine te-a învăţat să desenezi în felul ăsta?
  -Tovarăşul instructor de la Cercul de Desen al Palatului Pionierilor şi Şoimilor Patriei! îi dezvălui, zâmbindu-i atât de sincer, încât colţurile buzelor i se uneau cu cel al lobilor de la urechi.
  -Iată un lucru interesant! părea surprinsă învăţătoarea, uitând dintr-o dată că erau prieteni de familie şi că se vizitau săptămânal. Aşa ar trebui să faceţi cu toţii—se întoarse către întreaga clasă—nu să bateţi toată ziua mingea pe coclauri! Zece Viorele! Lucrarea ta este de departe cea mai bună. Du-te la loc, te rog!
  Elevul i se supuse. Se întoarse în bancă şi, pe toată durata parcursului până acolo, trasa dâre de zâmbete.
  Îşi întâlniră privirile şi timpul le rămaseră amândorura în loc. Învăţătoarea îşi căscă ochii şi făcu o traiectorie de jos în sus întrebându-l parcă: „Ei... şi ce mai aştepţi?”
  Trebuia să îi arate protretul, însă pieptul îi prinse cumva fenomene magnetice şi nu îi permitea să şi-l desprindă de acolo. Trupul care îi îngheţase cu totul îi dădea vreme să cugete dacă în astfel de situaţii trebuia să plângă sau să se supună sorţii. Învăţătoarea îl întrerupse însă din decizii, nu mai avea răbdare:
  -Vrei odată să îmi arăţi desenul, sau nu???
  Cu o faţă terifiată, cu nişte pumni care ţineau o coală tremurândă, ornamentată pe exterior cu caroruri, cu o jumătate de pas în spate şi braţele alungite pentru a-şi lua toate măsurile deşarte de siguranţă, Matei îi expuse cu timiditate desenul pe catedră. Învăţătoarea nu se clinti. Nu îşi trăda nicio emoţie. Puţini ar fi fost cei care ar fi putut intui ce ar fi putut fi în mintea dânsei. Rămase aşa îndelung, cu ochii hipnotizaţi pe desen şi cu braţele atârnându-i într-o neputinţă incontrolabilă. Primele care i se dezmeticiră îi fură pupilele. Şi le plimba cu încetinitorul, de la stânga la dreapta, şi nu şi-ar fi putut da deloc seama ce ar fi putut să reprezinte acel tablou dacă nu i l-ar fi divulgat titlul: „Portretul Tovarăşului Nicolae Ceauşescu.” Învăţătoarea se ridică deosebit de brusc. Degeaba îşi ridicase ambele braţe în cap că să îi slujească drept coif de apărare, aceasta trecu pe lângă dânsul ca o furtună.
  -Fira-i tu...
  Matei nu era deloc sigur unde s-ar fi putut duce, aşa, trântind uşa după dânsa. Poate că ieşise să îşi inunde plămânii cu aer primăvăratic de munte, afară, în curtea şcolii. În felul acesta nu l-ar fi omorât cu bătaia decât doar pe jumătate. Sau, se putea duce după ai săi, acasă. Nu locuia deloc departe de şcoală, doar la câteva blocuri depărtare. Forţa invizibilă a fricii îl ţintuia în locul în care îl lăsase aceasta, nu îi permitea să se ducă la geam şi să o urmărească de acolo, de după perdea, ce făcea.
  Înghiţi în sec dintr-o dată. În gând îi apărură umbrele mai multor imagini neplăcute. Mai mult ca sigur că învăţătoarea se duse să se plângă directoarei. S-ar fi întocmit rapid un consiliu în cancelaria şcolii, apoi ar fi fost chemat tată-su să dea socoteală, i s-ar fi spus că fiul lui a avut voluntar, sau dacă nu era prea normal la cap, involuntar, tentativa de a ştirbi imaginea tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Bietul Jan Scarlat şi-ar fi proptit braţele în şold şi şi-ar fi mutat privirea nedumerită când la directoare, când la dânsul. Poate că l-ar fi luat apoi la palme, în văzul întregii clase, sau, poţi să ştii, cum taică-său era mai mereu imprevizibil, le-ar fi spus: "„Văd în faţa ochilor mei o pictură remarcantă, demnă de a căpăta amprenta nemuririi! Vă mulţumesc că m-aţi deranjat de acasă şi că m-aţi invitat la şcoală să descopăr un lucru atât de memorabil!...”
  Gândurile lui Matei se risipiră şi dispărură ca nălucile. Întâlnea privirile celor din jur şi licăririle lor îi transmiteau un amestec diversificat de sentimente: de nepăsare, ofuscare, silă, ironie, batjocură, până la compătimire şi susţinere. După toate acestea mai putea să desluşească mişunatul murmurelor prin întreaga clasă, pe unele dintre ele le putea chiar traduce: „Iarăşi a enervat-o nesimţitul acesta pe tovarăşa învăţătoare!” venea concluzia din banca vreunei tocilare; „Hă, hă, a încurcat-o rău de tot prostu’ ăsta!” putea depista bucuria răutăcioasă a altuia; sau: „Oare ce a făcut atât de rău de a mâniat-o? Săracul!...” mai auzea din nou din rândul tocilarilor. Îşi întâlni ochii cu cei ai Flavianei. Fata solidariza cu tristeţea şi disperarea lui. Lucrul acesta îl încurajă profund, însă nu prea mult, căci uşa clasei se deschise şi înăuntru năvăliră femeia de serviciu, învăţătoarea, şi o scară.
  -Puneţi-o acolo! îi indică femeii, şi trecu pe lângă el ca o boare. Du-te la loc, Scarlat!
  Se aşeză la catedră şi se suci astfel încât să vadă cum era montată scara, în centru, direct deasupra portretului oficial al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. După ce târâi de tabla neagră şi de lambriuri construcţia de lemn alcătuită din mai multe trepte, femeia de serviciu se dădu la o parte. Învăţătoarea îi făcu un semn din cap însoţit de un zâmbet:
  -Puteţi reveni după scară în pauză. Vă mulţumesc...
  Îi trebuia discreţie. Nu se ştia niciodată cum puteau fi înţelese lucrurile. Când se lăsă liniştea şi dispărură şi anumiţii ochi indiscreţi, ridică de pe catedră lucrarea lui Matei şi se îndreptă către scara de lemn. Începu să o urce, încet şi cu băgare de seamă. O incomodau şi tocurile, care îi dansau gleznele dintr-o parte în alta. Ajunsă în vârf îşi încordă o mână pe una dintre treptele de lemn iar pe celaltă şi-o ridică la maxim şi, lipi alături de portretul oficial al tovarăşului Nicolae Ceuaşescu pe cel neoficial, al lui Scarlat Matei. Reacţia privitorilor fu cea aşteptată. Ca la comandă, acţionaţi parcă de un buton invizibil, se porniră pe un râs invincibil. Se molipsiră chiar şi tocilarii, reţinuţi la început din solidaritate cu ofuscarea învăţătoarei.
  După ce îşi calculă un oarecare timp, destul de scurt însă suficient ca să stârnească seriile de reacţii, din motive de siguranţă, învăţătoarea coborî. Deşi îi râdeau şi ei ochii, îşi luă o atitudine deosebit de serioasă. Se aşeză la catedră şi deschise catalogul. Matei înghiţi în sec. Se aştepta la o diminuare şi mai drastică a notei la purtare. Fusese deja avertizat cu lucrul acesta atunci când aruncase cu bolovani în trenurile internaţionale de călători şi, acum, numai scăderea notei la purtare nu îi mai lipsea de pe creştetul capului.
  -Cinci, Scarlat, pentru silinţă. Şi că ne-ai făcut să râdem. Dar în viitor... să nu se mai întâmple! Am să-ţi păstrez totuşi lucrarea. Trebuie să o vadă şi soţul meu, ofiţer în armată. Cel pe care l-ai imortalizat tu cu atâta silinţă, îi este comandant suprem...
  Îşi îndreptă pe urmă foştii ochi inerţi, decoraţi cu proaspăt luciu, către întreaga clasă:
  -V-aş ruga ca acest eveniment să rămână între noi şi această onorabilă încăpere a noastră. Dacă află tovarăşul Nicolae Ceauşescu de nesăbuinţa crasă, ni se duc pe apa sâmbetei toate legăturile noastre de colaborare, prietenie şi relaţii cordiale...

  -Ce faci, Cris?

M-am oprit o clipă în loc, cercetându-mi prietenul împotmolit în intersecție, în fața trecerii de pietoni, înmuiat de ploaia sobră și măruntă, pe un oarecare vârf ale multelor coline întâlnite în Sarajevo.

  -Mă gândeam la locul de muncă, la cei șapte așa ziși amici ai mei! se pornise pe explicații înaltul funcționar. Suntem și noi o mână de oameni și... ne poreclim între noi, ne ținem loc de ură, iar dacă îl invit pe vreo unul la o chermeză trebuie să am grijă să nu îl chem pe altul, și tot așa. Neinvitații se supără, îmi reproșează că mă credeau prieten, la fel îmi spun și invitații când dau de vreo unul pe care nu îl voiau deloc prin preajmă. Știi cum e... mi se deschid anumite uși, și mi se închid și mai multe, exact ca în politică. Uneori îmi vine să las naibii ambasada asta și să mă întorc în țară, că și așa nu îmi văd copilul crescând.

  Mă mira mult această destăinuire, căci cei din corpul diplomatic se zgârceau cu lamentările și cu plângerile de milă, iar Cris își dădu pe loc seama de neajunsul acesta:

  -Acum scuză-mă și tu... Așa cum mi te mai plângi și tu de vreo balerină care îți sfarmă greabănul, așa mă mai descarc și eu, că se adună multe dacă te ține Dumnezeu priponit numai într-un singur loc cu anii...

  Așa l-am și lăsat, muiat de ploaie, fără să îl deranjeze dezavantajul cu pricina. Părea mai lezat de prietenii pe care nu știa cum să și-i împartă la chermeză, decât de fenomenul mocănesc.

  Și cum nimic nu era întâmplător în lumea asta, și poate că îngerii iau pe alocuri chipul oamenilor ca să îți poată transmite mesajul lor, cugetam în drumul meu la cele spuse de Cris, mai ales la un singur loc în care te ține Dumnezeu priponit cu anii, la un singur teatru în cazul meu, și mai ales la o singură sală de balet. Răspunsul cugetării mi-a venit atunci când am zărit două săli de fitness. De la ferestrele celui cu arhitectură modernă se conturau trupurile suavelor dommnișoare, din celălat, vârât într-un escuar al vechiului și bombardatului stadion, răzbăteau icnetele, trântitul halterelor, și prin geamuri se zugrăveau dimensiunile apreciabile ale atleților burduhănoși. Ca și club, l-am ales pe cel din urmă. Era plin de masculi, sportivi ai stadionului, cu talii pestrițe și definiții ale mușchilor diferite. Puteai să îi ghicești cu ușurință pe cei care făceau handbal, fotbal, atletism sau scrimă.

  Nu m-a băgat nimeni în seamă atunci când am intrat acolo. Se strângeau cu toții în jurul celor doi burtoși care își îngrămădiseră până la refuz pe-o bară toate greutățile posibile, străduindu-se apoi cu urlete jalnice ca să și le urnească de pe piept și să și le pună înapoi în suporții aparatelor, și asta fără ajutorul nimănui, doar cu susținerea morală a privitorului. Singurul disperat dintre toți părea să fie instructorul, nebăgat de vreo cineva în seamă, îngrijorat de povara halterelor împrăștiate în dezordine prin sală de cei doi goliați, căci lui îi statea în atribuții ca să le aranjeze de unde fuseseră luate.

  Mentorului slăbuț, dar cu un corp sănătos, atletic, nebăgat de vreo cineva în seamă, i se lumină fața și îi dispăru subit îngrijorarea atunci când dădu cu ochii de mine. Mă găsea interesant. Nu prea îi călcau străini pe acolo. După o serie de întrebări, pentru mine care mai de care mai ciudate, de genul: „De ce ai venit pe la noi prin Bosnia, ca să te sinucizi?!”, văzând că mi se dădea atâta importanță, obezii cu pricina s-au apropiat de noi cu cea mai mare curiozitate. Instructorul, nebăgat cumva de ei în seamă, s-a retras subtil, lăsându-mă în compania lor neîndurătoare.

  -De ce ești atât de slăbănog? mă întrebă primul dintre ei, umflat de greutăți doar în partea de sus, picioarele prelingându-i-se fără formă, total anemice, uitate pe de-a-ntregul de exercițiile cu halterele. Mi-l închipuiam legat cu o sforicică de picioare și înălțat apoi în aer. Tocmai din această cauză l-am și intitulat „fratele Balon”.

  -Sunt balerin! i-am răspuns. Nu prea am voie să mă îngraș, și nici să cresc cumva în masă, doar să îmi tonific nițel mușchii.

  -Ți-i definitivezi pe dracu! mă prinse cu prietenie fratele Balon de ceafă, și mă scutură de acolo ca pe o haină gata scoasă din bazinul unei chiuvete. Ai văzut câte greutăți am urnit mai deunăzi? Ți-e ciudă, hai? Ăsta-i bodybuilding-ul, nu... că ai venit și tu aici să faci niscaiva aerobic.

  I-am mulțumit cu politețe, explicându-i de ce trebuia să îmi mențin, în varianta lui, acea linie inestetică, și de ce îmi era atât de importantă pentru meserie.

  Celălat interlocutor, împopoțonat din abundență cu hălci masive de carne, de de-abia și le urnea, și mergea cu ele ca un zombi, fu la început un foarte bun ascultător, după care își  dădu cu presupusul:

  -Tu așa, după accent, ești macedonian, sau sloven?

  Pe cel din urmă l-am intitulat „fratele Butucănos”, și mă încânta întrebarea lui. Doisprezece ani stătusem printre croați, sârbi și bosnieci, și nimeni, niciodată, nu îmi ghicise obârștia, și asta spre norocul meu, căci tot ceea ce știau localnicii despre români erau despre prostituatele noastre reușite, că toți românii erau țigani, că făceau trafic cu beznină și cu cazane de țuică, și mai știau despre sărăcia lui Dumnezeu și despre Ceaușescu. Chiar îmi pierdusem mai multe fetișcane dispuse să se cupleze cu mine din această cauză. Așa că anii îndelungați de experiență acumulați acolo m-au învățat să o las mai moale cu respectarea morțișă a identității, lăsam localnicii să o dea cu presupusul: îmi spuneau că sunt neamț, francez, portorican, când eram alături de soția mea blondă deveneam cuplu de ruși... De două ori ni s-a întâmplat să alerge niște trecători după noi. Unul dintre ei, foarte precipitat, chiar ni s-a scuzat atunci când ne-a întrebat: „Îmi cer scuze, mă grăbesc ca naiba...” Dădea să ne depășească, se întorcea înapoi în loc: „Decenii întregi am lucrat în Italia. Înțeleg tot ce spuneți, și parcă nu înțeleg absolut nimic... Ce boala de dialect vorbiți? Din ce parte a Italiei sunteți?” A doua oară întrebarea altui trecător, tot grăbit, a fost cam ciudată: „Sunteți cumva chinezi?!” I-am răspuns trecătorului cu aceeași întrebare, și pe un ton cam răstit: „Avem cumva ochii întinși până la urechi???” „Păi vorbeați ceva cu: ci, ci, ci...” „Da, cinci sute, cincizeci și cinci!...”

  ...-E sloven garantat! îl asigură fratele Balon. Prea mulți ani am stat printre ei, pe atunci pe când le șofam mărfurile.

  Așa i-am și lăsat să creadă. Ne-am împrietenit și mai abitir peste câteva zile, eu cu munca, ei cu ironiile. Cel mai adesea îi surprindeam cu barele umplute cu greutăți până la refuz, și doar cu urletele pe care îi făceau pe toți ceilalți să le acorde atenție mai puteau să le urnească.

  -Ai văzut slovene, așa se ridică greutăți, nu ca tine... te baletezi! mă zeflemea fratele Balon.

  -Lasă omul în pace, ce-ai cu el? îl admonesta fratele Butucănos.

  -Hă, hă, mă distrază accentul lui! îi explica fratele Balon.

  După ce îi arse o palmă peste ceafă, mai în glumă, mai în serios, îi explică la rândul lui și fratele Butucănos:

  -Râzi, tu, râzi, dar omul ăsta vorbește bosniaca mai literar decât amândoi la un loc!

  -Nu râd de accentul lui! Mă amuză tare mult că ridică cele mai ușoare greutăți. Până și fetițele care vin pe aici sunt mai puternice și mai ambițioase decât el. Mă și întristează în același timp că își cam pierde timpul de pomană, în loc să facă la fel ca noi, să se pregătească de concurs! îl lămuri și Balonul.

  Vânjosul cu picioare anemice se întoarse apoi spre mine, masându-mi bicepșii firavi cu o plăcere răutăcioasă:

  -Ce dracu faci cu baletul ăla al tău? Cel mai inutil sport, cea mai inutilă preocupare. Ia exemplu de la noi!... îmi arăta rafturile eliberate de fiare, toate încărcate până la refuz pe barele de oțel care tindeau să se îndoaie. Înscrie-te cu noi la concurs! începu să râdă cu glas tare, încurajându-i pe toți ai încăperii să facă la fel.

  Mie nu îmi ardea de glumă, însă voiam să mă folosesc din plin de informația pe care mi-o dăduse:

  -La ce concurs participați?

  -La evenimentul anului, la campionatul local de bodybuilding de la Vogošća, un orășel lipit de Sarajevo. Vine și televiziunea locală! cu această ocazie bătuse palma și cu fratele Butucănos. Suntem celebri, frățică!

  -O să te miri, dar meseria asta pe care o consideri atât de nefolositoare, ți-ar putea prinde foarte bine la concurs.

  Le-am explicat grăsanilor că în afara searbădei lor apariții, în care și-ar fi arătat doar hălcile, ar fi dat pentru ei mult mai bine să le fac o coregrafie, să îi imortalizez în personaje mitologice, în sculpturi. Mă priveau cu uimire, și licăritul ochilor le sublinia entuziasmul.

  -Eu vreau să fiu gladiator! se personaliză cel umflat în partea de sus și echipat în partea de jos doar cu niște picioare anemice.

  -Iar eu voi fi robot! se exterioriză butucănosul cu mișcări de zombi.

  Chiar de a doua zi urma să începem lucrul, pe o perioadă de câteva săptămâni. Mai mare hazul la antrenamente. Membrii clubului se îngrămădeau în jurul nostru precum muștele. Grăsanii mă disperau. Cel care voia să fie gladiator arăta ca un Cupidon umflat doar în partea de sus cu pompa, iar robotul cel butucănos se mișca la fel ca și un un bunic pregătit să ia calea altei dimensiuni; dar nu aveam ce face, aveam mare nevoie de banii lor. M-am și certat cu unul dintre ei, cu zece zile înainte de derularea concursului. Brusc, fratele Balon nu mai voia să fie gladiator, ci șef de mafie, periclitându-mi fără milă munca de două săptămâni cu dânsul. I-am explicat că șefii de mafie nu puteau intra pe scenă în chiloți și cu o sabie în mână, ci îmbrăcați la frac și papion, și atunci nu li s-ar mai putea vedea deloc mușchii, și că e păcat, pentru că a muncit atât de mult la ei.

  -Are dreptate slovenul! îl convinse și fratele Butucănos.

  -Bine, dar atunci, în loc de sabie, aș vrea să am un aruncător de flăcări în spinare! Nu din ăla adevărat, o recuzită, ceva...

  Am reînceput munca, dar până în ziua în care li s-au produs amândorura câteo revelație și am încetat orice colaborare. Era ziua în care, după antrenamente, mi-am pus și eu, așa cum aveam obiceiul, amprentele pe geamul din față al unui autoturism, Woltswagen de această dată, nou nouț, un Passat de toată minunția, căci tare curios mai eram să îl văd cum arăta înăuntru.

  -Ce faci, băăă!!! am auzit un urlet. Vrei să-mi furi mașina, ha? mă luă la rost mai în glumă mai în serios un individ creț, în jur la vreo patruzeci de ani.

  M-am cam pierdut cu fierea. E greu să depistezi când le arde de glumă și când nu iugoslovenilor. Își împușcau cu voie bună prizonierii de război, cu rânjetul pe buze și bătutul încurajator pe umeri: „Lasă, bre, nu mai plânge, că ne-om întâlni cu bucurie pe lumea cealaltă!”

  -E frumoasă mașina. Un tip nou. E prima de acest gen pe care o văd în Sarajevo! îngăimam, în disperarea să găsesc vreo salvare.

  -Și vrei să mi-o furi?! mă întrebă cu indignare individul, în toiul celor mai înaintate ore de vârf ale orașului.

  Norocul meu fu că fratele Balon și cel Butucănos veneau legănându-se fără vreo eleganță dintr-o oarecare depărtare, iar când mă văzură la anaghie își iuțiră pașii.

  -Lasă omul în pace! îl dojenea fratele Balon.

  -E sloven de-al nostru. E inventatorul nostru de mișcări de dans pentru concurs. Eu voi fi robot, iar debilul ăstălalt gladiator, cu aruncător de flăcări în spinare! îi explică și Butucănosul, după care își strânseră cu amiciție mâinile, denotându-mi că se cunoșteau.

  Proprietarul limuzinei mă studie și mă etichetă succint, doar în câteva secunde:

  -Mă, ăsta-i român. Pe mine nu mă înșală nimeni!...

  Tăcerea mea îi consemna acordul. Cumva, cu un aer de vinovăție, fratele Balon îndrăzni să mă întrebe:

  -E adevărat că nu ești sloven?!

  -Da, are dreptate, sunt din România.

  -Păi... și noi am crezut că ești sloven de-al nostru! devenea stânjenit și Butucănosul, înciudat că își făcuse impresii greșite.

  -Pfoaaai! își trântea proprietarul mașinii mâinile peste coapse, cu cea mai mare încântare. Pe ăștia ți-i simt din depărtări, ți-i miros, ți-i identific fără nicio dificultate.

  Se întoarse pe urmă spre mine, mă prinse de umeri și mi-i scutură prietenește:

  -Cele mai mari lichele sunteți, bă, ticăloși, prăpădiți, haimanale... Cei mai mari cioflingari, cei mai nenorociți, cei mai...

  -Probabil că nu te-ai perindat în anturajul potrivit...—mi s-au stins explicațiile, căci se întorcea către ceilalți.

  -Ți-i visez pe ăștia, mă. Mai periculoși decât albanezii, decât turcii, decât marocanii... Se omoară și se înjunghie între ei, își fac propriile legi... Ehe, dacă nu mă întovărășeam eu cu ei, nu supraviețuiam în pușcăria din Milano.

  Cei doi grăsani îl scrutau cu uimire, dar și cu neîncredere. Fratele Balon ce mai îndrăzni să îl întrebe:

  -Sunt mai periculoși decât mafia noastră bosniacă?!

  Proprietarul mașinii dădu din mână a lehmite, și îl luă serios în râs:

  -Du-te, bă, de-aici, cu toți descreierații. Tu nu înțelegi că ăștia se cuțitesc între ei? Frate de celulă îl înjunghie în somn pe celălaltul. Au pus monopolul pe toată închisoarea. Ei controlau totul, îi dirijau pe gardieni după cum voiau... Și la cele mai amănunțite controale aveau găurile cururilor mai ale dracului decât cele ale noastre, de nu găseau ăia nimic în ele, și totuși erau doldora de droguri, cartele telefonice și bani.

  Butucănosul mă studia cu nedumerire.

  -Mie nu mi se pare deloc periculos omul! Nu îmi inspiră teamă...

  -Păi nici n-are de ce să îți fie. Eu provin din altă ramură socială. Chiar n-am nimic de-a face cu interlopii!... îi înduplecam până la urmă pe toți trei, din răsputeri.

  -Ia uite la el ce îi sticlesc ochii! mă tatona și proprietarul mașinii pe sub sprâncene, după care își răsfiră brațele ca pe un scut protector, împingându-i pe cei doi obezi cu un metru mai în lături: Nu stați așa de aproape de el, că imediat își scoate de nici nu te aștepți de unde vreo brișcă! Vă face harcea-parcea!...

  Am început să râd isteric. La fel râdea și proprietarul autovehicolului. Se găsea pesemne foarte hâtru. De la o doză firavă de seriozitate, după ce îl tot studiară mai amănunțit pe amicul lor, căci v-am mai zis, yugoslovenii își împușcau potrivit spuselor lor prizonierii de război pe un ton al glumei și al prieteniei, cu bătăi încurajatoare peste umeri; fratele Balon și fratele Butucănos începură și ei nestingheriți să se destindă și să râdă. Crețul în jur de patruzeci de ani își înjumătăți explozia răsului, și mi se adresă aidoma unei rarități spontane:

  -Ia zi, românule, știai că fosta mea nevastă e româncă?

  Am dat nedumerit din umeri. Începu să mă chestioneze, cu aerul unui atotștiutor:

  -Din ce oraș al României ești?

  -Din Brașov.

  -Din Brașov?!?

  Prinse să mă îmbrățișeze, să îmi bată umerii, cu o bucurie sinceră, care îmi stârnea mari dileme.

  -Păi fosta mea nevastă e din Brașov! Cea mai cunoscută manechină, cel mai celebru fotomodel al României.

  Așteptă ca să îi dau cu presupusul: „doar n-o fi...”, însă nedumerirea mea îi curmă repede suspansul:

  -O cheamă Marlen Duțu!

  Își răsfiră din nou brațele, ca să mă reîmbrățișeze, și așa rămase cu ele, răsfirate în aer...

  -Nu o cunoști pe Marlen Duțu?!! Cea mai tare...

  -Poate o cunoaște soția mea, a făcut cursuri de fotomodeling cu Dana Săvuică.

  Straturi firave de amărăciune se așternură proprietarului mașinii pe chip, venite cumva din negura amintirilor.

  -M-a lăsat, amărâta. Nu m-a așteptat să ies din pușcărie. Umblă acum cu un mafiaș...

  Îl loviră brusc bucuriile, și și le trăda gradual în intensitate:

  -Dar ce să-i faci, viața merge mai departe! Săptămânal am câte două pipițe!! Ia uite ce mașină mi-am tras, ce spălătorie auto mi-am deschis, cât rest mi-a mai rămas!!!...

  Mi-am mutat lin capul către spălătoria indicată, cu un singur scuar, un dulău legat în lanț și doi angajați.

  -De-abia am deschis-o! prinse interes în urma interesului meu. Dacă ai mașină, sau mai cunoști pe cineva, vino și tu la mine, și aduți și prietenii. Pentru tine îți fac reducere!...

  Aveam să îi destănui peste câteva ore și soției cât de mică era lumea.

  -Să știi că nu are cine știe ce succese în România. A apărut ea sporadic pe anumite posturi principale de televiziune, dar mai bine îi merge ca și fotomodel la Milano. A apărut pe coperțile mai multor reviste, Playboy, de exemplu . E cuplată cu Marin Cărbunaru, regele excavațiilor, ăla de-a condus revolta băieșilor acum câteva decenii în urmă!

  -Ahaaa...

  Opelul Kadet, vișiniu, mâncat de vremuri, prindea luciu, iar tăblița cu inscripționarea corpului diplomatic îl făcea pe Ismail, proprietarul extravagant al spălătoriei, să dea cu preocupare indicații în șoaptă celor doi lucrători pe care îi avea în subordine:

  -Pune, mă, la naiba, soluție anti-insecte, și frecați mai cu spor parbrizul pe interior!

  Se îndrepta apoi spre noi, cuprins de o mare jovialitate. Deși vorbea cu amândoi, mi se adresa mai mult mie:

  -Era tare sufletistă Marlen. Are și o soră, în Brașov. Poate mă pui în contact cu ea, să-mi faci rost de un număr de telefon de-al ei, că Marlen umblă în toată lumea, nu mai am șanse să dau de ea.

  Pe când scoteam o încărcătură din propriul portbagaj, îl ascultam cum turuie, iar el i se adresa prietenului meu de la ambasadă:

  -Îmi zicea odată Marlen, că voi românii, ați stat peste patru sute de ani sub turci. Aveți cumva și geamii pe la voi?

  -Avem vreo câteva! îi răspunse prietenul meu, administrator la ambasadă. Una în Constanța și alta la Medgidia.

  -Noi avem foarte multe! își răsfiră la maxim brațele, ca și cum ar fi voit să le cuprindă la un loc pe toate. Nu degeaba Sarajevo se numește Micul Teheran. Dar e de ajuns să aveți și două. Important e să domnească pretutindeni pavăza islamică.

  I-am atins ușurel umărul. Pentru pledoariile lui aveam tot timpul din lume, pentru treburile mele, nu.

  -Am adus un covor la spălat!

  Râse cu cea mai adevărată sinceritate:

  -Auleeeu, tipic românesc, tot cu țigănii vă ocupați, voi și covoarele voastre aduse la spălat... Ăștia sunteți voi, niște piețari, niște negustori mărunți... Asta-i spălătorie serioasă, nu...

  -Păi acolo scrie că spălați și...

  Nu mă mai asculta, se îndrepta cu covorul spre zona de spălare și i se adresa unuia dintre angajații pe care îi avea în subordine, cei drept, cu o voce mai controlată și oarecum mai coborâtă:

  -Vezi să dai aspiratorul la maxim, să absoarbă totul. Pune peria aia specială!

  Îi zise apoi și mai pe șoptite, făcându-mă drastic să îmi ciulesc urechile:

  -Să torni din șamponul ăla scump, fără să te zgârcești, auzi? Că avem de-a face cu oameni mari, la naiba, nu ne putem face de râs...

  Ca niciodată în ultimele trei luni de când frecventam sala de fitness, nu mai auzisem atâta liniște, și pentru prima dată instructorul nebăgat de nimeni în seamă avea timp să își soarbă cafeaua și să își citească ziarul, fără să mai fie obligat să reașeze voluminoasele haltere înapoi în suporți.

  Undeva într-un colț, retras de ochii indiscreți ai lumii, fratele Balon urnea din loc și plimba în serii scurte, doar cu o mână, câteva greutăți anemice, exact aceleași cu care lucram eu de atâta vreme, de îi plăcea atât de mult să mă ironizeze și să le numească „greutăți de râsul lumii”. Nimeni nu se mai îngrămădea ca altă dată în jurul lui ca să îl admire. Dintr-un respect, necunoscut mie, îl lăsară adâncit în propria lui singurătate.

  Celălalt frate, Butucănos, mormăia ceva indestinctibil, undeva în fundul sălii, și se deplasa încet, cu mișcări necoordonate, de zombi, fără vreo direcție anume.

  Știu că aveam un program destul de lung în ultima zi în care aveam să mai calc pe acolo. Aveam de lucrat mușchii abdominali, umerii și picioarele. În curând aveam să aflu și ce striga fratele Butucănos, și să îmi rezolv și nedumeririle de ce i se fereau cu toții din cale. Parcă i se desprinse sufletul de pe pământ și ochii îi păreau lipsiți de viață, absolut fără focalizare. Aproape că dărâmă involuntar un client al clubului care îi stătea în cale, de îl apucase și pe acela exact atunci programul de genoflexiuni.

  -Hei, vezi, mă, pe unde mergi! îl admonestă de urgență sportivul.

  „Slovenac je rumuuun!!!” (slovenul e român), îi urlă Butucănosul în timpane, în loc să-i ceară scuze.

  Trecu pe lângă câteva banchete depărtare de mine, fără să mă observe, fără să mă simtă, ori să mă adulmece. Strigă din nou câțiva pași mai încolo:

  -Slovenul e romââân!!!

  Purtat cumva de hamuri invizibile, de o forță venită din afara propriei lui voințe, întocmai unei marionete, Butucănosul se acroșă de instructorul nebăgat de nimeni în seamă, îi dărâmă din mâini ziarul, nu se catadicsi să se aplece și să i-l ridice, apoi să i se scuze, își vedea de traiectoria impusă de forța-i invizibilă, urlându-și strigătul de jale:

  -Slovenul e romââân!!!...

  Îmi scurtasem exercițiile, în loc de patru serii făceam doar trei, plus încălzirea de rigoare, aveam să ies în acel fel cu jumătate de oră mai repede de acolo. Pe când cugetam la toate acestea, îl observam cu îngrijorare și pe fratele Balon. Ședea singur pe bancă, abătut de când intrasem în sală. Își lucra un singur biceps de când îl găsisem acolo, cu ganterele mele cele mai ușoare, pe când cealaltă palmă și-o avea proptită în falcă. Dacă l-ai fi legat cu o sforicică de picioare, fratele Balon și-ar fi luat cu siguranță zborul din încăperea cu miros de saltele învechite.

  Brusc, fratele Butucănos m-a trezit din observare. Mi-a acroșat capul unei bare, făcând să îmi cadă pe jos una dintre haltere, dezechilibrându-mi vădit acuratețea exercițiului. Nu se aplecă să îmi culeagă greutatea și să mi-o monteze înapoi pe bară. Ochii îi penetrau dincolo de zidul netencuit cu scrutături aspre, profund îngândurate.

  -Slovenul e romââân!!! îl auzeam de la numai trei pași depărtare, zărind și trei fotbaliști din echipa națională de la tineret cum i se fereau din cale. M-am decis instant ca în loc de trei serii per exercițiu să fac doar două, în felul acesta scăpam de cei doi abătuți cu încă o jumătate de oră.

  Când am ieșit din club, amurgul trăgea odată cu el cortina întunecată a nopții. După o zi dinamică, cu multă agitație, nu puteam să nu remarc tăcerea adâncă, care nu putea fi deranjată de cântul răgușit al greierilor. Simțeam în schimb acut, mirosul proaspăt al ierbii cosite. Becurile din jurul clubului, inclusiv din jurul stadionului, încă nu se aprinseră. Câțiva atleți alergau în beznă, și acest impediment nu părea să îi deranjeze, cunoșteau de prea mult timp pista, și benzile delimitatoare trasate în întuneric păreau să îi ajute. De undeva de la o fereastră răzbătea o lumină puternică. Era singura larg deschisă din tot șirul de ferestre pe care îl avea imobilul. Obturând lumina puternică, corpul butucănos care apăruse în dreptul crăpăturii imense părea inert, se mișca cu neputință și fără vreo anumită coordonare, iar din capul voluminos și ras la zero îi emana o privire inexpresivă, rătăcită, scrutând parcă o altă dimensiune. Pe gura aborigenă, înjgheba cu eforturi inumane cuvinte incoerente:

  -Slovenul e romââân!!!

  Fură ultimele sunete pe care le mai auzisem din dreptul ferestrei, și odată cu ele, ultimele scandări sângerii pe care le-am mai auzit în Bosnia și Herțegovina.

  Am pierdut multe fete din cauza obârștiei, dar cine s-ar fi gândit că taman din această cauză voi pierde și colaborarea cu doi grăsani, și odată cu această pierdere, și banii lor?!...       

  Cu cât înainta în coloana care prinsese cu timpul forme gigantice, cu atât îi creșteau nerăbdarea și dracii. Dacă s-ar fi inventat un dispozitiv de măsurat nervozitatea și i s-ar fi luat starea, mercurul s-ar fi ridicat până la maxim și s-ar fi spart cu siguranță. Nu numai că îl enervau cei care își așteptau cu ardoare și entuziasm rândul ca să intre în interiorul cabinetului, cu chipurile lor docile, calme, serviabile, selecționate parcă anume să servească patria, îl enerva și taică-su cu emoția lui lacrimogenă. Bătrânul îi tot aranja cravata, îi descăma sacoul, îi verifica frizura, îl puse să își șteargă chiar și un vârf al pantofului, pe care și-l lustruia de celălalt crac al pantalonului. Pe lângă atenția care lui i se părea atât de penibilă, Săndel-tatăl turuia într-una, obosindu-l la culme, și se trezea uneori că nici nu-l mai aude:

  -O să vezi, mă, tătică, o să fie bine, milităria e frumoasă, te disciplinează, îți ordonează un pic viața. Gândește-te și la noi, la părinți, ce dracu’? Prin tine ne mândrim, prin tine și prin boul de frate-tu!…

  Pe când îl încuraja în felul acesta, ochii lui Săndel scânteiau cu cea mai mare însuflețire.

  Își ținea de o bucată însemnată de timp prelegerile, cu voce tare ca să îl audă și cei de lângă dânsul, ceilalți viitori recruți din imediata-i apropiere, căci viața îi dăruise de-a lungul timpului destulă înțelepciune, pe care simțea că trebuie să o împărtășească și altora. Își mai încetinea uneori debitul verbal, urmărindu-i pe cei care ieșeau cam o dată la un sfert de oră din cabinetul în care erau invitați – interesat de starea lor. Majoritatea dădeau însemnătate profunzimii momentului. Erau la rândul lor însoțiți, fie de părinți, fie de iubite, sau chiar de bunici.

  Săndel se reapucă să îi ordoneze gulerul sacoului și îi fixă din nou cravata, după care îi spuse pe șoptite, ca să nu îl mai audă și ceilalți, ca și cum ar fi vrut să îi vândă un pont mare:

  -Și la urma urmei, în ziua de azi militarii sunt cei mai bine văzuți în societate. Gândește-te numai, cu ce cucoane umblă ofițerii, în ce cercuri înalte pot fi întâlniți, ce pensii au, măi, tăticule, nu e de colea, ce…

  „Tu-ți ofițeria mă-tii!” își suduia în gând bătrânul, enervat și de fețele celor din jur: ori formate în timp de praful și arșița de la țară, ori fin prelucrate de lectură și de anii studenției… „Nu găsești și tu un om normal care să se prezinte la încorporare, cu care să schimbi și tu o vorbă, să găsești ceva în comun. Și Săndică ăsta nu mai tace, mă face cu capu’, să mor eu!”

  Ușa cabinetului se deschise larg și un doctor în vârstă, cu părul cărunt și cu un halat alb, îi întrerupse nemulțumirile:

  -Intră Spirescu Cornel, se pregătește Godean Andrei!

  Săndel se puse disperat să îl rearanjeze de final, îi atinse iar nodul de la cravată, îi fixă gulerele cămășii și ale sacoului, îi controlă pentru a nenumărata oară nasturii, ca nu cumva, Doamne ferește, să îi fi rămas deschis accidental vreunul, îi înlătură până și scamele imaginare, îl prinse pe urmă de umeri, îi ținti aprig ochii, și îi spuse cu voioșie:

  -Hai că ești pregătit, și răspregătit!

  Își scrută tatăl cu cel mai mare reproș:

  -Sunt atât de pregătit, de m-a luat mama dracului de atâta entuziasm!

  O spuse cumva ca să fie auzit de câți mai mulți recruți, cu tot cu rudele lor care ajutau să se îngroașe rândul, lucru ce îl panică pe Săndel Godean. Își prinse fiul de ambii umeri și îi șușoti cu cea mai mare insistență:

  -Mă, tăticule, o să-ți pună Dumnezeu mâna pe cap cu armata asta, o să vezi. Nu există niciun lucru rău în afacerea asta, în primul rând că armata îți dă de lucru. Dacă ești bun și îți dai silința poți deveni gradat, și prin mâinile gradaților trece totul: de la aranjamente ca să ai mâncare mai bună la popotă, să pui mâna pe o uniformă mai acătării, să ai grijă de unul sau de altul, să-ți știe „bibanii” de frică… și ăstea-s prostii pe lângă alte beneficii. Gândește-te numai ce bani iei dacă ramâi în cadrul armatei… și acolo se dă cea mai bună mâncare, măi, băiatule, primești pe urmă pensie, ești aranjat pe viață. Uite-te la mine, un șofer nenorocit, de-mi plătesc singur asigurările, și stau cu frica-n sân de fiecare dată când mă trimite Maica Domnului la drum.

  Văzând că Andrei i se retrasese cam brusc din strânsoarea brațelor, ridică tonul:

  -Băi, băiete, bagă-ți mă mințile-n cap, ce dracu?! Patria în momentul de față te consideră un simplu gunoi, demonstrează-i contrariul, la naiba. Dă-mi mie anii tăi și palmaresul tău de sportiv național că aș ști eu ce să fac cu ei! Tu chiar te crezi un terchea-berchea?! Ești campion zonal la box, ce dracu, ești cineva, te iau ăștia în forțele speciale, în poliția militară, o să înveți să sari cu parașuta, să tragi cu pușca cu lunetă… Te iau ăștia la contraspionaj. Nu-ți fă griji că nu o să mă vezi cu anii, acolo ești măcar cel mai bine plătit din tot ce înseamnă armată – doi iepuri dintr-o lovitură: scăpăm unul de altul!

  Același doctor deschise ușa și, îi opri lui Săndel cu o nepolitețe indirectă pledoariile:

  -Să poftească în sală Godean Andrei!

  Apelatul strecură printre dinți niște înjurături despre originea de proveniență a celor care îl invitaseră cu politețe în Centrul Militar de Recrutare, ca să își facă un pic de curaj să intre.

  Andrei deschise larg ușa și taică-său dădu să intre imediat după dânsul.

  -Să intre numai recrutul, vă rog!! se răsti doctorul de la un birou. Însoțitorii așteptă afară!

  -Salut! le strecură Andrei, cu neintenționată impolitețe.

  Săndel se retrase de urgență, însă înainte să închidă definitiv ușa după dânsul îl mai îmbărbăta din prag bătându-l pe umeri.

  După întrebările banale referitoare la ziua, luna și anul nașterii, apoi greutate, înălțime, doctorul în vârstă și cu părul cărunt își ridică privirea din formulare și îi studie adânc încruntarea.

  -Tu ai fost vreodată la psihiatru?

  -Încă nu…

  -Păi… orișice lucru are un început. Din partea mea ești liber, treci mai departe la domnii plutonieri.

  Subofițerii îi studiau dosarul, erau de-a dreptul încântați. Cel mai înalt și subțirel stătea mai retras, însă cel bondoc și cu fălcile doldorând de atâta sănătate nu mai putea de entuziasm. Atitudinea îi trăda pregătirea unei adevărate surprize, mai ales felul după care scria și zelul cu care trântea în formulare ștampilele. Îi arăta și colegului subțirel dosarul. Râdeau cumva secretoși, și lucrul ăsta îl cam deranja pe Andrei Godean. Îl observau cu coada ochiului, îl măsurau din cap până-n picioare, șușoteau între dânșii, și parcă nu îndrăzneau să îl înștiințeze despre ceva anume. Din toată încruntarea, îl apucă și pe el buna dispozitie: dacă subofițerii însărcinați cu recrutările se distrau, el de ce ar fi altfel? Se calmă din plin, cei pe care îi considera în sinea lui debili, reușiră să îl calmeze cu totul.

  -Ce-ai făcut, măi, băiete? îl întrebă îmbujoratul de pe scaun.

  Întrebarea îl nedumeri definitiv:

  -Ce-am făcut?

  -Păi… ai cam făcut! îl luă în râs și celălalt subofițer, sprijinit cu coatele de perete.

  -Ce?

  -Trebuia să te prezinți la recrutare de-abia anul viitor, și văd că judecătoria orașului se străduiește să ni te vâre cu forța pe gât—îl lămurea grăsunul.

  -Da’ ce crezi, măi, că centrul nostru de recrutare e centru de binefaceri?! îl luă la rost și subofițerul slăbănog. Spărgător de mașini?! Ce naiba ai avut în cap, măi, băiete?       Cu cazierul ăsta al tău, numai la geniști te putem trimite!

  Chipul lui Andrei Godean păli. Nu mai era chiar atât de vesel.

  -„Diribau” te mănâncă, bă! îl intimidă grăsanul, cufundat în propria-i burtă. Direct la Aiud te duci. O să mai furi… beton, ciment și bolovăniș de pe calea ferată! Hă, hă, hă…

  Nu îi mai auzea. Hohotea și grăsunul, și colegul său subțirel, și doctorul, și ceilalți doi recruți care intraseră în urma dânsului..

  -Mi-ai înveselit ziua—se bucura îndesatul. Ești primul care se duce la „diribau” pe ziua de azi, și cred că vei fi și ultimul.

  Printre lungile sughițuri îi mai explica cu întreruperi:

  -Pune-ți aici semnătura, aici… mai trebuie să dai cu subsemnatul și pe procesul ăsta… Aoleeeo, nu mai pot, mor de râs, uitați ce față face!

  Ca un fulger, însoțit de toate tunetele de pe pământ, Godean deschise ușa și îi spuse subofițerului fălcos direct din prag:

  -La „diribau” să te duci tu, băi, grăsanule!

  O luă la picior, trântindu-le ușa larg și lăsând-o așa deschisă. Subofițerul nu mai râdea. Încă nimeni nu i se mai adresase în felul acela până atunci. Însă nu de acest lucrul îi ardea lui acum. Obrajii îi degajau însemnate reacții chimice: de la râs îi trecură urgent la grimase de îngrijorare. Sări de pe scaunul în care stătuse atât de confortabil cufundat, și alergă după dânsul:

  -Bă, băiete, băăă!!!… Stai, mă, să îți iei formularele! Ia uite, mă, ce necazuri îmi face…

  Îi dispăru total din aria de acoperire și îl căuta cu disperare peste creștetele celor care așteptau de atâta vreme în rând cu cumințenie.

  -Careva să îl oprească pe ăla! Aoleeu!…

  Îl salvă la timp Săndel de la un posibil infarct, punându-i-se prompt în cale și destăinuindu-i-se cu stângăcie:

  -Sunt tatăl lui Andrei, lăsați-mi mie documentele fiului, i le predau eu. Vă rog să îl scuzați, le are și el pe ale lui!

  După ce se întoarse cu documentația, greoiul subofițer îl scrută îndelung, după care îi zise:

  -Educați-vă fiul. Ce crede el, că armata-i bambilici?!…

  …Pe Săndel Godean nu îl lovi camionul, însă de-abia mai avu reflexele să se apere de ciozvârta care îi trecu pe lângă umeri. Din avântul cu care o făcuse, își scăpase dosarul din mâini și acum se apleca să culeagă foile pe care le pierduse în drum. Din motive extreme de siguranță rămase cu câțiva pași în urmă, și nu îi mai rămânea decât să îl lămurească de la depărtare:

  -Trupele de genii… ce ar fi, mă, tăticule?! Îți dai seama că pe timp de război ai fi mai protejat decât pedestrașii, o să stai în camion, departe de gloanțele rătăcite, și n-o să mai mergi pe jos ca să îți rupi ghetele, așa cum o fac alții…

  Bătrânul mai făcea uneori pauze, pregătit să se apere de cealaltă ciozvârtă, însă aceasta i se opri la câțiva metri depărtare. Își luase cu cap distanța de siguranță și, își continua cu încăpățânare rolul de negociator:

  -În cel mai rău caz o să înveți o meserie, bă, tăticule; la transporturi, zidești, betonezi… sau la C.F.R, că acolo e iar bine. Leafa-i leafă, păpica-i păpică, îți mai merge și vechimea… nu te prosti… și la urma urmei… geniștii stau cel mai adesea în spatele frontului, ei doar repară ceea ce strică alții! Dumnezeu a vrut să se întâmple așa. Te-a ferit de ce-i mai rău!…

  Vorbele omului voiau să pară controlate, însă întreruperile și incoerența verbală îi erau cauzate de vioiciunea și isteria lui fiu-su’, care se rotea ca un titirez în căutarea vreunui bulgăre de pământ sau a vreunei pietre. Nu le găsi, gospodarii blocurilor făcură cu mare zel prin grădini și parcuri curățenia de primăvară. Se întoarse spre bătrân și îi strigă din depărtare:

  -Da’ mai lasă-mă, bă, dracului, cu armata ta în pace!

  Cu o deosebită precauție, Săndel mai înainta din când în când, în conformitate cu pașii pe care îi făcea Andrei Godean, ca să stea cumva la depărtare de obiectele pe care le tot arunca acesta atunci când le întâlnea în cale. Din fericire, fiul aruncă după dânsul doar cu un tub consumat de pastă de dinți, care nu îi fu catapultat de forța brațului nici măcar până la jumătatea distanței ce îi despărțea.

  – Ai puțină răbdare. Hai că dau o bere, hai să vorbim ca niște oameni înțelepți.

  Spre disperarea împăciuitorului, cel strigat o luă la fugă, într-un ritm domol, așa cum făcea la antrenamente când trebuia să înconjoare câteva ture bune de stadion. În virtutea situației, la cei 55 de ani ai săi, cititul Săndel Godean se văzu nevoit să își amintească de anii tinereții și să îl copieze. Fugea și el, mai șchiopătând, mai gâfâind. O luă mult mai vioi la alergătură inversă, mai ales când Andrei aruncă după el un borcan îndesat cu pământ uscat, care i se sfărâmă în nenumărate schije pe lângă picioare. Se punea apoi din nou în mișcare, deși simțea că îl lăsau plămânii, inima și toate cele.

  -Băi tată, mă… uff… Termini, mă, o academie, devii ofițer la geniu. Ăștia-s creieru’ armatei — aoleu mamă, că nu mai pot — au în ei o geometrie, o trigonometrie, o matematică, o fizică, o logistică, alea-alea de impune respect la oricine. Tu crezi că ca ofițer o să dai la sapă? Nu tăticule, dai ordine, ești cel mai al naibii baștan…

  În curând, Săndel arăta ca și cum tocmai ieșise din baie. Încerca să-și convingă odorul cu puteri din ce in ce mai slăbite.

  -Vei avea dreptul la înaintare. În afara salariului ai diurne grase, că de aia au nevoie de ofițeri, să dormim noi mai liniștiți. Ascultă-l pe tăticu, o să ți se deschidă noi orizonturi, noi perspective, noi ideologii… în societate vei fi ca un șperaclu, omniprezent și omnipotent, cu acces peste tot… în cristomația mă-tii de bou, cu cine te-o mai fi făcut, cu tot…

  Își privea cu disperare fiul cum i se topea în depărtare.

  -Vino băăă, și dă măcar câte-o semnătură pe câcaturile ăstea de formulare, să le duc înapoi la comandament—îi urlă din urmă cu ultimele puteri.

  Nu mai avea cu cine să se înțeleagă. Se sprijini de un stâlp de electricitate. Cu un corp gârbovit, un chip încrețit și un păr înălbit peste noapte, de-abia mai avea puterea să își umple plămânii cu aerul primăvăratic de munte.

  -Lasă, bă, că le semnez eu, le falsific, lua-le-ar dracu’. Că decât să îmi văd prostu’ la închisoare, mai bine mă vâr eu acolo…

  Urâtă noapte avuse, stearpă, insipidă, fără cine știe ce sentimente și cu multe semne de întrebare. Nici nu știa cum să catalogheze dulcile momente ale revederii. Maia nu îl așteptase așa cum o tot făcea de obicei: din toată sărăcia ei să îi încropească o masă, niște ochiuri cu cartofi prăjiți, sau o bucată de slănină cu ceapă și una de brânză, îl întâmpinase pur și simplu doar cu o cafea călâie. Fata fu deosebit de rece, și iubirea lui pentru dânsa se desfășurase mai mult de voie rea decât de voie bună. Stătuse tot timpul cu capul lăsat într-o parte și cu privirea undeva în gol atunci când se străduise să se bucure de dânsa. Din discuțiile avute a reieșit că încă nu își revenise de pe urma pierderii tatălui și că acum se vedea nevoită să se ocupe cu câte zece treburi deodată. Nici mamă-sa nu a mai fost la fel de vorbăreață și prietenoasă așa cum o făcea cu ocazia venirii lui pe acolo, și nici nu l-a mai ademenit cu gogoși făcute de dânsa după cum îi era obiceiul. Dacă apela la propria lui corectitudine, poate chiar o înțelegea pe femeie, încă nu mai pierduse pe nimeni, deși știa că pentru un om o pierdere umană era deosebit de greu de suportat. Îi era oarecum anevoie să se împace cu gândul că mama Maiei nu ieșise din cameră ca să îl vadă nici măcar de curiozitate, deși trecuse mai mult de o lună de când nu se mai văzuseră. Nu se pricepea la alinatul suferinței. Nu se pricepea să și-o aline nici măcar pe a lui, așa că se bucura pe jumătate de dezinteresul femeii.

  Își fumă țigara în curte. Fumase puține la viața lui, mai multe de când începuse armata, sau pe secția de arest de la poliție, însă în momentul de față simțise mult nevoia să se preocupe cu acest lucru. Observă curățenie și ordine în jurul lui, lemnele tăiate, parcelate în movile, cușca lătrătorului reparată, curtea măturată, cotețele animalelor curățate, căpițele de fân erau înalte, de păreau să se încrucișeze cu bolțile chele ale copacilor, straturile grădinii atent săpate. Își dădu seama pe loc că poate Maia era cu mult prea obosită, sătulă de munca-i emanată din trupul plăpând, alb, nepotrivit noii sale posture, de țărancă.

  Un sărut stângaci pe unul dintre obraji, urările unui drum bun, sfatul searbăd ca să aibă grijă de el, întoarcerea ei repejor în casă, cam aceasta fu despărțirea Maiei de el, și la fel de fragilă fu și detașarea lui de dânsa, cumva eliberatoare, plecând cu dorința că o să o găsească mai fericită la următoarea lor întâlnire.

  Nici nu se comparau momentele avute cu o seară în urmă cu cele pe care le trăia acum. Mașina, veche, supraviețuitoarea unui regim lung, hrănită cu tot felul de carburanți înlocuitori, mai mult cu uleiuri, spirtuase și alcooluri metilice, mergea cu un motor tors, liniștitor oarecum, în ciuda istoricului pe care li-l făcea șoferul cel voluminos, cu un zâmbet satisfăcut care îi predomina pe chipul îmbujorat de fălcile sănătoase, cu toate că ceilalți trei tovarăși de pe bancheta din spate nu păreau deloc atinși de afinitățile lui, ci de frumoasele lor trăiri de moment. Atenția distributivă a celor patru călători era împărțită în două universuri diferite: șoferul grăsun zâmbea, gândindu-se la procedeele și legile fizice ale echilibrului: când conducea singur, sau chiar cu persoane mai puțin ponderabile, mașina la care ținea foarte mult și care îl scosese dintr-un regim în care predomina descurcarea pe cont propriu a fiecăruia, mergea mai mult într-o rână, uzându-i cel mai adesea—și asta spre cea mai sinceră disperare a lui—numai cauciucul și roata din față. Acum se mira de mersul ei extrem de lin, căci voluminoasa domnișoară care ședea în mijlocul banchetei din spate o echilibra din plin, și la fel de plin, se bucura și el de sincera zbenguială și fericire cu care îi rula caroseria, desprinsă cumva din propriul lui suflet.

  Pe bancheta din spate atmosfera era alta, galantă, demnă descrețirii norilor, marcată de voie bună și iz de distracție. Domnișoara mult prea plinuță era flancată dintr-o parte de cel care purta cu demnitate ponosita uniformă de militar, și din cealaltă, de cel care și-o lăsase pe cea de pușcăriaș acasă. Cel din urmă își fructifica cele două zile de permisie la maxim, și se străduia să scotă din orice clipe de fericire. Mașina încetini involuntar, frânată de șirul autovehiculelor din față, prilej bun ca să deschidă geamul prin dreptul unei stații de autobuz aglomerată de călători și să latre ca un câine pichinez la dânșii.

  -Bă, Nebunule, vezi că atragi naibii atenția asupra noastră, și dacă mă opresc gaborii mă prind fără asigurare la mașină! îl luă la rost Buldozerul, fără nicio urmă de umor pe chip.

  Încă mai râdea de unul singur de gluma ce-o făcuse pe când închidea geamul cu supunere...

  Înăuntrul caroseriei se auzea numai huruitul motorului, care ori se ambala prinzând spor cu vioiciune, ori își calma turația când era acționat de frâna călcată de piciorul vigilent al șoferului. Și aceste manevre tot durau de o bucată de vreme.

  -Că aglomerat mai e! constată militarul.

  -Ehe, e oră de vârf! se înveseli brusc Buldozerul.

  -Acuma s-au găsit și scalvii ăștia să iasă de la muncă, exact când ne pregătim de-o aventură a vieții! spuse și Sabin Nebunu’, studind-o cu admirație pe domnișoara durdulie pe care o avea în stânga.

  Autovehicolul nu mai frâna, însă se târâia pe lungul bulevard fără spor, cam cu viteza tractorului. Caroseria, tapițeria, sistemul de rulare și celelalte accesorii scârțâiau jalnic, în ciuda bucuriei celui de la volan, care savura adierea unui tors imaginar al motorului obosit de vremuri. Din când în când doar ștergătoarele îi mai scoteau din această inerție umană care se abătuse asupra lor, cu stări diferite, înlăturând cu scrijelituri puternice aburii de ceață care se depuneau cu repeziciune pe parbriz.

  Domnișoara durdulie, care echilibra cu mare atenție balansarea mașinii, nu reacționa nicicum la ochii lacomi ai partenerelui din dreapta, cel care nu mai purtase de câteva luni un costum monden, deși știa că era atent admirată. Fără să-i privească, îi simțea pe amândoi cu ochii țintuiți asupra ei, însă cel din dreapta exagera cu contemplarea. Scruta doar parbrizul, dând tuturor senzația că era doar ea cufundată în catifeaua confortabilă a banchetei din spate. Cel în costum monden se foia nervos, bazându-se ca prietenul în uniformă militară să deschidă subiectul și, cum nu se grăbea deloc ca să o facă, sparse el tăcerea, cu mult sentiment și o însemnată doză de tandrețe. Îi arse domnișoarei durdulii un dos de palmă peste umărul masiv și feminin și o întrebă cu delicatețe:

  -Auzi fă, pe tine cum te cheamă?

  Cortina liniștii se împrăștie de pe chipul fetei, iar sobrietatea i se schimbă numai în zâmbete. Îl studie pe Sabin cu stăpânire de sine, orgoliu și superioritate, numai pe sub sprâncene, și îi răspunse la întrebare cu o altă întrebare:

  -Cum ți-ai dori ca să mă cheme?

  Zâmbetul partenerului se stingea treptat. Luciul ochilor i se întunercară ultimii. Pe chip îi apăru apoi o umbră glacială. Îl încuraja în această transformare crucială și Buldozerul care, pe lângă ascultatul torsului imaginar al motorului, auzea și foiturile celor din spate, iar acum se puse pe un râset sănătos, ce părea scos a panaramă. Din toată această încordare, din toată această scrutătură emanată din niște ochi cinici care își transmiteau energia pe sub gene, un nod în gât dislocă o cursă de dus-întors a mărului lui Adam.

  -Lasă vraja, că-ți trag un dos de palmă peste scăfârlia aia a ta atât de insolentă de ți-o mut din loc!

  Fătuca, obișnuită cu astfel de situații, nu se pierdu cu firea, sau se străduia cu multă dibăcie să nu o arate, îi răspunse cu același zâmbet, luminos, de dădea viață întunericului dinăuntru:

  -Mă numesc „Prințesa”!

  Primul care scoase din adâncul gâtlejului un râs barbar, menit să se audă și din desișul codrului, fu Buldozerul, urmat de cel scos în ciudă al lui Andrei Godean, apoi urmă și cel al lui Sabin Nebunu, un rânjet cald, mai mult decât coordial, etalat cu cea mai mare sinceritate. Sabin prinse să o mângâie pe obraz cu gingășie, ușor ca o părere, întocmai căderii unei pene. La fel de lin o ciupi de obraz, alintând-o:

  -Prințeso, prițesica mea...

  Râdea și domnișoara durdulie, acoperind cu spor torsul imaginar al mașinii obosite. Amprenta bunei înțelegeri și a prieteniei se așezase cu succes pe spiritele celor din interior. Din toată această veselie, Sabin Nebunu se aplecă să culeagă ceva anume de sub banchetă. Deși cotrobăia cu preocupare, râdea mai departe de mama focului. Știa ca pe propriile buzunare goale mașina Buldozerului, cu care adeseori participase pe la tot felul de acțiuni: de recuperare, de impunere a taxelor de protecție, de intimidare a concurenței, că de, orașul era mare și se întindea pe mai multe cartiere, iar ei ajunseseră binișor să se extindă. Găsi și măciuca de baseball, scurtuță, confecționată la strung, din dur aluminiu. Râsul încrezător al prințesei se stingea treptat când începu să o lovească cu delicatețe peste greabăn, încet, cât să nu îi rupă vreo vertebră, dar și destul de tare ca fata să înceapă cât de curând să zbiere:

  -Ce dracu dai așa, bă, Nebunule? Ți-am zis doar să îmi spui cum vrei!

  -Păi asta și fac! îi explica Sabin printre desele lovituri și, deși grăsimea de pe greabănul durduliei îi servea ca un scut protector, fata se contorsiona de durere:

  -Au, nu mai da că doare tare, te rog frumos!

  -Ține Prințeso! îi strecura Sabin Nebunu printre gâfâieli.

  -Mă cheamă, Angelica! gemea nevinovata făptură.

  Văicărelile de așa numită durere îl enervau treptat pe Godean. Își aducea aminte subit de Maia, parcă făcea la fel atunci când îi mai aplica din când în când câte-o mamă de bătaie, de sărea cămașa de pe dânsa, așa, ca să îl țină minte. Îl enerva acum și despărțirea mai deunăzi de dânsa, căci nu se petrecuse întocmai cum plănuise. Începu și el să îi care grăsanei o sumedenie de pălmoace, și țipetele acesteia îi hrăneau cu stoicism cinismul. De la loviturile cu palma trecu la pumnii de box, căci acestea din urmă îi amorțiseră. Sucea pumnul când acesta îi penetra umărul fetei, ca să îi provoace efecte cât mai dureroase, de moldamin.

  -Aoleeu—răcnea nefericita amazoană—unde m-ai adus Buldozere, că mă omoară ăștia, zi-le să înceteze!

  De la rânjetele delirante, Buldozerul trecu la cele de îngrijorare. De-abia scăpase de închisoare, stătuse în penitență doar trei luni în loc de doisprezece, căci pușcăriile colcăiau de nelegiuiți mărunți, și nu mai aveau loc pentru cei serioși, numai furtul unei găini îți dădea vreo trei ani, și foametea era din ce în ce mai mare... Trebuia să intervină, căci nu voia să intre din nou acolo. Chiar primise apropoul să devină cucuana celulei, și faptul acesta îl îngrozea peste măsură. Nu avu însă promptitudinea să intervină la timp, Angelica se aplecă cu o deosebită vioiciune peste genunchii lui Godean, deschise portiera și vru să se arunce din mers. Sabin Nebunu fu mai sprinten, o prinse de ciuf cu putere și o reintroduse înăuntru.

  -Treci înapoi, că mă superi rău de tot! răcni la dânsa. E mai bine să mă superi doar pe jumătate, crede-mă, e mai bine pentru toți, căci încă sunt calm, dar dacă te tot străduiești poate că o să reușești să mă...

  Nu mai termină ce avu de spus, frâna pe care o puse cu isterie Buldozerul îi făcură să se lovească de spetezele banchetelor din față pe toți trei. Îi scrută cu niște ochi sfredelitori pe fiecare în parte:

  -Ce dracu v-a apucat? Ne-am întâlnit în noaptea asta ca să ne distrăm, nicidecum ca să facem moarte de om! îi scuipa pe când se rățoia la dânșii. Și tu nu mai fă dracului pe grozava, că te linșează ăștia! îi arse Angelicăi o palmă direct în creștetul capului, după care se întoarse și demară în trombă.

  Motorul începu să se isterizeze, odată cu tensiunea șoferului. Ceilalți tăcură mâlc, și nici măcar nu puteai ști dacă se mai studiau în întuneric cu dușmănie. Mașina înghițea bloc după bloc, lăsa în urmă semafoarele inactive și intersecțiile slab iluminate, trecea de halele și fabricile reduse la jumătate din capacitate de către noii conducători iubiți, și pătrunse până la urmă în plin câmp. Din depărtări munții se conturau anemic, și numai unirea lor cu zările le trădau prezența. Ca prin minune drumul era deosebit de liber, iar pe contra sens aproape că nu se ivea niciun autovehicul, doar întunericul posomorât de toamnă târzie încerca să le mai țină de urât. În acea noapte, nici măcar stelele nu ieșiseră la plimbare. Dădea să plouă, iar în munți chiar să ningă. Din când în când câte-un pâlc de luminițe amintea de existența vreunei case, sau chiar a vreunui motel, iar unele mai bolnăvicioase veneau din cabinele camioanelor trase pe dreapta, ca șoferii acestora să se odihnească sau, lăsând la libera interpretare, poate că se desfătau în brațele vreunei fetișcane culese de pe marginea drumului. Recunoșteau localul din depărtare, și elicele morii de vânt care îi dădeau o înfățișare aparte. Sabin Nebunu începu să se încalțe, Godean își încheia vestonul și fata se uita cu nerăbdare la locul unde trebuia să coboare, căci nu mai suporta să fie prinsă în menghina presiunii celor pe care îi avea lângă dânsa. Singurul cuprins de stăpânirea de sine era Buldozerul, o stăpânire perceptibilă, demnă de a stârni invidia până și a celor mai aroganți britanici. Trecu pe lângă celebrul complex motelier „Moara în Călduri”, spre neascunsa panică a celor din spatele lui. Deși vorbeau numai pentru ei, murmurele de atenționare puteau fi cu ușurință perceptate.

  -Vezi că ai trecut de locație! se auzi glasul cristalin al Angelei.

  Calmul și absenteismul șoferului îl adâncea într-o stare ciudată de autism, parcă se credea singur în mașină, parcă uitase de ceilalți.

  -Uite-acolo o parcare—se ridică în picioare grăsuna, prinzând dintr-o dată aptitudini de șoferiță, deși nu avea carnet de conducere. O bagi acolo ca să ai loc de întoarcere! Ce să-i faci dacă nu ești atent și îți merge mintea brambura...

  Angelica observa cum acul acceleratorului urca în loc să se coboare, și mare le fu mirarea când trecură cu viteză pe lângă parcarea indicată. La fel de isterizat, Buldozerul îi transporta precum sacii de cartofi, atacând cu crize curbele strânse ce conturau urcușurile împădurite de munte. Și îi tot conducea așa fără încetare, luptându-se cu desișul întunecat al codrului. Sabin Godean zâmbea a ironie. Văzându-se ignorată cu obrăznicie, Angelica îl dojenea din spate:

  -Luatea-r naiba de prostănac! Unde te duci? Răspunde!

  Își permitea, căci îl cunoștea de câțiva ani buni pe Buldozer, el îi găsea de muncă, el o ducea să se detensioneze prin cluburile populate de înaltele societăți, printre oamenii care jucau biliard, popice, la jocurile de noroc unde stăteau până la orele târzii ale nopții, el îi făcea relații neprețuite cu capii sau bandele celebre de cartier, sau o aducea până la înalții consilieri ai primăriilor; ori ea îl calma, căci pe umărul ei se apuca să își plângă necazul, și în cele mai intime locuri ale ei își descărca seva amarului. În momentul de față o ducea în mijlocul înaltei protipendade, ca să asculte muzică bună, de petrecere, cu influențe predominant orientale.

  Buldozerul mâna autoturismul ca un balaur, devorând distanța străjuită de întunecimea nopții. Orice oază de lumină îi dispăru din retină, chiar și beculețele sărăcăcioase care țineau de urât stâlpilor de înaltă tensiune, rămase întovărășit doar de ledurile anemice de la bord și farurile puternice ale caroseriei tocmai bune de casare. Pe margini, ca într-o părere, de-abia puteai ghici conturul brazilor semeți, adunați ca într-o numeroasă familie, și râca munților prăpăstioși. Prin parbrizul șters de pojghiță de către ștergătoarele ce se balansau vioaie, se vedeau fulgii rari de zăpadă.

  -Primii fulgi de zăpadă pe anul ăsta! se extazie Sabin Nebunu.

  Celorlalți însă nu le ardea de extaziere, voluptoasa se uita consternată în ceafa Buldozerului, pe când Godean se decise de mult să guste aventura. Șoferul încetini, și nu din cauza vulpoiului speriat care îi tăie calea, ci din cauza alveolei de pe marginea curbei largi în care intrase. Trase pe dreapta. Aprise lumina de control din tavanul caroseriei și se întoarse către cei trei tovarăși. Ochii îi scânteiau cu veselie, și această scânteiere părea special adresată Angelicăi. Cei trei puteau jura acum că namila își revenise, era vechiul lor Buldozer, plin de viață, de jovialitate. Se aplecă peste picioarele lui Sabin și trase de cârligul portierei până o deschise. Cu un gest elegant, bine crescut, aristocratic, amabilul șofer făcu o cursă cu brațul pornind din dreptul Angelicăi și până în direcția aerului de tomnă târzie, care nu se sfia deloc să se năpustească peste dânșii, dându-le fiori care îi făceau instant să temure:

  -Prințesă, te poftesc să ieși afară.

  Fetișcana se porni să râdă, pesemne că îl găsea deosebit de hâtru:

  -Ai înnebunit, Buldozerule dragă, în hârtoape îți arde de dezmăț?! Îl prinse galeș de obrăjor și i-l ciupi cu alint: Lasă că te lecuiește mama, când ajungem înapoi în oraș!

  -Onorabilă Prințesă, vă rog frumos să ieșiți afară!

  -Of...—se consuma grăsana, știind că nu avea rost să i se împotrivească. Când grăsanul își propunea vreo dorință, era aproape imposibil să i-o mai scoți din minte. Grăsuna se chircea de frig, și nu dedica niciun fel de tandrețe primilor fulgi de nea care începură să apară.

  -Altă dată să îmi consideri prietenii mei la fel de importanți cum sunt și ai tăi! Dacă cu mine îți permiți anumite chestii, să știi că eu personal nu îți permit altele! Nu ții tu lecții de viață... Și-a găsit cine s-o facă!...

  După această dojană, îi trânti Angelicăi ușa cu putere și demară în grabă. Voluptoasei nu îi trebui prea multă vreme ca să se dezmeticească. Din instict se porni să alerge după automibil.

  -Nu mă lăsa aici, Buldozere! Lasă-mă oriunde, numai în pădure să nu mă lași!

  Mașina se opri, lăsând-o să se apropie, însă nu prea mult, doar atât cât șoferul să se facă auzit:

  -Lasă Prințeso, că aici o să-ți găsești prințul. Nu așa pățesc prințesele adormite, își așteaptă prinții ca să vină în pădurea fioroasă și să le sărute?

  Mașina scrâșni din nou, cu răutate, de teamă ca nu cumva ponderabila domnișoară să îi pună mâna pe mânerul portierei din spate și să năvălească cu forța înăuntru.

  -Buldozere, nu fă prostii, Buldozere! Nu mă lăsa singură în frig!

  Mașina opri din nou, dându-i parcă a înțelege că totul fusese doar o glumă. Angelica se porni pe zâmbete, îi iertase pe toți trei. Gâfâia, pe când venea repejor dintr-o oarecare depărtare. De pe geamul din spate zbură și cojocul îmblănit al fetei. Șoferul privea apoi prin lunetă cum o înghițea cu lăcomie întunericul. Râdeau pe urmă copios de glumele pe care le făcuseră pe spatele fetei.

  -Așa-i trebuie dacă se pune cu mafia! concluzionă Sabin Nebunu...

  Moara de vânt se străduia din greu să imite tradiționala și democratica Olandă. Și nu se putea spune că ar fi avut vreun oarecare succes în această străduință de imitare: roata nu i se mișca, era pusă doar de decor, iar din interior nu răzbăteau ritmurile muzicii flamande, ci influențele turcești, grecești, sârbești și arabe, luând cu succes naștere cele românești. Când pătrunseră înăuntru se loviră strident de canapelele de pluș roșu și fețele de masă de catifea roșie. Aceleași lumini roșii emanate de jeturile reflectoarelor, personalizau și mai abitir specificul încăperii. Ospătarul, jovial, chel, și cu obrajii înroșiți, le puse urgent pe masă meniurile. Se comporta de parcă îi cunoștea de-o viață întreagă și îi dădea atenție mai ales Buldozerului, care se grăbi să îl anunțe că nu aveau nevoie de ele, însă ospătarul care era și chelner și patron al locației, se prefăcu că nu îl aude. Fostul șofer și actualul client își studia meniul cu indiferență și mimică tâmpă.

  -Eu n-am niciun ban la mine, doar ceva mărunțiș ce mi-a rămas pentru parcare.

  -Eu n-am venit să cheltui! trecu de la glumă la profundă seriozitate și Sabin Nebunu. Orice venit, orice sumă, trebuie să dau aproape totul ca să mă pun bine și să deschid anumite uși, că-i greu la răcoare, i-un sistem și mai corupt decât statul...

  Tăcu. Nu era cazul de lamentare. Cei care își exprimaseră neputința își întoarseră capetele spre Godean, în zadar și cu timiditate, căci o uniformă spălăcită de militar nu le inspira avuție.

  -La noi soldele se ridică atât cât să îți ajungă de-o perie, o pastă de dinți și trei pachete de țigări pe lună. În rest... bagi muncă, militărie și arest de te ia dracu...

  -Nici nu ne așteptam ca tocmai tu să contribui cu ceva, stai liniștit! îl împăciui Buldozerul, cu un glas plângăcios, ce-i drept.

  Își studie pe rând tovarășii, trăgând din răsputeri de timp cu studiatul amănunțit al meniului. Își controlă apoi toate buzunarele și cercetă conținutul pe sub muchia mesei.

  -După cum vă spuneam, mi-au mai rămas ceva bănuți prin buzunare, puși cu intenție ca să îmi ajungă de parcare...

  -Câți ai? scânteiară cu interes ochii Nebunului.

  -De-ajuns cât să ne facem de râs! îi repanică grăsanul. Voi chiar nu aveți nimic?

  După o căutare amănunțită, Nebunul îl anunță panicat:

  -Eu am puțini, doar un leu și cincizeci de bani!

  -Dă-i încoace! Buldozerul îi strânse cu sârg și îi alătură celorlalți, după ce îi cântări pe toți cu drag, înroșindu-și cu rușine obrajii.

  -Eu nu am niciun ban! se grăbi și Andrei Godean să se scoată din încurcătură, fără să i-o ceară nimeni.

  Virgil Simion, zis și Buldozerul, își scruta cu niște ochi bulbucați căușul palmei în care ținea mărunțișul. Rămase cu ea suspendată în semiîntunericul străjuit de subtilele reflectoare roșii pentru un timp cam îndelungat. Închise pe urmă pumnul și îi vârâ grijuliu în buzunar. Oftă a necaz și le zise:

  -Tâmpita aia de Angelica avea bani. E una dintre mult prea fericitele care au privilegiile să mă mă întrețină, o proprie plătitoare de taxe și impozite. Uite că la bani nu m-am gândit, că n-aș fi lăsat-o singurică în mijlocul codrului nici în ruptul capului , sărăcuța. În felul ăsta... am făcut un fel de pana prostului.

  -Hai să mergem după ea! îi sfătui omenește  Godean, prinzând brusc sentiment în momentul de față, când află că voluptoasa poseda o sumă importantă de bani.

  Buldozerul râse, a panaramă:

  -Prea târziu, or fi mâncat-o lupii.

  Pentru câteva clipe râsul îi fu estompat, deoarece dădu de la depărtare ochii cu patronul.

  -Hai să inventăm ceva, să ne sustragem de aici cu diplomație! încerca din răsputeri să își apere onoarea.

  -Ai înebunit? îl luă la rost Sabin Nebunu. Eu nu mă mișc de aici nici mort. E atât de frig afară...

  Buldozerul se ridică pe jumătate în picioare, agățând cu pulpele muchia mesei și făcând să se zguduie scrumiera și serviciul galant  cu lumânări aprinse, lucru care atrase atenția patronului. Îl opri din bunăvoință printr-un gest al palmei să îi mai dea răgaz să consulte meniul, chipurile. Printr-un zâmbet binevoitor cât toată încăperea, șeful de sală i se supuse. Îl cunoștea de mult cât să îi înțeleagă semnificația gesturilor și a comunicării nonverbale, și deși nu îl agreea pe Buldozer, se străduia să îl înghită, căci de-a lungul deselor sale peregrinări făcuse bani foarte frumoși de pe urma grăsanului, și de altfel și de pe urma altor namile asemănătoare dânsului, unii dintre ei fiind chiar și atunci de față. Îi întoarse spatele ca să se ocupe de avuția altui client, neștiind că cel pe care se străduia să îl respecte nu avea la dânsul bani nici măcar pentru o bere, și îi mai și ținea ocupată una dintre cele mai centrale mese.

  -Poate se enervează șefu’ sălii. Ne dă naibii afară cu caguliștii! li se destăinui Buldozerul, din spatele unui zâmbet întunecat.

  -Poate vrea să las vorbă să i se dubleze taxa de protecție!!! înnebuni Nebunu, trântind cu pumnul în masă.

  -Stai cuminte, bă! îl certă Godean. Ce boala, te crezi pe maidan, la piață? Ai dat de lume bună, comportă-te ca atare!

  -Înțelepte vorbe îți grăiește gura, Godene! i se simți recunoscător Buldozerul, mulțumit că nu trebuia să fie el cel care trebuia să îi facă educație nebunului.

  Într-adevăr, cei care se desfătau în brațele tinerelor balerine și își mângâiau urechile cu muzică bună erau din treapta societății superioare. Unii aveau la gât lanțurile de platină sau de aur atât de groase, încât de-abia mai puteau să își ridice căpățânele, alții aveau ghiulurile de la degete mari cât nucile, iar dacă nu aveau aceste accesorii, se puteau liniștiți afirma prin rafinata vestimentație: pantofi de piele decorați cu ciucurei, sau șalvari rari întâlniți pe piață, de culori diferite: verde kaki, vinișiu sau roșii, de proveniență turcească. Fetișcanele amintiților aristocrați, sau nevestele, erau deosebit de frumoase, împodobite până la eleganța conferită de moda vremurilor, cu părul lăsat să curgă sau strâns în coc, cu colierele de rigoare și rochiile eclatante de seară, cu brățări de aur la încheieturile picioarelor sau rochii atât de scurte, ca să atragă cu intenție privirile dușmanilor. Își țineau ochii ațintiți în pământ, căci înalții prelați pedepseau pe loc orice cochetare iamginară, pălmoacele domniilor lor puteau fi scoase cu ușurință din teaca pantalonilor  și pocnite cu ușurință  peste cefele superbelor însoțitoare. Erau însă și unele frumuseți pe chipul cărora predominau șiretenia și inteligența, mai puține ce-i drept, egale fiind cu consorții lor, sau chiar de-asupra. Luate la nivel general, în afara câtorva cârciumărese, sublimele doamne sau domnișoare, după caz, excelau în finețe și frumusețe, făpturi plăpânde, privilegiate de natură, care, privite din spectrul unui intelectual, trezeau foarte multe dileme nedeslușite și multe semne de întrebare: „Ce-or fi găsit aceste gingașe făpturi la aceste matahale??” La lungile și interminabilele discuții ținute în tagma acestor intelectuali, de preferință tot la un păhărel, ar fi intervenit cu explicații psihologii: „Omul, fie el bărbat sau femeie, în exemplul de față femeie, este înzestrat cu două instincte, unul inconștient, dăruit de natură, pe care nu și-l poate controla, și altul conștient, pe care și-l dezvoltă de-a lungul vieții. Unul din instinctele conștiente dăruite cu generozitate de natură ar fi și cel animalic. Cerbii se luptă pentru femelele lor, motanii, taurii, morsele... la fel, iar cel mai puternic, câștigătorul, le fericește cârdul. La fel se întâmplă și la latura umană, femeia simte care este bruta cea mai puternică, matahala care dă cel mai bine cu parul, cel care are minunatul har să spargă mesele, scaunele și ferestrele pașnicilor baruri. Cel care are acest talent, tot dat de la natură, să se facă remarcat, este premiat de fina făptură cu punerea premeditată sub aripa lui, căci femeia vrea să fie ocrotită, vrea siguranță, viitor, protecție, fiind harnică în cheltuirea veniturilor celui sub care s-a pus la adăpost. Aici este meritul inconștienței animalice, care a dirijat-o cu mărinimie către incontestabilul rege al junglei. O perioadă se simte superioară celorlalte făpturi, în sinea ei este sigură că are un statut, un viitor, un protectorat, mai ales când răspunsul vine cu invidia surprinsă în ochii altor consoarte din anturajul ei, sau cu care copilărise și se jucase cândva în trecut, ori prin dispariția subită de prin farmacii a dozelor de medicamente destinate ulcerelor și gastritelor.

  Și uite că ușor-ușor în decursul anilor se dezvolta și instinctul conștient, plăpândele făpturi începeau să își dezvolte pofta după lucrurile romantice, să fie scoase la teatru, să li se dedice poeme, să își dorească cu aviditate să primească în dar măcar o floare de ziua femeii, erau marcate să li se dea maximă importanță, și nu o așteptau de această dată de la societate, ci de la bărbatul care le ceruse cândva de nevastă, le trântise plozi pe creștetul capului, le trimise la cratițe, voia să vadă în ele consoartele, mamele și amantele ideale, iar singurele serate organizate de aceștia fiind cele la care participau în momentul de față. Dacă personalitatea lor predomina—ceea ce nu se întâmpla la toate—puteau controla aceste brute, și pe unele reușeau chiar să le facă să le respecte, însă majoritatea dintre ele intrau în mrejele supunerii, a neieșirii de sub cuvânt, a primirii cu resemnare a amenințărilor, sau cum spuneau masculii cei romanticii: „a promisiunilor”, că dacă îi înșală le omoară, și în felul acesta grațioasele făpturi primeau cu predilecție educațiile corporale—unora chiar făcându-le plăcere să le primească; curgeau plângerile de molestare depuse pe la secțiile de poliție, și tot pe atât de repede erau retrase...

  Binevoitorul patron, cu rol și de barman, ospătar și chelner își pierduse până la urmă răbdarea și se puse în mișcare către masa lor. Se opri însă la jumătatea drumului, căci cei trei mușchetari pe care îi considera ca fiind de perspectivă, se ridicară cu toții deodată și se îndreptară către toaletă ca să se sfătuiască, fapt care îl făcu să îi cam piară zâmbetul, însă și-l recăpătă când pe ușă își făcură intrarea triumfală doi consilieri mătăhăloși și un primar al comunei învecinate, în superba companie a plăpândelor soții, încărcate cu personalități similare, însă vopseli ale părului diferite: nuanțe elegante de roșcat, blond și șaten.

  Spre disperarea celor chemați de natură, râsetele celor trei protagoniști care se retraseră pentru consfătuire decorau cu hidoșenie atmosfera pașnică de adineauri: sincere, răsunătoare, barbare, carpatice, mai ales ale celui care purta un superb costum de ocazie și a celuilat, ce-și expunea cu mândrie o uniformă de militar ponosită. Râsul celui din urmă dispăru subit și repede, și lucrul acesta îl constatară și cei doi amici. Îl băteau bărbătește peste umeri și îl încurajau ca niște destoinici tovarăși:

  -Haide, relaxează-te. Am ieșit în lume ca să ne distrăm.

  -Ce vă pasă vouă! le zise abătut grăsanul. Eu sunt aici un vechi client, practic spus, de-al casei. N-ați văzut cum forfotește în jurul meu personalul? Ați fi pupat voi canapeaua din față, căptușită-n piele, dacă n-aș fi fost eu de față? Ce credeți voi, că e ușor să penetrezi în lumea bună? Nu neică. Mai întâi trebuie să frecventezi locarule de lux cu anii, să le faci consumație.

  De necaz, dădu un pumn în ușa unuia dintre compartimentele impresionantei toalete, de-i tremurară balamalele. Vizitatorii întâmplători, chemați de ciclul firesc al naturii, părăsiră—nu neapărat de frică, ci dintr-o măsură obligatorie de vigilență—pisuarele, cu calm, trăgând încă de timp, ca să îl observe mai bine cu coada ochiului pe cel care se străduise printr-un efort atât de considerabil ca să penetreze într-o societate atât de înaltă.

  Cei doi tovarăși de încredere nu mai râdeau, ci îi ascultau pledoariile doar într-un zâmbet, pe când rotofeiul mai bubuia din când în când câte-o ușă, doar așa, ca să îi atenționeze că nu mai era deloc momentul pentru glumă.

  -...să te faci remarcat, să sari în evidență. Păi câtă consumație le-am făcut ăstora... n-au făcut-o înalții demnitari ai orașului.

  Nervii grăsanului reușiră să îl calmeze pe Andrei Godean, care se uita în altă parte, iar privirea lui voia să pară nepăsătoare, însă Sabin râdea cu nerușinare.

  -Nu râde Nebunule—trânti încă un pumn, de răsunară toate compartimentele toaletelor—nu râde! Eu spre deosebire de tine sunt un om cu liberă trecere prin locația asta distinsă, îmi tremură chelnerii de emoție când își așteaptă bacșișul, se uită cu ciudă peste umăr dușmanii când văd până unde mă poate duce uneori dezmățul. Prin mine a venit și altă clientelă în motelul ăsta, sunt considerat practic de-al casei, ce dracu, așa că nu râde, că nu ție o să-ți crape în curând obrazul de rușine și nu o să mai știi cum să o scoți la capăt. În noaptea asta, ce-i clar, e că nu vreau să mă fac de râs, și țin morțiș la asta!

  Atunci când părăsiră closetele erau cu mult mai sobrii. Gura Buldozerului fu aurită: înclinați cu servialitate, cu pumnul strâng strâns la spate, iar cu celălat braț ținând ștergare albe imaculate, doi chelneri avură înalta onoare ca să fie însărcinați cu luarea comandei. Cel care părea mai marcat de timp și de amprenta experienței, se apropie de liderul incontestabil al grupului și îi șopti în ureche:

  -Am putea să luăm comanda?

  Dintr-un individ smerit, marcat de îngrijorări și gânduri, Buldozerul se transformă pe loc într-o persoană impunătoare. Spuse cu un timbru autoritar al vocii, destul de tare, ca să îl audă și ceilalți doi tovarăși, așa, ca să îi ia spusele drept mărturie:

  -Trei pahare și... o sticlă de apă minerală!!!

  Hohotul necizelat al lui Sabin Nebunu alertă și mai mult nedumerirea supusului chelner, care, rămas tot în aceeași poziție, ușor aplecată, desemnată serviabilității, se codea împreună cu celălalt coleg al său să se conformeze cu coamanda clientului meritoriu, mințindu-se că nu auziră bine ceea ce li se spuse. Zâmbeau ușor, neștiind cum să reacționeze, învățați fiind la cursuri că una dintre modalitățile de a satisface clientul ar fi fost și aceea de a i te contopi cu energia, manifestându-te ca atare, mai bine spus jucându-i jocul, însă problema era că aveau trei clienți în fața ochilor, cu stări diferite, dintre care unul râdea ca prostul și reușea să stârnească cu succes atenția întregii distinse clientele, altul rânjea cu subînțeles și își ascundea privirea în palmă, și cel mai important mușteriu al casei se afla cufundat în stânjeneala înroșirii propriilor obraji, și era gata-gata să se înegrească de mânie. Chelnerul cu experineță mai mare se gândi să reacționeze, și sparse tăcerea:

  -În afara celor trei pahare și a sticlei de apă minerală, cu siguranță că mai doriți să comandați și altceva, nu-i așa? Poate un antreu, poate ceva de mâncare...

  -Nu-i așa! îl cam repezi grăsunul, străduindu-se să nu tragă un pumn, de răsune blatul lucios al mesei.

  Din experiența sa, chelnerul observă acest lucru, mai ales încleștarea pumnilor metalici ai celui care îl contrazise, și îi făcu urgent subalternului un semn cu coada ochului ca să îl urmeze. Nu se grăbeau, se așteptau ca pe nervosul de la masa lucioasă să îl apuce râsul cu bruschețe, să îi cheme înapoi, să îi arate cu degetul, și să le spună: „Ha, ha, ha, v-am făcut-o!” Însă nu se întâmplă acest lucru. Mai mult ca sigur că importantul client ar fi abordat o a doua variantă: să sfarme masa. Mai trecuseră prin astfel de experiențe, și înțelepciunea sau cumpătarea lor creșteau odată cu anii.

  Pe când își arătau nemulțumirea patronului, cele trei fătuce, înalte, sumar îmbrăcate, încălțate pe tocuri și parfumate până la Dumnezeu, ședeau cu cumințenie în brațele celor trei clienți distinși care tocmai dăduseră comanda.

  Doi dintre clienții destoinici, cel care purta uniforma militară și cel cu costum de ocazie, nu își permiteau ca să piardă vremea, așa că se porniseră să acționeze, îmbrățișând cu sârg balerinele. La fel proceda și Buldozerul, însă îmbrățișarea lui era mai domoală, și nu cumva din grijă ca să nu își strivească superbitatea blondă la piept, ci din adâncă îngrijorare, punându-și întrebarea despre ce puteau vorbi cu atâta seriozitate cei doi chelneri împreună cu patronul locației, și de ce le tot trimiteau atâtea ocheade dușmănoase.

  Sabin Nebunu, puțin mai experimentat și mai umblat prin lume, nu ca alții, mâncați de mucegaiul cantonamentelor și al antrenamentelor de prin loturile naționale, trecu la romantisme, își săruta cu patimă supla făptură, care îi zâmbea forțat și dădea anemic să i se retragă. Partenerul la care ședea în brațe era considerabil de îndrăzneț, și sărea peste toate treptele de negociere. Îi râse gingaș, cu o feminină nevinovăție. Sări peste introduceri și porni din proprie inițiativă prima clauză și primul pas al negocierii, ciupindu-l mai întâi cu finețe de obraji:

  -Nu mă servești și pe mine cu un campari?

  Râsul barbar și carpatic al Nebunului, necunoscut întregii locații prestigioase, răsuna cu cea mai mare necontrolare. De la el se molipsi și Godean, care începu să facă același lucru, fără nicio jenă, uitând subit de discuțiile privitoare la temperarea entuziasmului pe care le avuse în toaletă cu câteva minute în urmă.

 -Aoleeeu domnișoară, vrei să pună tăticu bâta de baseball pe mine? încerca Nebunul să se salveze printr-o glumă.

  Fetișcana nu se pierdu cu firea, din contră, le gusta umorul. Își duse degetul în dreptul buzelor și de acolo pe cele ale Nebunului:

  -Și ăsta e numai preludiul!!!

  Sesizându-le zâmbetele false, cei doi chelneri împreună cu patronul se pregăteau să intervină, însă pumnul autoritar al Buldozerului, care făcu să zăngăne paharele umplute ochi cu apă minerală, îi făcură urgent să se răzgândească pe la jumătatea drumului. Îl văzură jubilând și, își puneau întrebarea care o fi fost exteriorizarea grăsunului, din moment ce nu erau inițiați încă cu cititul de pe buze.

  -Gata cu cumpătarea, la naiba, să înceapă petrecerea!

  Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea în brațe.

  -Fetelor, sunteți invitatele noastre în această seară!

  Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse numai într-o tristețe.

  -A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală...

  Extazieri, râsete, cochetării și bucurii nenumărate, sentimente amestecate cu stinghereala fetelor care nu știau cum să se sustragă, mai ales că nu puteau distinge bâlbâielile gestuale ale patronului, care nu avea curajul să li se apropie. Acesta făcu și un apel serviciului de pază și protecție, să le spună să stea în alertă, căci tare mult îl mai mira un lucru: cum se putea ca trei indivizi să fie atât de gălăgioși, și să deranjeze intimitatea unei clientele întregi, mai ales că de o oră întreagă erau doar în compania unei nenorocite de sticle cu apă minerală? Pe când îi lămurea pe cei de la echipa de intervenție de ce ar fi trebuit să se deplaseze vreo treizeci de kilometri pentru el de la secție, îl urmărea cu oripilare pe cel mai gălăgios, pe cel mai pornit pe glume dintre toți, de își muia unghiile în propriul pahar și îi stropea pe urmă fătucile, pe cel grăsan, un individ pe care îl cunoștea prea bine, îi vizita locația cu anii, o matahală inofensivă și negălăgioasă, însă nu îl mai văzuse în starea aceea și tare se mai mira ce mama dracului îl apucase. Și dezamăgirea era mare pe capul patronului, cei de la intervenții îl convinseră repede că pentru trei indivizi care erau mai cheflii decât restul distinsei clientele, nu se deplasau ei vreo treizeci de kilometri de pomană, poate că petrecăreții și plecau până atunci. Dacă rupeau vreun scaun, sau greabănul vreunei balerine grațioase, atunci se schimba treaba, erau nevoiți să intervină. Îi observa, printre lungile lui insistențe și explicațiile răstite ale celor de dincolo de fir, cum se extaziau fără nicio jenă, îi apucaseră slăbiciunile după programul artistic, băteau cu pumnii în masă și susțineau o oarecare animatoare care dansa din poala-n poala fiecărui client neacompaniat de partea feminină, sau, în rarele cazuri, când partenerele acestora își dădeau consimțământul, li se puneau și lor în poală. Se puteau întâpla și cazuri ca vreo unul dintre distinșii domni, mult mai glumeț decât ceilalți, să dea un bacșiș balerinei ca să i se pună și iubitei în poală, stârnind simpatia și râsetele tuturora, poate mai puțin cele ale firavei iubite, dacă aceasta nu înțelegea gluma.                                 

  Într-un ritm sacadat, bătut cu bărbăție în blatul lucios și elegant al mesei, menit să susțină îmbărbătarea tinerei domnișoare care îi încânta cu grațiile dansului la bară: „Ancuța, Ancuța, Ancuța...”—pe care o încurajau ca descreierații, două dintre cele trei fete care stătuseră mai mult de o oră și jumătate cu dânșii, cele mai curajoase, reușiseră să li se sustragă.

  Rămase cu ei cea mai timidă, roșcata, și ridica neputincioasă din umeri la semnele disperate ale patronului, care nu îndrăznea nicidecum să se apropie de grupul de gălăgioși. Era acum împărțită la trei, stătea în poala deținutului, ostașul îi șoptea vorbe dulci și mișcătoare, că dacă ar fi fost miliardar ar fi umplut-o cu diamante, gentuțele ei ar fi fost decorate cu cristale Svarovsky, rochiile i-ar fi fost proiectate numai din foi de ciocolată; pe când grăsanul, la fel de insistent—cu alte ocazii mai temperat, că doar prin mâna lui trecură tot felul de fetișcane, și Angela era a lui numai când simțea nevoia să pocnească subtil din degete—căci în momentul de față, nu i se părea nici moral și nici etic, ca cei doi amici ai săi să profite fără scrupule de roșcată, fără să țină cont că cea mai importantă parte din cheltuielile pe care le făcuseră pe sticla de apă minerală erau ale lui. Așa că nici Buldozerul nu pierdea de pomană timpul, săruta gâtul fin al făpturii timide cu cea mai mare înfocare. Fetele de la bară își terminaseră numărul, însă ei o țineau cu una și bună, băteau cu pumnii în blatul mesei lucioase și își cereau bisul cu îndârjire: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!”

  Clientela se rărise, la fel și fumul des de țigară. O lăsară și pe Sabina să plece, odată cu fetele care se retraseră către case. Până și muzica era dată acum în surdină, și nu mai era una de talie superioară, închegată din ritmuri românești, grecești și orientale, Disk Jockey-ul le făcea un apropou că se cam apropiase vremea ca și ei să se retragă, așa că se hotărâ să le delecteze urechile cu melodii de jazz clasic. Se ridicară de la masă printre ultimii, târziu, în miez de dimineață timpurie, când se trezea orașul ca să meargă la muncă. Încă mai solicitau bisul celebrei balerine—care mai mult ca sigur că se odihnea deja acasă, după o noapte lungă și istovitoare—pe când părăseau curtea pavată cu piatră cubică a renumitei locații: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!”

  -Nici cu nebunii ăia ai mei din celulă nu m-am distrat atâta! li se exterioriza Nebunul.

  -În noaptea asta am înnebunit cu toții! râdea cu gura la urechi șoferul, privind prin retrovizor cu îngrijorare o mașină pierdută undeva în depărtare, care îi tot făcea semne disperate cu blițul, atât cât îi permiteau serpentinele ca să o vadă.

  -Oare pe unde o fi Prințesa? se interesa nostalgic Godean.

  -Dacă nu o fi luat-o nimeni, mai e și acum pe drumuri! i se doldorau fălcile de amuzament Buldozerului. Ești nebun? Am dus-o cinșpe kilometri mai departe de motelul de la care ne întoarcem.

  Pentru moment, jovialitatea grăsunului se volatiză oarecum, și ochii îi prinseră o nuanță opacă, estompându-le strălucirea:

  -Va trebui să am eu o discuție serioasă cu dumneaei, și să îi ard și o mamă serioasă de bătaie, așa, ca să se învețe minte să nu îmi mai ia în derâdere prietenii...

  -Las-o, săraca! se cufundă Godean în sentimentul fragil al milei. Și-a luat-o... de-i ajunge pe-un an de zile!

  Buldozerul nu schiță niciun semmn de vreo oarecare compasiune, și adăugă cu răceală:

  -Trebuiesc controlate, „Petrecanie”, căci altfel... îți sar în cap. Știu eu ce știu, că-s trecut prin toate. Așa m-a păcălit odată o pipiță...

  Se opri din ceea ce voise să spună și își cerceta din nou oglinda retrovizoare, care căpăta vădit fenomene de incandescență. Lumina care se reflecta în ea, în miez de dimineață întunecată, îl orbea de ceva vreme, agasându-l. Trase un pumn în volan cu atâta tărie, de le derută celor doi pasageri pe care îi avea în spate tot calmul:

  -Mă, da’ ce mama dracului tot mă urmăresc ăia din spate, și îmi tot bagă blițuri sau mă orbesc cu faza mare???

  Pasagerii întoarseră și ei la rândul lor capetele, și ochii le fură inundați de un tun furtunos de lumină. Grăsanului îi răspunse doar torsul imaginar al motorului, printr-un huruit puternic. Într-adevăr, autovehicolul distanțat din spate mai făcea din când în când flashuri de lumină.

  Buldozerul începu să își ia volanul mașinii la bătaie, sacadat, cu zel, ca să își tempereze dracii:

  -Mă, da’ ce mama naibii tot vrea ăla din spatele meu, că mă disperă? Dacă cobor la el și îi trag un dos de palmă îi mut maxilarul la ceafă. Dau în el ca la fasole. Păi Prințesa e mic copil față de ce carabe am să-i ard eu ăstuia!

  Frână isteric, urmărind prin lunetă intensitatea farurilor autoturismului care se apropia treptat și cu viteză. Trecu peste linia continuă, în plină serpentină, și se postă în dreptul lor, pe partea laterală. Făcu semn Buldozerului să își deschidă geamul.

  -Băăă—răcnea până la răgușire șoferul care se chinuise până-ntr-atât să îi ajungă din urmă—a zis șefu că dacă te mai prinde și pe tine și pe prietenii tăi în Mora în Călduri, vă rupe picioarele, auzi? Vă îneacă în apă minerală, fraierilor!!!

  Cei din mașina care se chinuise atât de mult ca să îi ajungă din urmă încercară să demareze în trombă, ca efect intimidatoriu, însă motorul acesteia era epuizat din răsputeri, așa că până reuși să se pună în mișcare cu scârțâituri jalnice, să facă manevrele de întoarcere și să se îndrepte de acolo de unde venise, tot peste cele două linii continue, îl auziră pe Buldozer cum le trimitea solia:

  -Să-i transmiți din partea mea patronului tău... mesajul însemnătății degetului din mijloc!

  -Proștilooor...—mai auziră din cealaltă mașină, iar rolul distanțării le curmară tuturor nemulțumirile.

  Demară și Buldozerul, mai lent decât ceilalți și, pe lângă celălalt autovehicul, torsul motorului mașinii lor nu mai părea nimănui să fie unul imaginar.

  -La culme m-au enervat ăia doi! striga grăsunul. Poate vor să le pun interdicție, sau să le impun o taxă de protecție!

  -Păi... să nu-i treci ușor cu vederea, Buldozere, că dacă te prind ăștia la înghesuială, așa au s-o tot țină!

  Obezul cugeta adânc. Veni pe urmă și răspunsul, cu întârziere:

  -Nu pot, Nebunule. M-au lăsat ăștia la vatră cu suspendare. Dacă fac comunității necazuri mă întorc de urgență înapoi, și zău că n-aș fi dornic a o face...

  Se lăsă liniștea. Una totală. Parcă și mașina rula mai tăcută, din solidaritate cu nervii șoferului și, deși se străduia să nu iasă de sub cuvântul acestuia, îi mai protestau din când în când balamalele, sau, fără voia ei, i se mai accelera sau deccelera turația motorului. Chiar și cu toate acestea, cu tot cu respectul pe care îl ținea mașina și liniștea controlată pe care o păstrau cei de pe bancheta din spate, voluminosul șofer tot trase cu sete un pumn în volanul acesteia:

  -Ce m-au enervat handicapații ăia, omenirea ma-mii lor, să mă amenințe ei pe mine...

  Trase isteric de volan într-o serpentină strânsă, fără să ridice pedala de accelerație.

  -Ușor, ușor! se panică Godean.

  Nu îi răspunse, și nici urmă să li se scuze. Norocul tuturor fu acela că se pornise râsul incoștient al Nebunului, venit de departe, din amintiri. Începu să bată sacadat cu palma în geam:

  -Ancuța, Ancuța, Ancuța...

  Se molipsiră instant de sincera lui veselie. Se molipsi chiar și mașina, care începu să ruleze și să scârțâie mult mai sprintenă. Băteau în grup în caroseria bietei cărătoare și aveau cu toții același deziderat:

  -Ancuța, Ancuța, Ancuța...

  Veselia contagia dimineața sobră. Nici urmă de starea de somnolență pe care o avură cu câteva minute în urmă.

  -Liniște, liniște! încerca Buldozerul să le reducă râsetele barbare, și încerca să le reducă și pe cele ale lui. Ia... ia ascultați aici!!!

  Începu să bată răpăit cu pălmoaca în pașnicul înveliș al volanului:

  -Prin-țe-sa, Prin-țe-sa...

  Și totuși deprinderea instinctuală îl făcu să iasă afară din mașină pe acest prieten al drumurilor, pe polițistul de la circulația rutieră. Devreme, în toiul dimineții întunecate, se pregătea să ridice paleta reflectorizantă și să tragă pe dreapta autovehicolul care circula regulamentar. Tocmai aceast lucru îl deruta și îl făcea să își ridice doar până la jumătatea cursei și să își coboare de mai multe ori cu nesiguranță brațul: singura mașină de pe carosabil rula regulamentar, chiar sub restricția de viteză de nouă zeci de kilometri la oră impusă ca prevestire a intrării în oraș, cu luminile aprinse și fără să depășească cu un centimetru cele două linii continue. Se hotărâ totuși să lase șoferul să își continue drumul. Poate că oamenii erau obosiți și veneau tocmai de departe. Avea și el o mașină a familiei și știa cât de mult îl enervau opririle nemotivate ale colegilor săi din întreaga țară, de îl trăgeau pe dreapta și îl lămureau apoi că nu fusese decât un control de rutină, așa că respecta din răsputeri confortul participanților în trafic, punându-se moral de multe ori în locul lor.

  Când mașina învechită trecu prin dreptul lui, cu toate ferestrele deschise ca să o ia la fugă fumul gros de țigară ce emana de dinăuntru, polițistul moralist nici nu mai avu puterea și nici timpul să ridice paleta reflectorizantă pe care scria STOP, fiind hipnotizat de o putere invizibilă, cu efect de buimăceală. Cei din interior strigau ca descreierații, și loveau sacadat și cu multă sete fragilele accesorii ale caroseriei dinăuntru:

  -Prin-țe-sa, Prin-țe-sa...

  Își întoarse rapid privirea spre autoturismul care trecuse pe lângă dânsul. Dădu să fluiere, sau să ridice fără vreun efect paleta. Îi căzu chipiul. Nu și-l ridică. Strigătele celor dinăuntru se stingeau treptat, și rămaseră doar cele ale planetarei ca să îi mai susțină cu multă bucurie: „Boc-boc-boc, boc-boc-boc...” Nu era o idee bună nici să pornească după ei în urmărie,  autovehicolul pe care îl avea în dotare trecuse mai multe regimuri, și de-abia intrase în cel al democrației, aproape că nu pornea deloc la prima cheie, și până l-ar fi pus în mișcare, cei bucuroși din interiorul mașinii pe care nu avuse instinctul total ca să o oprească ar fi ajuns departe, în inima localității. Dacă nu ar fi fost o frumoasă dimineață de Duminică s-ar fi slujit de radiotelefon ca să anunțe celelalte echipaje, în speranța că mașina cea albă, căreia nu avuse timpul să îi noteze numerele de înmatriculare, și care se asemăna perfect cu alte câteva zeci de mii de autovehicole de aceeași culoare, ar fi putut fi oprită de către alt echipaj de poliție, dar așa, nu avea nici măcar la cine altcineva să apeleze, puținele echipaje fiind dispersate prin tot orașul...  

  Un roman psihedelic, a cărui intensitate crește gradual pe parcursul lecturării până la doze serioase de șocuri. De mult nu am mai devorat cu o rapiditate atât de mare o carte, curios să aflu cam care ar fi trebuit să îi fie deznodământul. Am intuit anumite ipostaze, m-am înșelat aprig asupra altora, cert este că m-am confruntat cu pilule serioase de stări psihotice, și nimic nu a părut ceea ceea ce ar fi trebuit logic să pară. Am și izbucnit în porții zdravene de râs pe alocuri, în prisma unor expuneri ce au emanat doze sănătoase de umor macabru. O carte scrisă simplu, însă, în contextul în care majoritatea scriitorilor scriu pentru ceilalți colegi sau pentru academicienii incluși în comisiile de jurizare ale concursurilor naționale, la Silviu Urdea acesta este un atu, căci se adresează cu precădere cititorilor. Nu lipsește nici sitilistica literară, frumos pigmentată de-a lungul cărții cu metafore, comparații și hiperbole, exact așa cum ar fi trebuit să fie scrisă o carte bună. Puținele personaje, în principal două de-a lungul capitolelor și câteva intervenții terțe, nu îți dau timp de plictiseală. Martori la impulsurile șocante au mai fost atât un motan cât și o muscă și, spre bucuria mea, scriitorul nu uită de nici un detaliu, amintind constant la sfârșitul romanului și despre aceștia.

  Un farmec aparte stă la Silviu Urdea și în faptul că s-a documentat vădit înainte de conceperea idilei, lămurind științific cititorul de toate fenomenele chimice, de toate emanațiile, degajările prin care trece corpul în urma multiplelor șocuri, fie ele psihice sau fizice. Nu știu cât de tare nu s-a temut scriitorul atunci când și-a dăruit cărții un astfel de titlu, dar mie mi-a iscat, în calitatea mea de cititor vulnerabil, neprotejat, izolat în bezna lecturării, temeri multiple. Oripilările inoculate retinei, joaca cu starea fragilă a cititorului, degajă prelungiri ale călătoriei în lumea cărții până și în somn, căci rămâi cu gândul la deznodământul ce întârzie să vină, insomnia iscată te transformă și într-un fel de oracol, care intuiește sau greșește cursul firesc al povestirii. Mai multe nu vă divulg, vă invit la lectură, după care sper să fiți de acord cu mine că acestui tânăr scriitor îi revine un loc aparte în literatura cotidiană, mie, ne mai râmânându-mi decât să îi aștept scoaterea la rampă a unei viitoare cărți...   

Luni și Marți, zile de weekend peste edificiul care dăruise comunității o săptămână întreagă de cultură. Singurul episod care se voia cu orice chip să fie tensionat avea loc la etajul al cincilea al imensei clădiri, iar cele patru persoane tratau momentul cu atitudini și temperamente diferite. Cei mai ofuscați, cu ochii behăiți după lunga noapte nedormită, îndoctrinați de clauze ale regulamentelor de ordine interioară, de contracte colective și individuale de muncă, de strictețile impuse de fișele de post, erau șeful corului și regizorul de culise. O noapte întreagă stătură în cabina portarului, discutară, dezbătură și întocmiră un referat de toată frumusețea, și întregul document, cu tot cu număr de înregistrare, îl privea doar pe Mihai Secu. Însă, spre marea lezare a celor doi zeloși, directorul teatrului, o vie enciclopedie a țării, decorat și cu titulatura de doctor în domeniul culturii, din poziția în care stătea, cu picioarele încrucișate sub masă, ținând cu dinadis și grijă să i se vadă pantofii italienești de firmă, pantalonul de costum călcat la linie, sacoul deschis la nasture, isigna pe care nu uitase să și-o înfingă în guler, ce trăda cu ostentație simbolul unei mari elite, papionul vișiniu, care făcea cu succes contrast cămășii alb imaculate și a costumului deosebit de negru; citea, și mai râdea câteodată, controlându-și cu greu izbucnirile. Trabucul scump, fin, urmat de fumul de un luciu argintiu, îi dădeau o aură și mai impunătoare, și mai nobilă. De la râsul sincer, natural, cu izbucniri sporadice, trecea rapid la sobrietate, străduindu-se să se enerveze din cauza gravei situații, citind interminabilul referat cu voce tare pe alocuri:

  -„Nenumărate plângeri mi-au fost făcute și de Botezatu Miruna, angajata Teatrului Muzical pe postul de hostesă, care a avut neplăcerea de a fi cerută de mai multe ori de mireasă”...

  Începu din nou să râdă, cam tâmpește în conformitate cu concluzia celor doi, însă aceștia nu îndrăzneau nici măcar în gând să i-o spună. Râsul directorului încetă, ca să îi revină și mai tare, citind cu întrerupere din cauza sughițurilor:

  -...„iar dacă încerca... să atragă atenția celor implicați în acțiunile destabilizatoare... era luată în brațe cu de-a sila, și mângâiată pe păr cu... finețe”...

  Directorul râse și mai râse, în acompaniamentul zâmbetelor lui Mihai Secu, după care trecu la răsteli și bruschețe, speriindu-i pe toți cei de față, dar vizându-i în mod special pe cei care își pierduseră toată noaptea cu întocmirea procesului:

  -Avem atâta de muncă, și atât de puțin timp de pierdut, și ia uite cu ce ne ocupăm noi, cu ipostaze demne de Stan și Bran!!! Eu îmi strofoc creierii să vă scot dintr-un buget auster, am fost la Electrica, taman la București, pentru o sponsorizare, pe care, permiteți-mi să mă laud, am și obținut-o, iar voi mă luați cu baliverne!!!... Ce-mi propuneți să fac în acest caz???

  Regizorul de culise îi răspunse cu nesiguranță, neîndrăznind să îl privească în ochi:

  -Pe mine doar m-au rugat să intervin, eu nu am nicio vină, și dealtfel... m-am cam săturat să înghit boroboațele altora...

  -Tu ce propui? se întoarse brusc către directorul corului.

  -Eu propun să îl sancționăm pe Mihai Secu cât mai drastic!

  -Propui!! Propui!!! urlă la el doctorul în cultură, recunoscut ca unul dintre cei mai incontestabili regizori ai țării, trântind teancul bogat de hârtii incriminatorii întocmit peste noapte de blatul mesei scumpe de mahon, de făcu să sară câțiva stropi de apă din vaza de cristal venețian și, odată cu ele, își luară rămas bun de pe tulpinile lalelelor olandeze și câteva petale. Mă luați cu tot felul de superficialități... Mă credeți nebun?!? Să știți că la viața mea am dat de tot felul de teste psihologice, și le-am luat pe toate!...

  -Să știți că suporterii echipei Câinii Negri au rupt și două scaune!...

  -Și ce-au de-a face toate astea cu Mihai Secu?!? dădu directorul instituției drumul la o nouă șarjă de urlete, de își făcu secretara să întredeschidă ușa și să își vâre panicată capul. Îi făcu semne isterice cu scuturatul palmei să și-l scoată afară. După ce duduia de aproximativ treizeci de ani ieșise, dând timpul celor patru participanți la aprigele dispute să îi observe superbele picioare, lungi, subțiri, învăluite în ștrampi negri, scoase cu reușită în evidență de pantofii lucioși cu tocuri, dezvăluite și de obraznica rochiță mini, secretara își lăsă în urmă și mirosul dârelor de parfum. Prinse pe urmă înapoi în palme voluminosul proces verbal:

  -Și ce legătură au toate astea cu baritonul Mihai Secu??? Aici scrie că a rămas singurul care mai cânta!

  -Păi cânta ca să ne facă nouă în panaramă și ciudă! ridică glasul directorul corului, însă nu ca reproș, ci cu smerenie și umilință.

 -Cânta!... îl îngână directorul, dând din mână a lehamite, după care ridică din nou tonul vocii: Cânta pentru că spectacolul trebuia dus la capăt cu orice mijloc, ați omis să expuneți rezumatele ăstea importante, amintite și în regulamentul de ordine interioară!

  -Mie îmi suna a bătaie de joc, atât față de noi, față de instituție, dar mai ales față de neprețuitul nostru public! își exercita directorul corului cu vădită teamă abilitățile de orator, cu o voce stinsă, atent cumva să nu sară calul și să își piardă postul de conducere, încercând încă să îi aplice lui Secu o pedeapsă demnă de record peste pedepsele instaurate vreodată în teatru în decursul vremurilor.

  -Cânta de unul singur pentru că „show must go on”!!! îl întrerupse pe răstite directorul. Tare mă tem că a rămas singurul profesionist până la capăt...

  -Au mai rămas și câțiva studenți din orchestră și niscaiva balerine...—încerca să își aducă și regizorul de culise aportul.

  -Liniște acolo!...

  Îi studia cu niște ochi atât de mari, de parcă le dădea impresia celor doi vinovați că voia să îi înghită. Îi ținu mult timp prizonieri în cangea nemiloasă a scrutării, ca să îi distrugă psihologic. Îl apucă pe urmă din nou râsul, psihotic, însă neascuns și sincer. Îl apucă treptat, ca să îi devină unul spasmodic, de își lovea cu poftă palmele de blatul mesei...

  -Ce idee mi-a venit, una grozavă... Uf, și eram cătrănit de vreo câteva zile din cauza inspirației, în calitatea mea de regizor...

  Îi făcu brusc un semn autoritar, doar cu jumătate de deget, regizorului de culise, impregnându-și pe chip o răceală trecătoare:

  -Du-te și spune-le recuziterilor să repare scaunele ălea!

  Regizorul se ridică cu repeziciune, bucuros că scăpase de o muștruluială pe care nu o prevăzuse să i se abată pe creștetul capului. Însă când ajunse cu mâna în dreptul tocului de la ușă fu oprit din nou de director, pe care îl reapucă subit râsul:

  -De fapt, ia loc! Am să vă spun și vouă ce idee mi-a venit pe moment...

  Își trase nițel sufletul până i se reașeză interlocutorul, și își dădu drumul la un debit verbal deosebit de entuziasmat și jovial:

  -Știți bine că eu sunt însărcinat cu întocmirea libretului capodoperei muzicale „Viva la Mama”! li se adresa mai mult celor doi ofuscați, care se străduiau din răsputeri să îi zâmbească. Pe scenă vom folosi, pe o parte a acesteia, un grup de artiști, iar pe cealaltă un grup de suporteri. Vor fi folosite și balerinele, fetișcanele ălea mai tinerele, mai arătoase, pe rol de majorete. Să vedeți ce mai spectacol am să concep!

  Directorul ridică voluminosul referat și începu să îl bată repetitiv de masă:

  -Am să vă rog insistent să îmi lăsați aici procesul ăsta verbal, ca motiv de inspirație. Să vedeți ce libret o să fac din el!...

  Își deschise apoi brațele, pentru ei ca într-un semn de împăcare:

  -Ați văzut, dragii mei, ce înseamnă să fructifici clipa? Totul în viața asta trebuie să îți fie un motiv de imitație, o transpunere a prezentului în imortalitate. Chiar și posturile voastre mă inspiră, se poate scrie un roman pe tema asta!

  Își luă trabucul din scrumieră, și-l reaprinse, și îl pufăia cu nesaț.  Își încrucișă pe urmă picioarele, lăsându-le să i se scurgă pe sub masă, cu exagerare, ca să i se vadă pantofii italienești.

  -Luați aminte numai la gesticulația noastră, a comunicării nonverbale! le zicea cu jovialitate, din spatele rotocoalelor de fum. Se indică pe el însuși, punctându-se cu arătătorul în piept: Semnul superiorității! apoi îl indică pe Mihai Secu: Al neutralității! și dădu anemic din mână în semn de lehamite, de-abia pe urmă îi indică cu degetul gros al mâinii drepte pe cei doi pârâtori: Și cel al supunerii și al serviabilității...                                                                                                

Cimpoieșu, în toată neputința lui, își dezlipi fesele de pe scaun, se ridică puțintel, cât să nu-l deranjeze pe spectatorul din spatele lui, și atâta cât îi permiteau genunchii îndoiți întinse degetul și îl țintea în mai multe direcții pe Mihai Secu. Vi-l arăt imediat! Stați...
Nu mai apucă să li-l indice, coriștii credincioși părăsiră templul în care veniseră în calitate de pelerini ca să se roage cu adâncă teamă și smerenie față de regele Solomon, și odată cu ei, dispăru în iureșul panicat și Mihăiță...
Se lăsă brusc dezamăgirea. Amuți pentru un timp și orchestra, ca să izbucnească imediat într-un fin preludiu, menit să facă introducerea și legătura celor rămași pe scenă: preotul Zacharia, regele Nabucodonossor, luptătorul Fenena, și cele două prințese, Ismaelle și Abigaille. Acalmia momentului se stingea ușor, dând forță unor mari dispute sufletești, căci cei de pe scenă relatau un tablou deosebit de tensionat.
Din toată această atmosferă, hipnotică, apăsătoare, care avea forța să magnetizeze privirea și atenția oricărui spectator, răzbătu o șoaptă, fermă, bărbătească, vizată pentru un anumit rând întreg, plasat tactic, exact în mijlocul sălii:
-Lăsați, bă, că mai intră. Vi-l arăt eu la toți când o mai cânta. Să vedeți ce voce are, cea mai tare din tot cartieru’... adică din toată țara, da’ ce prostii vorbesc eu acolo! se scuza Cimpoieșu sieși pentru gafa făcută.
Se aplecă pe urmă peste umărul doamnei cu coc înalt, adresându-i-se mai mult fiicei acesteia, deoarece simțea că o cucerea încetul cu încetul:
-E lung spectacolu’, așa că stați liniștită, că o să mai cânte și Mihai Secu! Să vedeți ce voce are, e unu’ dintre cei mai tari cântăreți ai țării, sau poate chiar ai Europei. Omul ăsta a lucrat în șapte teatre europene. Plângeau ăia de ciudă atunci când a plecat. Dacă ați fi văzut cum ne cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii, abandonam meciu’ de fotbal și îl ascultam cu cea mai mare luare aminte, aproape că plângeam de înduioșare! E pâinea lu’ Dumnezeu omu’ ăsta, v-o zic eu!...
Văzând că tânăra își dezlipi spinarea de pe spătarul catifelat al scaunului și îi sugera pe toate căile să o lase să îi priască spectacolul, Cimpoieșul își opri subit explicațiile, plănuind ca mai târziu să li-l indice băbește pe Mihai Secu, căci lăudându-se cu un astfel de prieten, își ridica automat și lui prestigiul.
De ceva vreme, atmosfera spectacolului nu mai surprindea cu nimic. Templul rămase același. Cei cinci protagoniști rămași la scenă interpretau o arie deosebit de lungă, iar cele două soliste erau din când în când bruscate, și treceau când la preot, când la Nabucco, când la Fennena, iar dirijorul își făcea treaba, precum și orchestra. Sporadic, se mai stingea sau se aprindea câte-un reflector... Cel puțin acestea erau remarcile noilor veniți în teatru. Stările lor începeau să se diferențieze, și începeau cu toții să își găsească vreo preocupare. Cimpoieșul încă se uita cu niște ochi sticloși, admirativi, după prietenul lui care întârzia să apară. Pe Gina o apucară romantismele și începu să se sărute cu Fățău, viitorul ei logodnic, cu cinci ani mai tânăr, de putea să îl modeleze după cum îi era placul. În imediata lor apropiere, sunetul plescăiturilor de buze călătorea într-un circuit închis, deranjându-i nu pe ei, ci pe cei din imediata lor apropiere. Cu sufletul la gură, ronțăitul pop cornului și al semințelor reîncepuse, într-o manieră atentă, decentă, ținând cont de sfaturile lui Cimpoieșu, să își îndese cojile în buzunare, că doar erau boalii la teatru, nu pe maidane. Grăsanul grupului, Socoloveanu, se străduia încă din faza de început a spectacolului cu desfăcutul foliei unei bomboane de mentă, atent, cu răbdare, migală, și multă decență, și scârțâitul încăpățânat al celofanului ce o învelea îl irita atât pe el cât și pe cei pe care îi avea în preajmă. Enervată, Gina își opri plescăiturile, se întoarse cu bruschețe, și îi luă neîndemânaticului bomboana. I-o desfăcu în câteva secunde și i-o îndesă direct în gură:
-Ia-o, că m-ai făcut cu nervii!
Subtil, cineva deschidea o doză de bere, iar spectatorii din jur chiar că dădeau semne de saturație. O mare greșeală făcu și o hostesă tinerică, studentă la medicină, atunci când se apropie de marginea rândului marcat de comportamentul decent, dar ciudat, și îi atenționă pe ocupanți să nu mai scoată tot felul de sunete deranjante, deoarece i se plânseră de mai multe ori spectatorii, pentru că Strigoiul, unul dintre oamenii de bază ai Cimpoieșului, și-o puse cu mișcări bruște—dar străduindu-se din răsputeri să îi fie pe cât se poate de suave—în poală, îi mângâie rapid părul, atât cât avea scurta ocazie, și o invită pe loc la un film. Fata i se ridică urgent, rușinată și cu obrajii înroșiți.
Reprezentația celor cinci protagoniști parcă nu mai lua sfârșit, iar cei veniți pentru prima lor dată acolo dădeau semne de nerăbdare. Își făcură pentru câțiva ani de zile norma de culturalizare. Chiar și Cimpoieșul începu să ofteze, căutând cu niște ochi nestatornici silueta lui Mihai Secu, care parcă refuza dinadins să mai apară. Nu mai avea nici el puterea să își tot liniștească echipa. Își desfăcu la rându-i o cutie cu bere, rapid, ca să scurteze suferința auditivă a celor pe care îi avea în preajmă, și înghițea fără tragere de inimă din licoarea leșioasă. Nu îi era sete, dar găsindu-și o preocupare, timpul i-ar fi trecut mai repede. Râse și el cu nevinovăție de veselia celorlalți, ce se făceau atenți și își transmiteau coate la sforăitul lui Fățău, care adormise ca un copil, la sânul protector al iubitei sale, Gina. Fata îl îngrijea la început cu duioșie, însă observând sarcasmele celorlalți membri ai grupului, îl trezi cu un dos răutăcios de palmă peste umăr. Se deșteptă în acompaniamentul chicotelilor, sau al „șâșâiturilor” pe care le ignorau cu o intenție samavolnică, deoarece îi învinseră plictisul, iar singura schimbare de decor uman fu ieșirea tuturor cântăreților, în afara unei soliste ce se tânguia în fața altarului singură, încercând să sensibilizeze auditoriul cu un cântec sfâșietor și... deosebit de lugubru. Fățău dădu din nou să adoarmă, însă Gina, mișcată de emotivitatea pe care i-o transmiteau stihurile ariei, își prinse duios iubitul de ceafă și începu să îl resărute. Socoloveanu cugeta la gustul dulceag al bomboanei. Un spectator de pe același rând dădea să își aprindă o țigară, însă gestul autoritar al Cimpoieșului îl aduse de urgență la cei șapte ani de acasă. Undeva, la câteva scaune depărtare, cineva scoase un amplu râgâit din cauza berii. Din nou se porni tumultul de râsete, chinuitoare, scoase cu chin și în surdină, îi ajuta mult și reacția publicului ca să le scoată. Situația îl depășea cu mult pe Cimpoieș, râdea și el, controlat, tot în surdină, și cel mai mare chin al lui era că voia să o facă cu sinceritate, pe îndelete, din toată inima și toți rărunchii, să acorde întregului grup dreptul la veselie, la distracție, la libertate, căci și așa viața din zilele de astăzi era una deosebit de tristă, însă ținea mult și la maniere, mai ales că se alfa într-un teatru. Dintr-o dată tresări brusc:
-Ia, ia, ia!!... a apărut Mihăiță!
De la caterinci și comicăreli, ochii Cimpoieșului prinseră scânteierea unei profunde admirații.
-Să vedeți ce voce tare are! le explica celor din rând. Ne umbrește pe toți! Așa cânta băiatu’ ăsta în curtea școlii... de ne opream din jocul de rișcă și zaruri!
Se întoarse pe urmă spre doamna cu cocul înalt, se aplecă peste umărul ei, și i se adresă mai mult fiicei acesteia, cu cea mai mare mândrie, și cu certitudinea că la sfârșitul spectacolului va ieși de mână cu dânsa:
-Să vedeți ce voce tare are prietenu’ meu, Mihai Secu. E unu’ dintre cei mai tari din Europa, garantat!
Însă Mihai Secu nu cânta. Făcea plecăciuni adânci, ducând cu supunere pe o tavă o scrisoare făcută sul. I-o înmână fetei care se ridicase de la altar, adică Abigaillei, iar prințesa îi făcu semn să aștepte într-un ungher ca să i se dea răspunsul. Mihai se retrase cu plecăciuni smerite, destul de multe, într-un colț umbrit de reflectoare, iar suava fată desfăcu pergamentul. Începu un moment muzical cutremurător și plin de furtună. Fata scăpă scrisoarea și începu să își smulgă părul din cap de-a dreptul. Între timp intră și regele, Nabuccodonosor în persoană. Între cei doi urmară niște tânguiri interminabile, regele ridică scrisoarea și se puse pe lecturare, după care o mângâie pe fată și o strânse la umeri cu bunătate. Îi făcu semn lui Mihai Secu, care i se apropia cu teamă și plecăciuni interminabile, supuse, ca să îl aștepte să îi înmâneze o altă epistolă, pe care tocmai se apucase să o scrie. Mihai rămase cu capul plecat, în așteptare, probabil ca să nu i-l taie sabia, iar regele și fata reîncepură să cânte, străduindu-se amândoi să scoată sunete cât mai jalnice, menite să îmblânzească, și chiar să amărască, starea sufletească a spectatorului. Regele se răstea în cântul jalnic, și îi făcea semne lui Mihai Secu ca să iasă. În tot acest timp, Mihai își juca rolul de figurant cu o desăvârșire matematică, făcând plecăciunile atât de adânci, de mulți nu ar fi fost în stare să le facă, și când termină cu duiumul lor, începu să îi tremure regelui ca varga.
Spectatorii avizați își dădeau de mult seama că Abigaiile descoperise din prețiosul pergament că nu era fiica de drept a regelui Nabucco, ci o sclavă adoptată. Mânios, regele dorea cu orice chip să afle sursa de proveniență a documentului cu pricina, răzbunându-se cu dojană pe curierul care i-l aduse. Însă pentru publicul neavizat, toate aceste desfășurări erau interminabile, mai ales pentru ochii lui Cimpoieșu, care își pierduse de tot răbdarea, și în afara mai multor îndoieli și dubii, era de un singur lucru sigur, că Mihăiță al lui nu avea să mai cânte. Se întorcea când în stânga, când în dreapta, și își întreba pe un ton răstit, și încă șoptit, colegii:
-Ce dracu tot face Mihăiță ăsta atâtea plecăciuni?!? Ce rol i-au dat ăștia???
Ca pe urmă să își ridice tonul, ca să îl audă din ce în ce mai multe perechi de urechi din preajmă:
-Bă, ăștia mi l-au făcut sclav pe Mihăiță!! Ia uite la el cum se închină și cum tot tremură de frică.
Își trânti cu necaz palmele în creștetul capului, ca apoi să strige și să se răstească în șoaptă:
-Da’ de ce, mă, nu l-au făcut sclav pe moșu’ ăla bărbos? Și de ce nu l-au făcut rege pe Mihăiță al meu??? Ahaaa, pentru că a îndrăznit să bea apă rece, pentru că a răcit, pentru că unii nu au voie să se îmbolnăvească, bag samă... Au voie să o facă doar anumiți sus puși!
-Șșșșșt!! îl atenționă doamna împopoțonată cu pene de păun.
-Ăsta numai spectacol nu mai e! protestă și domnul pișpirel, eliberându-și cu două degete papionul ce îl strângea de gât.
Cimpoieșul nu se lăsă nicicum intimidat de protestatari, din contră, se enervă și mai abitir. Se ridică de pe scaun și își arătă lezarea tuturor:
-Și ce naiba caută, Mihăiță, îmbrăcat în ștrămpălăi?!...
-Șșșșșt!! îl irită și fiica doamnei cu coc înalt, și în momentul de față îi găsea sublima profunzime a ochilor albaștri deosebit de antipatică.
Drăgan, zis și Cimpoieșu, răcnea acum de-a dreptul, îndreptându-și o grămadă de priviri asupra lui:
-Nu mai tremura, Mihăiță mamă, că nu ești singur!!! E ultima oară când mai porți ștrămpălăi în vreun spectacol al „Teatrului Muzicant”!! Ți-o garantează Cimpoieșu...—ca apoi să urle și mai tare—Galeria-i a ta, Mihăiță!!!
Din tremurăturile și plecăciunile slugarnice, Mihai Secu își ridică surprins ochii, doar pe jumătate, ca să nu își strice definitiv empatia rolului. Vreo două-trei secunde, cât să nu bage nimeni de seamă, îl vedea pe Cimpoieș dirijându-și echipa. Trecuse o săptămână de la ciudata întâlnire și, nici prin cel mai sinistru vis nu își imaginase că acesta se va ține de cuvânt și că avea să îi facă o astfel de vizită, și nu singur, ci însoțit de întreaga galerie a Câinilor Negri, și nu oriunde, ci taman la Operă. Îl vedea cum își îndruma cu gesturi mobilizatoare și vioaie susținătorii cu care venise, iar în același timp îl auzea și pe regizorul de culise cum comenta în radiotelefoane:
-Ce Dumnezeu se întâmplă în sală? Se ceartă careva pe acolo?!
Răspunsul îi veni imediat în urechi, atât în cele ale lui, cât și în cele ale lui Mihai Secu, și într-ale celor care erau prezenți pe scenă, Nabuccodonosor și Abbigaile, prin intermediul câtorva tobe și a unor voci bărbătești, prompte, dar cam nesincronizate:
„Mihăiță, nu uita,
Galeria e a ta!
Mihăiță, nu uita,
Gașca e de partea ta”!!!
Lozinci care se tot repetau, și nu se puteau minți că nu le auzeau. Printr-o crăpătură a cortinei, cu băgare de seamă, ochii iscoditori ai regizorului de culise studiau semiobscuritatea sălii. Atât cât putea observa dincolo de bătaia reflectoarelor care îl invadau atât pe el, cât și întreaga scenă, zărea un individ voluminos care mobiliza alți indivizi anume; o femeie, sau domnișoară, plasată la marginea rândului, cel mai probabil una dintre tinerele hostese, ducea negocieri firave cu cei care deranjau bunul demers al lugubrei opere; un spectator ciudat, îmbrăcat cu un tricou cu semnele vreunei echipe de fotbal, dădu să o așeze în poală. Fata renunță la orice discuții, retrăgându-se din imensa încăpere. Tobele încetară, iar odată cu ele și înștiințarea unui anume Mihăiță, că avea o gașcă și o echipă de partea lui. Ultimele detalii pe care le mai remarcă regizorul de culise prin cortina găurită și mâncată de vremuri fură o doamnă cu un coc imens și cel mai probabil lângă ea fiica acesteia, ridicate în picioare și explicând amândouă deodată ceva cu oripilare, încă o melomană înzorzonată în cap cu pene de păun ce se certa cu alți membri ai grupului, o bătrânică ce îl dojenea pe un suporter mai tinerel care se săruta din când în când cu o fetișcană ce părea mai în vârstă decât dânsul, și un domn subțirel, cu papion, care tocmai refuza o doză proaspăt deschisă de bere, fiindu-i întinsă parcă în semn de bună socializare și împăcare, căci încântătoarea hostesă, tânără, brunetă, și cu ochii verzi, ce gâfâia în urma fugii insistente, i se adresă:
-Un grup de huligani fac scandal în sală. Am încercat să îi calmez, dar m-am ales cu tot felul de declarații de dragoste și cereri în căsătorie. Eu una acolo, nu mă mai duc!...
Regizorul de culise îi făcu semn ca să aștepte nițel, și anunță prin radiotelefon:
-Intră corul! Dați-mi reflectorul numărul nouă!
Se întoarse apoi spre tânăra fată, nevinovată, studentă, ce își câștiga și ea cum putea banul:
-Eu nu știu ce-i de făcut. Directorul nu-i în localitate, și pe mine au picat toate atribuțiile. Eu pe negociatorul cu ei nu o fac! Du-te și spune-le că dacă nu se calmează vom fi obligați să chemăm poliția!
Fata se panică. Nici măcar nu voia să audă. Îl lămuri scurt și tăios:
-Da’ ce-s nebună?! Să mă mai ceară vreunul de logodnică???...

Grupul bărbătesc de coriști, orgolioși întocmai unor bătrâni, intrară și începură să cânte niște ode triumfale. Vocile lor erau atât de dominante, încât vag răzbăteau până la ei la scenă niscaiva zvonuri răgușite, care se lăudau cumva că erau o echipă, că aveau valoare, și că erau echipa cea mai tare. Din când în când mai răzbăteau totuși până la ei și câte-o tobă, sau vreun țipăt strident de fluier. Protagoniștii scenei își dezlipeau din ce în ce mai des ochii de pe dirijor și scrutau prin pătura luminii anemice mijlocul sălii. Dacă ar fi fost situați în imediata apropiere a scandalagiilor, l-ar fi auzit pe Cimpoieș certându-se cu o doamnă ce purta o pălărie înzorzonată cu niște pene gigantice de fazan, pe Socoloveanu cum îi îndemna pe cei de la multiplele balcoane să le mai tacă fleanca, pentru că dacă nu știau despre ce era vorba, să nu se amestece ca muștele prin tot felul de rahați, că ei erau acolo cu un scop, să îi facă lui Mihăiță al lor dreptate, pentru că era unul dintre cei mai buni cântăreți din Europa, nu ca ei, niște simpli ascultători. De furie, Socoloveanu sări peste orgoliul și decizia lui Cimpoieșu, și dădu din proprie inițiativă o nouă comandă, țintindu-i cu ură pe cei care îl deranjau de la loje:
„Nu stați la balcoane,
Că muriți de foame”!
Galeria prinse curaj și începu să le intoneze celor de la etajele semi-inelare scandarea respectivă, care era destul de puternic rostită ca să îl facă pe dirijor să își întoarcă privirea înspre ei. Între timp, regizorul dădea de zor telefoane după directorul mare, care era de negăsit, aflat pe undeva prin țară, cel mai probabil pe la vreo colaborare. Dădu pe urmă ordine secretarei să apeleze de urgență la poliție, pentru a fi ajutați la buna desfășurare a spectacolului. Hostesa cu picioarele suple și tocuri de invidiat nici nu voia să audă de reîntorsul în sală ca să își exercite toate talentele ei în domeniul diplomației, căci cererile de prietenie, cererile de logodnă și măritiș excelau, nu le mai putea nicicum ține față. În disperare de cauză, regizorul de culisă făcu apel la șeful mașiniștilor, ca să își cheme ceva oameni și să intervină cu strictețe în mijlocul grupului perturbator, ca să îi forțeze să se reîntoarcă la liniște și disciplină. La început, cu o figură marcată de calm și seriozitate, sortită omului căruia i se dădea din plin importanță, șeful compartimentului tehnic se uită prin ruptura cortinei ca să vadă despre ce era vorba. Râse isterizat după ce văzu indivizii voluminoși, sau înfiorători, ce se manifestau desincronizați, purtând cu demnitate tricourile echipei de fotbal ale diviziei A, a Câinilor Negri. Se întoarse și rânji forțat, asigurându-și regizorul că nici măcar prin gând nu îi trecea să se vâre în așa ceva. Regizorul începu să i se răstească, așa cum îi era firea când vorbea cu vreun individ mai neînsemnat, amenințându-l cu întocmirea anumitor referate. Șeful mașiniștilor îl privea cu răceală, și îi explica cu fermitate că nici măcar prin intermediul unei triplări a salariului lui auster, nu s-ar fi implicat în așa ceva. Că se bucura în secret și îi râdeau ochii a panaramă că în sfârșit i se întorceau toate necazurile și regizorului pe cap, o lăsa la latitudinea adâncă a sufletului. Gândurile îi spuneau că venise și clipa plății, cu vârf și îndesat. Din cauza celui pe care îl avea în față, care îl ruga acum terifiat să intervină, își pierduse un sfert de salariu atunci când i se făcuse o plângere că fusese prins aproape turmentat la locul de muncă. Din cauza plângerii scrise, cu tot cu număr de înregistrare, consiliul administrativ hotărâse să se închidă definitiv și minunatul bar din foaierul teatrului, spre adânca nemulțumire atât a publicului, cât și a lucrătorilor instituției, rămânând singurul focar de cultură din întreaga țară fără un bufet acătării, de trebuiau onorabilii melomani ca în timpul pauzelor dintre actele spectacolelor să iasă în fugă afară din clădirea voluminoasă, să treacă peste drum, și să consume ca tot omul un coctail în vestita, mai nou, bodegă, intitulată „La Feroviarul Vesel”.
-Du-te tu, domnule! îl contrazicea șeful compartimentului tehnic pe regizorul de culise. Intervin-o tu, dacă te ține! Singura intervenție a mea și a oamenilor mei va fi de-abia atunci când va trebui să ridic cortina, sau să înlătur vreun scaun de pe scenă.
Regizorul ar fi vrut el să îl scuture și să îl muștruluiască nițel de să-i meargă fulgii, însă situația nemaiîntâlnită din sala de spectacol îl făcea să îi acorde acesteia maximă întâietate. Nu știa cum să repare impedimentul. De oprit spectacolul nici nu putea fi vorba, se gândise să se ducă el în persoană până la grupul de derbedei și să se ia cu ei la harță, dar dacă hostesa nu avea curajul necesar, deoarece ea era însărcinata cu ordinea în sala de spectacole, el ce să mai caute acolo? Nu îi mai rămânea decât să aștepte venirea tardivă a poliției.

Octogenara bătrânică, trecută în viața ei prin două conflagrații mondiale de proporții, și pe ultima o ținea deosebit de bine minte, regreta amarnic venirea altor mentalități și a altor vremuri, cu iz de schimbare, iar una dintre ele o trăia în direct, acum, în acea sală. Își punea cu afront și nedumerire întrebarea, de ce s-au răsculat țărănimea și clasa muncitoare la curțile regale. De ce nu au lăsat monarhia în pace? Nu era mai bine ca teatrul să fie dat doar la palat și doar pentru înalta protipendadă? Ori pentru publicul atent selecționat, care intra în lăcaș îmbrăcat la frac, costum sau rochie de seară, așa cum își aducea ea aminte din anii copți ai tinereții. Și iată-i acum—se uita spre membrii galeriei destabilizatoare—intră care cum are pofta inimii în teatru, îmbrăcați în tricouri și vestimentație sport, cu fețe suspecte, de te temi de ei și când sunt încătușați și excortați de poliție—concluziona bătrânica, ruptă cândva din cercurile înaltelor elite. Mică de înălțime, deloc gârbovită, subțirică, cu o pălărioară elegantă, cumva epocală, se ridică în picioare într-o manieră demnă, aproape înțepată. Uită cu totul de spectacol, și li se adresă cu o dojană civilizată celor care vandalizau actul artistic, cu un ton aspru, dar diplomatic, făcut cumva întocmai cum era obișnuită să țină prelegeri studenților pe la seminarii, atunci când fusese decan universitar:
-Ar trebui să vă rușinați de exemplul vostru nedemn, imoral, lipsit de etică și bun simț, de comportamentul acesta deplasat, de derbedei. Aici e teatru, nu maidan—îi certa, cu niște ochi de bufniță ofuscată, fără discriminare, pe fiecare în parte. Lăsați lăcașul ăsta sfânt în pace, nu îl pătați, nu îi lezați și mai mult demnitatea, și așa diminuată...
Nu o auzeau decât cei vizați să o audă, deoarece orchestra sufla de sfida acustica renumită a sălii, iar corul cânta până la răgușire. Parcă până și ansamblul de balet își pierduse pentru puțina oară sincronul, căci harababura de la jumătatea adâncită a sălii nu le era atât de deranjantă, cât inedită și interesantă.
-Ce vrea, mă, bunica asta??? se enervă Socoloveanu.
Bătrâna se leză și mai abitir:
-Bunica asta a fost cândva guvernantă la curțile regale, a scris două manuale ale bunelor maniere, are un volum imens de poezii, de și acum îl poți găsi prin librării, am publicat un manual de gestionare a resurselor umane, și acum utilizat prin universități, bunica asta...
Nu mai apucă să îi etaleze interminabilele realizări, pentru că Socoloveanu își lovea coastele cu coatele și îi cotcodăcea. Cimpoieșul se văzu nevoit să intervină, își invitase acolo galeria ca să îi susțină un prieten totuși, nu ca să i se dedea la acte de maidan:
-Doamnă scumpă, am venit aici ca să contracarăm o mare nedreptate, să susținem una dintre cele mai valoroase voci, nu numai ale „Teatrului Muzicant”, ci chiar a unei Europe întregi, poate chiar și mai bine, pentru că din cauză că a băut un pahar de apă rece și i-a răcit vocea, ăștia, mai ales șefu’ ăla al lor, vreun tocilar, sau ce dracu o fi, l-a pedepsit, l-a îmbrăcat în ștrămpălăi și i-a dat un rol de sclav, l-a pus să se umilească cu nenumărate plecăciuni...
...-O lipsă mai mare de decență ca acum, într-un loc ca acesta, încă nu am mai văzut! continua guvernanta regală. Să călcați în picioare, să persiflați însemnătatea simbolică și spirituală a unui spectacol, să ponegriți...
-Doamnă, cântărețu’ de care vă pomenesc este nimeni altu’ decât Mihai Secu!... făcu o pauză ca să obțină efectul dorit, dar efectul se lăsa de dorit. E unul dintre cei mai tari „operetiști” din teatru’ ăsta, și chiar din lume. Spuneți și dumneavoastră, e posibil ca antitalentatu’ ăla bărbos să capete rol de rege, și unu’ dintre cei mai tari interpreți, cu o voce de aur, dar ce prostii vorbesc eu, cu o voce de Swarovski, de cristal...
-Las-o Cimpoieșule, nu te mai pune cu neinițiații! dădu Socoloveanu din mână a lehamite.
-Indolentule! îl certă bătrâna, strângându-și din ce în ce mai mulți adepți care îi țineau partea.
Încurajat de Socolovean, Drăgan Cimpoieșu nu se lăsa nici el mai prejos:
-Doamnă dragă, dacă l-ați fi văzut pe băiatu’ ăsta cum ne cânta la școala profesională, înmărmurea coru’ uteciștilor, nu alta. L-au chemat să facă parte din programele artistice ale Căminului Cultural, până și cei mai a dracului insensibili îi înmărmureau la cântare...
-În locul vostru aș părăsi de urgență această sală. Ar merita să fiți închiși, și să nu să nu vi se mai dea drumul vreodată pentru blasfemiile pe care le-ați adus azi...
-Așa e, așa e...—îi dădea dreptate melomanii din preajmă.
-Așa o rușine adusă unei trepte sociale intelectuale rar mi-a mai fost dat să văd, un afront care ar trebui mediatizat, ca să ia seama o țară întreagă, huliganilor...
Lui Cimpoieșu îi năvăli tot sângele în obraji. Rari erau cei care se încumetau să îl înfrunte, doar mătăhăloșii din galeriile concurente: Rudarul, Partizan, Haiduc, dar acum, întreaga lui reputație de șef de galerie neîndurător, îi era în cel mai iminent pericol de a-i fi ponegrită. Nu mai putea să îndure minimalizările drastice venite din gura unei bătrâne. O privi cu ură, uită pe loc de teatru și de maniere, se întoarse către galerie:
-Ce vrea, mă, bunicuța asta??? Ce tot îndrugă acolo? Pfoaaai, să-mi facă ea mie una ca asta.
Făcu galeriei semne ample de îmbărbătare și dădu tonul la un slogan, indicându-le-o pe bătrână. Tobele se reporniră să răpăie, adăugându-li-se și fluierele. Vocile bărbătești, răgușite, ample, răstite, începură să o intimideze pe bătrânica de peste nouăzeci de ani:
„Hău, hău, hău... hău, hău, hău...
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham... ham, ham, ham...
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Bătrânica și ceilalți protestatari din preajmă ori se intimidară cu totul, ori nu li se mai auzeau vehementele argumente. De însuflețire, Cimpoieșul făcea semne galeriei să se îndrepte cu fața spre scenă, și îi zorea cu brațele pe absolut toți cei ai lui de față ca să scandeze binecunoscuta lozincă. Se înflăcărară la unison. Pe lângă fluiere și tobe li se alăturară flașnetele și gălăgioasele vuvuzele. Dirijorul se uita dezorientat, plimbându-și părul vâlvoi când la oamenii lui, când la cei care iscau larma din sală, dând privitorului impresia că se ocupa cu dirijatul a două orchestre. Câțiva instrumentiști se ridicară de pe scaune și își scoaseră capetele curioase afară din fosă. Șeful de partită le făcea semne isterice să se reașeze. Nu voia nicicum să fie răspunzător pentru situația creată, clauzele fișei postului și îndeplinirea lor îl speriau mai tare decât gălăgioșii din sală. Aceleași semne de nedumerire dădeau și coriștii, iar scena falsei morți a lui Nabucco se duse pe apa Sâmbetei. Se transmiteau și insistențe, mai cu vorba bună, mai cu amenințări din partea regizorului de culise, că spectacolul trebuia continuat, predominând cu tărie stihurile ambelor orchestre. Notele groase ale orgii tubulare se împleteau cu șuierăturile subțiri și crizate ale fluierelor din sală, urletele tromboanelor și ale trompetelor erau dublate de strigătele de bravadă ale vuvuzelelor, tânguitul viorilor erau cumințite pe loc de larma flașnetelor, țipetele isterice ale timpanelor erau calmate de răpăitul tobelor, anemismul harpelor amuți la un moment dat atunci când o petardă cu confeti bubui sub unul din scaunele spectatorilor, toate aceste sunete se întrepătrundeau, formând o disonanță supărătoare, dominată cu succes de glasurile bărbătești, eroice, ale câinilor negri din sală, cu niște ritmuri barbare, menite să ajungă prin vitejia lor până la urechile zeilor, la Zamolxes în persoană, amintindu-i de glorioasele învingeri pe care le adunaseră cândva străbunii, sculându-l cumva din somn de către contemporanii locului, născuți în sacrele văgăuni ale Carpaților, care uitaseră subit și de Mihăiță, și de bătrânică, de teatru, de spectacol, de frumoasa hostesă cu părul negru și ochii verzi ca turcoazul, cerută mai mult ca niciodată în căsătorie, de doamna cu cocul înalt și minunata ei fiică cu ochii albaștri ca sinceritatea cerului, de altfel, doamna cu cocul înalt își pierduse până la urmă și floarea de pop corn ce i se înfundase cândva în păr, căci pe suporterii echipei naționale Câinii Negri nu îi mai interesau decât să își ducă pe cele mai înalte culmi cântul sacru:
„ Hău, hău, hău... hău, hău, hău...
Câinii negri mușcă rău!!!
Ham, ham, ham... ham, ham, ham...
De ne enervezi, te-aruncăm pe geam”!!!
Mai mult de trei sferturi din orchestră încetă să mai cânte, recunoscându-și învingerea, și zeci de capete curioase ieșeau din fosă ca să privească orgia. Conducătorul orchestrei încă mai continua să dirijeze. Șeful de partită tempera cu stoicism orchestra, deoarece cândva fusese chemat să dea socoteală în consiliul disciplinar pentru întârzierea la un spectacol, iar acum își ducea cu profesionalism, devotament, și îndârjire treaba până al capăt, ținând în frâu cele două viori, o harpă, un flaut, o dubă și niscaiva clarinete care mai continuau să cânte, o mini orchestră fragilă, alcătuită din câțiva absolvenți ai conservatorului, ce aveau dezideratul de a se face remarcați și de a se impune, sau a celorlați pătimași, care poate că avuseră și ei onoarea de a se confrunta cu vreo comisie de disciplină, din moment ce cântau cu atâta spor, în panica de a-și salva bugetul și așa mult prea auster. Pe scenă, corul bărbătesc încetase demult, doar Mihăiță își ducea cu dârzenie treaba până la capăt, ca să demonstreze tuturor celorlalți că el nu avea, Doamne ferește, vreun amestec în toată tărășenia. Cântau și câteva soliste, cu glasuri sclifosite, iar cele câteva balerine rămase rătăcite nu îndrăzneau încă să iasă afară, căci fișa postului le era menită uneori să gândească în locul lor, și le era uneori deosebit de răzbunătoare.
De-abia când spătarul unui scaun pârgui cu niște gemete asemănătoare unor vecine de la bloc bătute fără regrete de către soți, Câinii Negri își încetară scandările, și privirile tuturor învinovățeau greutatea excesivă a lui Socoloveanu, care frânse obiectul catifelat fără îndurare, căci burta vinovatului făcuse nenumărate curse atunci când sărise, deblocând forțat minusculul spațiu dinte spătar și burdihanul lui. Ușile se izbeau larg, iar cei cincizeci de suporteri ieșeau în liniște, cu demnitate, ori lovind încă cu ostentație în tobe. Ca un ultim semn de rămas bun, Drăgan Cimpoieșu se uită la ultimul corist rămas încă pe scenă, ce mai cânta încă, și îi urla din depărtare din absolut toți bujocii:
-Să le fie altădată cu luare de minte, Mihăiță mamă, să nu se mai ia nimeni de tine. De-acum înainte poți să bei câtă apă rece vrei!!!...

Instinctul anti fatal al Cimpoieșului îl făcu să își mâne echipa afară din teatru exact la vreme, pentru că dubele jandarmilor soseau treptat , sigur, și cu țârâita. Unele dintre ele își aveau chiar girofarele în funcțiune. Nu mai aveau pe cine înhăța, căci echipa Câinilor Negri se dispersa în mai multe direcții, în maniere pașnice, fiecare la casele sau la propriile lor treburi. Din când în când mai răzbătea câte-o tobă izolată, câte-un fluier, câte-o vuvuzea, pe cei din imediata lor apropiere jandarmii îi mânau cu zâmbete și vorbă bună. Nu se mai confruntaseră cu un asemenea caz înainte... Din când în când le mai răsunau în urechi și câte-o scandare, venită din piepturile vreunui grup fragil, izolat:
„Olee, ole, ole, oleee...
Ceaușeeescu, nu mai eee”!
Dar jandarmii nu puteau interveni în destrămarea unor grupuri pașnice, care își manifestau jovialitatea într-un spațiu public, neutru față de cel pentru care fuseseră chemați să intervină.
Se mai întâmplau și incidente, destul de izolate. Un jandarm grăsun își împlânta cu vehemență palma în pieptul unui protestatar, în cel al firavului Fățău, care, din dorința de afirmare, căci de-abia fusese primit să fie membru într-o galerie destul de exclusivistă, se apucă să convingă organul că îl înțelegea că se chinuia din răsputeri să impună ordinea pe stadioane, dar că aici, în cartier, chiar și în „Teatrul Muzicant”, el făcea legea. Jandarmul îi împlântă palmele în piept și așa îl împinse de făcu vreo patru pași în spate, fără să mai schițeze vreun zâmbet:
-Cară-te, mă, schilodule, acasă!
De acolo fu primit de Cimpoieșu, care îi cârpi o palmă după ureche atât de răsunătoare, de îi făcu un rău mult mai mare decât împunsătura organului, jignit că Fățău tot dădea în locul lui tonul la represalii. „Să stea la rând până s-o impune, mucosul, că și eu am stat cu anii în galerie până la investirea mea în funcție”! Îl luă și Gina la rost, iubita lui romantică, cu cinci ani mai în vârstă, de îl putea modela după cum îi era voia:
-Mă, boule—îl înșfăcă de guler, ferindu-l atât de furia jandarmului cât și de cea a lui Cimpoieșu—treci boalii acasă, luat-ar dracu să te ia! Și să nu mai ieși de sub cuvântul meu, ai înțeles? îl certa roșcata creață, cu superbii ochi albaștri, arătându-i arătătorul a avertizare.
Un alt incident, tot mic și izolat, fu atenționarea dată de un alt jandarm din fluier lui Socoloveanu, prea departe ca să mai fie muștruluit verbal. Undeva, la colțul străzii, postat în dreptul ușii unei demne băcănii, obezul simțea nevoia să își ușureze un jet fierbinte, ce îl sâcâia de o bună perioadă de timp, căci cele șase beri pe care le băuse își cereau dreptul la evadarea din burdihanul mult prea pompat. Fluierătura isterică îl întrerupse din treaba mică, salvând atât ofuscarea opiniei publice, cât și pe cea tardivă a proprietarului de chioșc, care și-ar fi descoperit cu câteva ore mai târziu o baltă în fața igienicei gherete.
Singurii rămași să dea declarații despre indezirabilul eveniment fură administratorul teatrului și regizorul de culise. De dincolo de ușile nobilului edificiu răzbăteau suavele ritmuri ale muzicii verdiene. Viața anostă se întorcea la normal. Din când în când, din depărtări, mai răzbăteau câte-o vuvuzea, ori câte-o tobă, ori niște glasuri hotărâte, bărbătești, menite să mențină vigilența pe străzile cartierului:
„Oleee, ole, ole, oleee,
Ceaușeeescu, nu mai eee”...

  Îl mai vedeau pe urmă cum se pornea din loc cu pași isterici, schimbându-și brusc și fără vreo coordonare direcțiile. Își trântea din nou pălmoacele în creștetul capului, cu o așa putere, de risca să se autoaccidenteze. Încetul cu încetul, întunericul posomorât al serii începu să îl mănânce. Atât cât îi mai puteau percepe conturul, șters treptat și adus la firava formă a unei mogâldețe, deduceau oarecum că matahala își descărca nervii pe nevinovăția unei cutii poștale, tumefiind-o cu pumnii, iar cutia își îngăima cântecul fiarelor contorsionate cu jale, ascultând supusă exteriorizarea nemulțumitului cu care stătea la taclale:

  -Pfooai, să-mi facă el una ca asta prietenului meu!! Tu-ți directorașu’ mă-tii, lasă că te aranjez eu!!!...

II

  Ploaia măruntă, mohorâtă și la fel de rece ca și norii, contrasta puternic firile celor care năvăleau în teatru. Cel mai bine de acest lucru își dădeau seama hostesele, observând față de serile obișnuite înfățișări noi, cu comportamente sau personalități diferite. Față de grupul țintă—publicul care îi frecventa de atâția ani sălile transmițând de-a lungul vremurilor cu fragilitate această tradiție și tinerelor vlăstare, alcătuit din melomani cu vestimentații diferite: de la ținute coat-dress, rochii de seară, fracuri, până la pulovere, cămăși cu carouri, blugi și chiar adidași; formând trepte sociale diferite: intelectuali, edili, studenți, localnici, turiști străini sau autohtoni iubitori ai artei—hostesele observau cu o oarecare undă de mirare revoluționarea unei părți bune din public, mai mândru de această dată, și mai cutezător. Indivizii ce-l alcătuiau, și puținele individe, pășeau cu frunțile sus pe covorul roșu, festiv, al instituției culturale. Se străduiau să pară sobri, și totuși din această demnă sobrietate le emanau rânjete hâtre, menite să nedumirească frumoasele persoane care ademeneau publicul înăuntru. Și această nedumerire a bietelor domnișoare, obișnuite cu același public de-a lungul anilor, se accentua și mai tare observând ținutele festive ale acestor semeni: șepci îndesate pe capete sau marame de culori țipătoare, din care predomina roșul jăratic, tricouri mulate, care creionau cu succes burțile proeminente, cămăși în linii sau carouri, combinate în culori roșii și negre, pantaloni lungi, sau culmea, scurți, iar picioarele păroase ale celor din urmă se terminau cu adidași, cu ghete, ori sandale. Se întâlneau din abundeță și șlapii, de culoare roz, aduși de la vecinii turci, sau de la îndepărtații chinezi. Pitorescul grup reușea să stârnească ofuscarea nedumeritelor plasatoare și prin accesoriile cu care erau echipați demnii componenți ai acestuia: un ins oarecare se strecura pe lângă ele cu o minge artex sub braț, cei mai mulți purtau la gât fluiere, îndeosebi puținele fete; cîțiva dintre ei veniseră cu flașnete... Ochii până mai adineaori nevigilenți—căci în tot decursul acestor ani nu avuseră nevoie de prea multă vigilență—ale angajatelor de la intrare, depistară câțiva indivizi cu tobe, iar cei care păreau de drept conducătorii grupului, cei mai țanțoși, strângeau în pumni firave sau gigantice vuvuzele. Singurele intervenții ale celor patru suple și înalte domnișoare care străjuiau intrarea, fură acelea de a rupe din mâinile celor din ciudatul grup biletele, și de a-i pofti cu o doză înjumătățită de politețe să poftească înăuntru. Când întoarseră din curiozitate biletele ca să citească locurile desemnate, mirarea lor crescu până la limita apogeului, deoarece fioroșii vizitatori nu aveau cele mai ieftine bilete, cele vizate la balcon sau pe margini, ci cele mai scumpe, pe rândurile jumătății din față, așa că domnișoarele cu pricina căzură de acord să nu comenteze nimic împotriva acestei „elite salutare”, ci să se conformeze fișei postului, care le indica cu o exactitate astronomică să se ocupe cu ruptul biletelor, poftitul onorabilului public în sală, și în caz de nevoie indicatul numărului rândului și al poziționării scaunelor, iar această fișă a postului nu le amintea nicidecum nedumeritelor tinere cum să reacționeze la cei din amintitul grup, care călcau falnici covorul roșu, ronțăind semințe, din buzunarele căscate răsărindu-le berile la cutie, iar brațele, în loc să le fie covârșite cu flori, așa cum cerea protocolul situației, le erau supraîncărcate cu pungi de popcorn. Constatară că și dacă ar fi trebuit să intervină, nu ar fi făcut lucrul acela, pentru că se considerau ultimele ființe, neimportante și neauzite de nimeni, niște biete studente, colaboratore, care își plăteau cu greu costurile facultăților, cu un salariu dat de-a lungul anilor atât de fix, de stârnea invidia oricărui exercițiu ce prevedea o ireproșabilă exactitate matematică.

  Domnișoarele îi lăsară în așteptare pe cei doi domni la costum și papion, însoțiți de superbele lor doamne, scăldate în parfumuri îmbietoare, cu ostentativele lor genți decorate cu cristale Svarovsky, urmărind încă traiectoria nehotărâtă a grupului care se împotmolise în foaier. Doi dintre ei își pasau cu capul artexul de la unul la altul, însă atenționarea vehementă a șefului de grup îi făcură de urgență să revină la bunele maniere. Hostesele nu îndrăzniră să intervină pentru a-i îndruma la locurile desemnate de bilete, așa că cei din grup reușiră să rezolve singuri parabola și se îndreptară spre culoarele care îi conduceau spre cele mai bune scaune ale sălii, desemnate deunăzi jurnaliștilor, consilierilor și altor elite. Înaintau cu piepturile răsfirate, cu stăpânire de sine și mândrie, iar obrajii le emanau o accentuată voie bună. Nu își puteau masca entuziasmul, pentru că copleșitoarea majoritate a grupului nu mai călcase până atunci într-un teatru. Se așezau trântind spătarele scaunelor, ca la stadioane, și comentau cu mirare despre lucrurile înconjurătoare, fără rețineri, sinceri, cu voce tare. Unul era fascinat de cortina catifelată, altul de reflectoare, dându-și cu părerea că totuși cele de pe terenurile de fotbal ar fi mai puternice, o domnișoară pipăia cu timiditate plușul de velur al unui scaun, căci prea mult i se obișnuiseră șalele cu cele confecționate din plastic, un tinerel temerar își scăpase pe jos doza de bere, și acum se târa pe sub scaun să și-o recupereze, alții râdeau de figurile și de ținutele pompoase ale celorlalți indivizi tocilari din public, indecenți costumați ca să frecventeze pompoasele stadioane, alții își aranjau cu ajutorul salivei frizurile și se apucară să flirteze cu melomanele studente. Și totuși, erau printre ei și indivizi conștienți de însemnătatea sobră a situației, cum ar fi fost Drăgan Cimpoieșu, liderul lor, exemplul lor vădit, mintea prioritară din care emanau pildele principiilor de etică și morală. Cu o sfială aproape școlastică, atinse cocul voluminos al unei doamne, împopoțonat din abundență cu două ace de păr lunguiețe, împreunate în cruce, demn să fie apreciat de orice privitor dinapoia dânsei. Insită cu hotărâre, bătându-i cocul cu finețe, întocmai cum ai face atunci când ciocănești cu vârfurile degetelor în fereastra ghișeului funcționarei care întârzie să apară. Cu bruschețe, melomana i se întoarse, și începu să îl scruteze cu niște ochi iscoditori, care îi țineau locul oricărei replici, iar replica i-o dădu Cimpoieșul, cu delicatețe și timiditate:

  -Auziți duduie, nu puteți să vă dați puțin cocu’ mai într-o parte, că îmi bruiați priveliștea a jumătate de galerie!

  Doamna îi zâmbi încurcată, și din postura impozantă își îndesă gâtul în umeri, încercând cumva să pară mai scurtă, încurajată fiind și de râsetele sarcastice ale celor pe care îi avea în rândul din spate. Cu ofuscare îi privi și fiica acesteia, doar în treacăt, cu niște ochi superbi, albaștri, în care se oglindea parcă un lac cristalin de munte, rece, dar frumos,  și ocheada acesteia le trimitea atât dezaprobarea, cât și dezinteresul. Semințele începură să se spargă în danturile neîngrijite a celor din grup, cu sunete de pepeni pârguiți. Drăgan Cimpoieșu ținea la educația semenilor lui, mai ales că se aflau într-un lăcaș atât de însemnabil, așa că îi atrase atenția printre dinți primului neatent pe care îl surprinse scuipând cojile pe jos:

  -Socolovene, fă ca mine, bă, tâmpitule. Îndeasă-ți cojile în buzunare, nu le arunca pe covor, că nu ești la grajduri, ce naiba!

  Îl auziră și ceilalți, aflați pe cale să își elibereze acelorași destinații cojile făcute grămezi în căușurile palmelor. Cu o precauție vădită și un semn de respect maxim și le dosiră în jeburile buzunarelor, complăcându-se de bună voie atmosferei sobre și fastuoase ce predomina sala maestrală a teatrului, iar cei care ronțăiau popcornul, culegeau de pe covor florile albe ca omătul, scăpate pe jos cu neîndemânare, suflau peste ele cu precauție, și și le introduceau grijulii în gură, ca să demonstreze tuturor că și ei, iubitorii sportului, știau să se comporte în societate.

  Se agitară cu mult celorlalți când se dădu primul gong și se stinseră mai mult de un sfert din luminile care decorau sala. Parcă se impunea cu mai multă promptitudine și liniștea, mărind tuturor porția nerăbdării.

  Hostesele călcau pe vârfuri, se auzeau chiar și comenzile regizorului de culise, din fosă instrumentele încetară să își mai isterizeze acordările, ușile care dădea către foaier prinseră să se închidă cu timiditate, iar ultimii spectatori întârziați se grăbeau din răsputeri să își identifice locurile. Bătu și al doilea gong. Mai rămaseră aprinse doar luminile de serviciu, și cele verzi, inscripționate cu cuvântul...

  -...„Ieșire”! descifră cu voce tare unul dintre ei, însă scrutarea înveninată a Cimpoieșului îi calmă de urgență extazul.

  -Ce boala—îl dojenea șeful—suntem aici într-un loc populat de oameni deștepți, nu de corigenți în ale literaturii!

  Se mai distingeau doar foșnetele celor care se propteau cât mai confortabil în scaune, doamnele care își fixau gentuțele pe pulpe, câte un tuset izolat, sau câte-o sămânță spartă între dinții vreunui nerăbdător, căci și aceștia, învolburați în bucuria lor reală, încetară cu orice preocupare. Și în toată această înțepeneală, care dura deja de ceva vreme, un domn se simțea studiat cu intenție în semiîntuneric de către mai multe capete deodată, încrâncenate, cu niște ochi iscoditori, reci, amenințători, cu frunțile pe alocuri julite, cu niște fălci sănătoase, proeminente, ce mestecau și plescăiau cu hărnicie gumele de mestecat, capete îndârjite, ce îi analizau cu antipatie și dezgust papionul de la gât, cămașa alb imaculată, împrospătată cu mirosul neplăcut de îmbălsămător, nasturii de cristal de la încheieturi, care îi luceau ostentativ, ochelarii fini ce i se odihneau pe nasul coroiat... Îi dădură concludent etichetarea de tocilar, tipul de meloman pașnic, care nu ar fi fost în stare să omoare nici măcar o muscă, căruia dacă îi dădeai un dos de palmă îl puneai la respect pe vecie, și nici nu trebuiau să facă lucrul acela, căci gâtlejul nefericitului privit făcea curse dese, mărul lui Adam trădându-i sentimentul panicii. Al treilea gong făcu scrutătorii să îl lase pe meloman în pace și să își îndrepte ochii asupra singurului spot de lumină care îndrăznea să populeze mijlocul fosei. După câteva râsete scurte, sincere, cu iz de bucurie, ca atunci când erau duși în anii de școală la spectacolele pentru copii, ciudații vizitatori se calmară, luând și ei la rândul lor din energia publicului. Se închiseră și ușile principale, lăsându-se apăsător tăcerea. Din când în când, din grupul lor, mai răzbătea câteun râset nevinovat, cu iz de sărbătoare. Curând deveniră serioși cu toții, mai ales că dirijorul tot întârzia să apară. Socoloveanu, secundul Cimpoieșului, sparse rutina, aruncând un popcorn în părul doamnei cu cocul înalt. Rândul din spatele acesteia bufni în râs, mai ales că floarea albă de porumb i se înfipse în coafură întocmai unei ventuze încăpățânate, care se îndrăgostise la prima vedere de părul acesteia, și noua agrafă, cu rol decorativ, le făcea din vârful cocului înalt cu ochiul. Doamna vizată își întoarse doar pe un sfert din traiectorie umerii spre cei care cutezau să vandalizeze liniștea dinaintea începerii spectacolului. Nu îndrăzni să le atragă altcumva atenția, motivându-se să îi ignore și să reziste până la sfârșitul actului artistic, bucurându-se de feeria acestuia. Se aplecă doar spre superba ei fiică și îi șopti la ureche, ca nu cumva să rămână singură cufundată în sosul ofuscării:

  -Ce jenant, ce rușine, de unde s-or fi adunat și ăștia?... pe când floricica de popcorn i se cufundă adânc și definitiv în coc, tăind treptat și din elanul râsetelor.

  Domnișoara îi făcu un semn anemic, din care emana lehamitea, ca să se calmeze și să se bucure de seara reușită pe care le-o promitea derularea spectacolului, cu un dirijor sosit de peste oceane, un adevărat stăpânitor al baghetei, venit tocmai de pe insulele Barbados.

  Presiunea era mare, emoțiile creșteau atât în rândurile artiștilor cât și în cele ale spectatorilor, pe când liniștea adâncă îl încuraja pesemne pe Socoloveanu, din moment ce prinse să fie și mai șugubăț, din moment ce o bătu prietenește pe umăr pe doamna cu floarea de popcorn pierdută în desișul cocului, și o întrebă în șoaptă, atent cumva ca să nu strice sfera de ceremonie a sălii, însă destul de tare încât să îl audă majoritatea celor cu care stătea în rând:

  -Duduie, îmi permiteți, vă rog frumos, să discut ceva cu fiica dumneavoastră?

  Melomana nu apucă să îi spună vreo două de la obraz, să fie lăsată să se bucure în pace de spectacolul cu pricina, ca măcar în sala de teatru să nu fie deranjată deoarece plătise un abonament anual, căci cei care ocupau scaunele din spatele ei izbucniră din nou în râsete. Un domn trecut de vârsta a doua, a cărui cravată ieșea excesiv în evidență, cu părul gelat și gâtul parfumat, se uită dojenitor spre cei pe care îi avea în imediata apropiere, exact lângă el, însă și scrutările celor vizați, la fel de dojenitoare, îl făcură urgent să își abandoneze avertizările. S-ar fi dus să ceară cu insistență intervenția tinerelor hostese, să le explice că existau elemente care lezau liniștea publică, însă difuzoarele pârâiră scurt, și din ele răzbătu un glas mai mult decât mieros, care apela la închiderea tuturor telefoanelor mobile, pentru buna desfășurare a spectacolului, astfel că mâinile anumitor persoane, chiar și a celor din controversatul grup, începură să facă curse spre genți și buzunare,  să le scoată de acolo și să și le închidă.

  Liniștea deveni deosebit de apăsătoare, la fel și întunericul din sală, care totuși, în generozitatea lui, făcea oarecum să se distingă contururile celor din încăpere.

  -Pssst!... își avertiză Socoloveanu amicii din același rând, pus fiind pesemne și pe alte șotii. Se aplecă cum putu peste umărul protectoarei cu coc voluminos, așa cum putea, căci burta priponită în spătarul scaunului acesteia nu prea îl lăsa să se desfășoare, îi bătu galeș brațul ca să o atenționeze, și îi spuse:

  -Domniță, îmi permiteți să vorbesc ceva deosebit de politicos cu fiica dummneavoastră?

 Doamna ar fi vrut să apeleze la bunul lui simț și să îl facă cumva să se calmeze, să îi spună că și-a plătit biletul și că ținea morțiș să se bucure de amprenta spectacolului, însă nu mai apucă să îi răspundă, Socoloveanu reuși să își destindă prietenii, care râdeau pe înfundate, atenți ca nu cumva să deranjeze prea multă lume, că nu erau la stână. Secundul glumeț al Cimpoieșului, bătu apoi cu eleganță umărul frumoasei domnișoare. Fata se întoarse și, în semiîntuneric, îl surprinse cu niște ochi mari, însă, pe cât de încântători, pe atât de fioroși, meniți să intimideze orice fărâmă de șicană:

  -Ce vrei??

  -Aș îngenunchea în fața dumitale—nu se pierdu deloc Socoloveanu cu firea—dar nu mă lasă burdihanul! Așa că o s-o fac de pe scaun! Îmi permiteți să vă cer în căsătorie?

  Se puseră din nou pe râsete, pentru a nu se știa a câta oară. Le făcea o mare cinste, onoare și plăcere să se afle într-un teatru. De dincolo, din partea cealaltă a fetei, Drăgan Cimpoieșu se aplecă peste ea și peste Socoloveanu, și îi șopti la ureche, încet, cu gingășie, ca nu cumva să o rănească:

  -Luați-l, dommnișoară, acuma, urgent, cât a dat norocu’ peste dumneavoastră. I-adevărat, are omu’ o burtă cât o casă, îi place să străbată străzile comerciale în șlapi de culoare roz și în ciorapi, dar domnișoară dragă, băiatu’ ăsta... e pâinea lu’ Dumnezeu!! 

  Roșeața bruscă ce o cuprinse pe fermecătoarea ființă nu dură prea mult, deoarece apăru și dirijorul, grăbit, cu părul vâlvoi, ca un vălătuc purtat cu ușurință de-un vânt nebunatic, cu o atitudine gravă, apăsătoare, marcat dinainte de semnificația profundă a actului artistic. Se întoarse către onorabilul auditoriu, îi făcu o plecăciune adâncă, etalându-i parcă sufletul la picioare. Aplauzele începură să izvorască din palmele deja încinse, frenetic, transmițând unde și valuri de nerăbdare. Aplaudau și cei din partea grupului pestriț al ciudaților, după o prealabilă ocheadă transmisă ca și control Cimpoieșului, mulați cumva după cum le dădea acesta tonul. Dirijorul se întoarse spre orchestră, ridică prompt bagheta, luându-și parcă rolul de hipnotizator al mulțimii.  Bagheta tresări ca o trestie scăldată în crivăț, făcându-i rotocoale de-asupra capului împodobit cu păr grizonat. Toată orchestra porni cu mugete și tunete, invocând resuscitarea unei povești antice, urnind somnolența trecută a acesteia, accelerându-i drumul către viață, contribuind la starea empatică a spectatorilor. Într-un târziu, tunetele se mai liniștiră, ducând duios la un ritm de acalmie. Dacă sala ar fi fost mai luminată, ar fi putut fi surprins auditoriul savurând suavele triluri, cu ochii închiși, având pe chipuri zâmbete fade. Undeva, într-un rând ciudat, liniștit și pestriț, Cimpoieșul fructifica fiecare notă muzicală, cu o bucurie profund impregnată în obraji, intrat cumva într-o transă, căci și el avea, ca toți ceilalți melomani, ochii închiși, în felul acela putând devora cu lăcomie toate strunele, spre adânca mirare a celorlalți membrii ai echipei, care începeau treptat să se cam foiască, cu o firavă neliniște. Dinamismul incipient al orchestrei aproape că se stinse cu totul. Doar cele două harpe își mai anunțau prezența, și dirijorul care se muncea aproape cu eforturi inumane să ducă pe calea cea bună fiecare sunet, ca toată această acalmie să prevestească furtuna care avea să se apropie, expusă sub forma plină de dinamism a unei civilizații demult apuse și resuscitate prin munca acerbă a compozitorului care se străduise cândva să îi dea viață prin stih și cânturi. Și totuși, toată această strădanie, tot acest efort, întreaga migală a celor care își aduceau aportul, se afla acum într-o aprigă concurență cu cotidianul inevitabil, căci în sala cu o acustică lăudabilă răzbăteau ritmurile de hip-hop ale unui telefon de ultimă generație. Hitul prevală proeminenta încăpere pentru un timp îngrijorător, deoarece deținătorul lui nu prea știa pe unde boala îl pusese, iar pop-cornul din buzunare, semințele și cele două cutii de bere îl deranjau vădit ca să afle indiciul, și nici burta voluminoasă a nefericitului apelat nu îl lăsa să se miște mai în voie, căci îi era aproape proptită între scaune, de ajuns să de-a timpul cunoscătorilor de limbă engleză să îi traducă versurile: „Luptă pentru drepturile tale, negrule; Luptă până la capăt, pune-te împotriva sistemului necruțător;  A statului, a legii și a tuturor! Entități evazioniste, pe urmele noastre, ale tuturor; Luptă până la capăt, negrule, luptă ca să ajungi de-asupra tuturor”! Pe fruntea nefericitului apărură primele broboane sâcâitoare de transpirație, atrăgând până la urmă și atenția propriului lider, care, printre protestele decente ale spectatorilor, se văzu până la urmă nevoit să intervină, cu un ton isteric, dojenitor, răstit, spus în semișoaptă și însoțit de un semn al arătătorului bătut pe obraz:

  -Bă, închide-ți dracului telefonu’! Ești tâmpit??!

  -Da’ nu știu unde Dumnezeii ma-mii lui l-am vârât! îl convise Socoloveanu, tot în semișoaptă, pe un ton la fel de răstit, atent ca să îl audă atât Cimpoieșul, cât și și cei de pe rândurile din imediata apropiere, ca să îi convingă că acel neajuns era împotriva voinței lui.

  În pripirea lui, Socoloveanu își aduse aminte că își agățase sacoul de spătarul scaunului. Se întoarse cu greu, pufăind, își băgă mâna în buzunarul acestuia și scoase telefonul mobil, și o făcuse la timp, pentru că dirijorul, din prea mult respect, ignorase la început lucrul cu pricina, căci și el era un om intergrat printre alți oameni, și nu își putea permite să își ia asupra lui rolul judecării și știrbirii divinității umane, dar observând că cealaltă muzică din sală se încăpățâna cu insistență să ridice masele la proteste și la lupta împotriva discriminării rasiale, începuse să se foiască cu bagheta când într-o parte, când în alta, cu un păr vâlvoi mult mai ridicat decât îl avusese mai adineaori, și dădea privitorului impresia că se îndeletnicea mai nou cu conducerea a două orchestre de odată.

  Când dădu cu ochii de ecranul aparatului, Socoloveanu trecu de la îngrijorare la veselie:

  -Trebuie să răspund! i se explica Cimpoieșului, în șoaptă, însă destul de atent ca și ceilalți din grup să îl audă. E nebunu’ de Larvă!

  -Răspunde-i! sclipiră și ochii Cimoieșului.

  ...Conducătorul orchestrei își vedea nestingherit de proprii lui oameni. Sala, aproape în întregime, își revenea la atmosfera profundă a spectacolului, doar undeva la jumătatea încăperii, pe un rând anume, predomina încă deranjul:

  -Da, mă, îți dau! Dacă ți-am promis că te împrumut cu ceva biștari, te împrumut, ce dracu. Lasă asta acum, că am ceva mult mai important să îți spun. Ia ghicește, unde sunt în momentu’ de față?

  -Șșșșt!!! îl atenționă revoltată o doamnă cu o pălărie imensă, decorată cu pene mândre de păun.

  -Hai, mă; o ignora Socoloveanu; ai șansa să ghicești de douăzeci de ori!

  Cei de lângă Socoloveanu, câți puteau să îl audă, tremurau a râsete.

  -Nu, mă, prostule, nu sunt la biserică!... Nici în casă, mă... Nu-s, bă, nici pe stradă!...

  -Șșșșșt! protestă doamna cu pălăria înzorzonată cu pene lunguiețe de păun, lucru care îl încurajă la culme.

  -Ce să caut, mă, la cinema?!...  Hai, mă, că-ți zic, nu te mai țin în suspans, dă-te drecu... Sunt la teatru, bă, la o simfonie... Da, bă, boule, să mor eu dacă te mint, ce drecu!... Ce prost ești...

  Se întoarse râzând către ceilalți, explicându-le :

  -Nu mă crede, gogomanu’! După care reluă de unde se întrerupse: Da, mă, sunt la o operă, la Teatru’ „Muzicant”, la o simfonie, bă, boule! Am venit cu toată galeria Câinilor Negri să susținem pe-un prieten de-al Cimpoieșului, că vorba aia, prietenii lui sunt și ai noștri, și marii lui dușmani, pentru noi devin și mai mari…

  -Șșșșșt!!! începea să îl irite până la urmă doamna cu păuni pe cap.

  Se întoarse spre el și doamna cu cocul înalt:

  -Mă băieți, dați-o naibii de treabă, că am plătit pentru biletele astea!

  Mutări greșite din partea celor două doamne, din moment ce Socoloveanu îl lămurea cu o și mai mare insistență pe cel din spatele receptorului:

  -Auzi, Larvă, zici că sunt la Telejurnal, așa sună muzica asta, a simfonie din aia, mă, cum treierau combinele și arau tractoarele în timpu’ lu’ Ceaușescu, muzică din aia revoluționară, de zici că ne trimiteau ăștia cu forța la cules de cartofi și sfeclă, după care ne arătau la televizor prin reportaje...

  Cei din rândul lui Socoloveanu chicoteau. Chicotea și Cimpoieșu, însă își aduse aminte subit pentru ce erau ei acolo, ca să își susțină prietenul, așa că îi făcu subadjunctului niște semne cu palma, ca să își mai reducă din ton:

  -Gata, mă!

  Atenționarea acestuia nu își făcu prea mult simțit efectul, doar în afara faptului că Socoloveanu își grăbea lămuririle:

  -Sunt și fetele cu noi, bă, prostule: Panarama, Gina, Monica Perversa... Da, mă, e și Monica... știrba drecu!... ...Nu știu, mă, cum se numește spectacolu’, dă-l în măsa... Ceva despre o bucă!

  Pe Socoloveanu îl apucară subit râsetele, și la fel făceau și cei pe cre îi avea pe același rând cu dânsul. Dacă în sală s-ar fi făcut puțină liniște, s-ar fi depistat și rânjetele isterice ale celui de dincolo de receptor.

  -Nabucco, băi, prostule! îl corectă Cimpoieșul, de peste capetele altor compatrioți de rând care îl despărțeau de Socolovean.

  -Da, mă, Larvă, așa se cheamă: na buca, ia buca, ține buca, sau cum naiba s-o mai fi chemând, nu contează, important este că e vorba despre niște buci, hă, hă, hă...

  Noul val de râsete, dar și de proteste, fu curmat de cortina care dădea să se ridice. Acest detaliu îl făcu și pe Socoloveanu să își termine comunicarea.

  -Haide, salve, Larvă! Trebuie să închid, vorbim mai încolo!...

  Ca orice început de spectacol reușit, și cel de față reuși să atragă toată atenția și concetrarea publicului. În fața ochilor le apărură un templu impozant, menit să îndrume către supunere credincioșii care îi călcau lespezile. Cunoscătorii știau că acela era templul puternicului Solomon. Cu mâinile larg deschise spre altar, preotul Zaccaria binecuvânta mielul sacrificat. Reflectoarele viu colorate dădeau viață firavelor lumânări cu rol de preluare a sufletului demnului condamnat, și transportat de fumul acestora în ceruri, să hrănească mărinimia zeilor și să îl înduplece să le dea mai multe semne de îndurare și opulență pământenilor. Jos, lângă soclu, o tânără fată medita în genunchi, transmițându-și odată cu jertfa recunoștința ei zeilor. Era Fenena, fiica lui Nabuccodonosor.

  Peste sală se lăsă domnia liniștii, iar ochii celor din grupul ciudat le sclipeau cu admirație, fermecați fiind de momentul feeric, hipnotizator, care le amintea de rarele momente când fură și ei duși cândva la puținele spectacole de teatru, la Hansel și Grettel, Păcală, sau Punguța cu doi bani. Amintirile lor, tăinuite, le ieșiră acum la iveală de parcă li se petrecuseră mai ieri, și nu în urmă cu câteva decenii. Stăteau fascinați și îl studiau pe Drăgan Cimpoieșu într-un fel aparte, admirativ, cu înțelegere, mândrie și compasiune, pentru că el îi adusese acolo să se cultive. Porniseră cu un țel, și acum aleseră cu un altul.

  Pe scenă pătrunse și corul, bărbătesc, cu voci suple, formate, profund studiate, nu ca ale lor, puternice, dar construite pe maidan, căci la lucrul acesta concluzionau cei din grup, cât despre Cimpoieșu, acesta își zărise prietenul, chitit în spatele altor coriști, și crăpa pielea pe el de mândire. Era pentru prima dată când avea privilegiul să îl asculte pe Mihăiță într-un adevărat teatru, și nu conta că momentan era dosit de alte gâtlejuri, care parcă dedicau ode impozantului templu. Se aplecă cu cea mai mare fericire peste umărul doamnei cu cocul înalt, și îi spuse în șoaptă, însă destul de tare ca să îl audă și fiica acesteia:

  -Doamnă, să știți că al patrulea băiat de pe al cincilea rând din spate, acela pletos, cu părul blond, e cel mai bun cântăreț existent, chiar și la nivel de România! E pâinea lu’ Dumnezu băiatu’ ăsta, cântă de rupe locu’! Îl cheamă Mihai Secu și e cel mai bun prieten al meu, mai mult ca sigur că ați auzit de el.

  Melomana cu coc înalt și fiică îi zâmbea stingherită, iar Cimpoieșul îi luă zâmbetul ca pe unul sincer, încântându-l de-a dreptul. Șeful galeriei Câinilor Negri se întorcea în ambele direcții apoi, și îi lămurea pe cei din rând care anume îi era prietenul, pe șoptite, însă grijuliu de tare, cât să îl audă și ultimul dintre ocupanții acestuia. Peste câteva minute, însemnătatea dramaturgismului profund al scenetei avea să se diminueze pe rândul respectiv. Cei care îl ocupau discutau acum despre identificarea lui Mihăiță, cunoscut doar de Drăgan Cimpoieșu. Pe scenă, în plină glorie, își făcu apariția șiregele Solomon.

  -Mihăiță e ăla cu păru’ alb! le explica Cimpoieșu cu convingere.

  -Care, mă? îl întreba Socoloveanu.

  -Ăla care are în mână o făclie și e învăluit într-o pelerină.

  -Păi... cam toți au făclii și sunt învăluiți în pelerine! râse de el Gina, o membră nelipsită a galeriei.

  -Care-i odată Mihăiță ăla! se auzi o întrebare șoptită, venită de la distanță, din celălalt capăt al rândului. 

  -Cred că e ăla care își ține mâinile ridicate pe creștetul capului și privește cerul—îi explica cineva, aflat mai departe de dânsul.

  -Nu, nu—îi explica un altul—e cel care cântă!

  -Păi... toți cântă! remarcă Socoloveanu cu nedumerire.

  Cimpoieșu, în toată neputința lui, își dezlipi fesele de pe scaun, se ridică puțintel, cât să nu-l deranjeze pe spectatorul din spatele lui, și atâta cât îi permiteau genunchii îndoiți întinse degetul și îl țintea în mai multe direcții pe Mihai Secu. Vi-l arăt imediat! Stați...

  Nu mai apucă să li-l indice, coriștii credincioși părăsiră templul în care veniseră în calitate de pelerini ca să se roage cu adâncă teamă și smerenie față de regele Solomon, și odată cu ei, dispăru în iureșul panicat și Mihăiță...

  Se lăsă brusc dezamăgirea. Amuți pentru un timp și orchestra...

Va urma

Astăzi este ziua mondială a muzicii clasice! Cu ce ne alegem dacă o audiem??? Cu o ridicare negreșită a evoluției pe treapta socială dar și cu o renaștere sufletească. Această muzică conferă sunete cu rezonanțe foarte înalte, în spatele anumitor compoziții răsună chiar și cifra de aur „1618” (aici deja mă adresez cunoscătorilor). Femeie de serviciu să fii și nu ai cum să nu evoluezi în societate dacă o asculți, devii șefa femeilor de serviciu, lucrător la termopane să fii, devii șef de echipă, așa funcționează alchimia repetitivă a unor astfel de sunete care șlefuiesc evolutiv mințile. A trecut mai bine de un secol și jumătate de când un grup vajnic de oameni a militat pentru scoaterea acestei muzici de la curțile regale și răspândirea ei pretutindeni, ca iz al progresului omenirii pe scara ierarhică, a trezirii ei din umbrire, a iluminării rațiunii. Astfel de persoane au abolit sclavia, sau au inclus învățământul obligatoriu. Din păcate grupul acestor oameni scindează, unii dintre ei vor să reducă debitul penetrării muzicii clasice, tocmai din aceste incontrolabile cauze. După părerea lor muzica ar trebui să aibă pentru miliardele de oameni doar un impact liniar, să nu lărgească sfera trezirii. De ce credeți că se vrea scoaterea din repertoriu a unor compozitori precum Beethoven, Bach sau Mozart? Dacă au îndrăznit să se inspire din cifra de aur 1618... De ce s-au scos dintr-o țară cu 16 milioane de oameni toate programele cu muzică cultă? De ce muzica ascultată pe posturile de radio emană mereu același nivel al herzilor? De ce nu se postează nici măcar un minut pe oră de muzică clasică pe posturile de radio (nici măcar cea comercială, digerabilă)? De ce se viziează aglomerarea pământenilor în marile stadioane, să se uite minute în șir la o minge și să răcnească?!?

Toate păcatele noastre de Mihail Victus – recenzie De mult nu am mai devorat atât de rapid o carte, special pusă de-o parte pentru lecturare pe malul mării, ca aceasta de față, inspirată cel mai probabil din fapte reale. Romanul începe cu o acuză, poate întemeiată sau neîntemeiată, iar scriitorul ne poartă cu iscusință, sub forma unor clișee, de la trecut la prezent sau viceversa prin stările psihologice ale personajelor sale. Două școlărițe se îndrăgostesc de profesorul lor Horia, una în sensul agresiv al cuvântului, bravând că profesorul ei i-ar fi făcut avansuri în incinta școlii iar alta îi ia apărarea. Acuzatul este apărat de Irina, sora acestuia, care pe parcursul romanului are și rol de povestitoare. M-a încântat vădit faptul că, față de anumite scriitoare care își asumă în plan primordial rolul unor bărbați și îi feminizează cu succes de nu se văd (fără voia lor), aici este aproape pentru prima dată când întâlnesc ca un scriitor să se pună empatic sub pielea unei femei, și o face veridic și cu naturalețe. De-a lungul paginilor acțiunile prind forme galopante, iar rapiditatea cititului mi s-a transformat după jumătatea cărții într-o adevărată isterie. Chiar încercam să intuiesc care ar fi fost deznodământul idilei și, dacă am ghicit sau nu, las secretul la latitudinea mea personală, pentru că nu aș dori să vă dezvălui finalul, clar, sau lăsat cu interpretare. Reușit și harul scriitorului de a ne da momente de respiro, povestitoarea refulându-se sub protectoratul Taniei, a prietenei sale, sau la serviciu, preluând rolul de asistent social, dedicată fiind lui Gabriel Teodorovici, pacientul pe care îl are în îngrijire, un fost dirijor notoriu care s-a retras din viața artistică din cauza artritelor severe cu decenii buni în urmă. M-am temut de faptul că scriitoul avea să îl uite pe acest Teodorovici, însă nu a fost să se întâmple, finalul cărții excelând ca un moment de acalmie cu acesta. Ca să concluzionez, romanul „Toate păcatele noastre” poate fi citit pe malul mării, în pauza de la serviciu, în autobuz, înaintea intrării în cabinetele dentare, în parc sau înainte de culcare, mai ales că ne confruntă vădit cu realitatea cotidiană, în contextul în care într-o mare măsură nu mai citim atât de preponderent lucrările de beletristică ci materiale motivaționale sau documentare...

   Această istorisire este o pură speculație, o expunere fictivă, un pamflet, care trebuie tratat ca atare, dar vorba aceea, dacă nu aș fi trăit escapadele respective nu vi le-aș mai fi povestit, dacă în calitatea mea de călan bătrân cu nevastă și copil nu aș fi fost personal implicat în tumultul acestor aventuri, chemat la amplele insistențe ale unor binevoitori funcționari bancari, nici nu ați fi auzit de ele.

   Iată că a venit vremea să primesc și recunoștință de la minister, să mă aleg pe vecie cu o derogare de studii pentru întreaga activitate culturală depusă în vremuri mai mult decât ostile. Noi speranțe la orizont, și descrețiri ale frunților. Rata noastră pe 25 de ani, greu împopoțonată de comisioanele de rigoare, putea fi în sfârșit îndulcită. Ni s-a promis o refinanțare salvatoare și ne-am fi putut lua adio de la nemiloasa bancă ReCeBe care ne-a luat deja de câțiva ani pielea de pe noi, de a trebuit să plătim pe vremuri, chiar și din două salarii de 450 de lei, rata lunară de 1270. Prin telefon, funcționarii binevoitori ne anunțau că ne puteam lua adio și de la epopeele mijmașurilor când trebuia să ne angajăm la o firmă, să ne plătim apoi toate taxele pe o perioadă de trei luni și, după ce obțineam creditul dorit, să dăm faliment.

   După mai multe insistențe și acte de convingere, banca cu nume de sportiv ne-a programat și o întâlnire. Iată-ne la patru ace, ne-am scuipat ca să nu ne deochem și... la treabă. Pentru propria noastră cultură generală ne-am adresat spontan și unei alte bănci, prima întâlnită în drum: „Banca Milenarium”.

  -Avem un credit de 28000 de mii de euro și trebuie să mai plătim încă pentru o perioadă de 19 ani: 1270 de lei pe lună. Am dori să îmblânzim această datorie, să ne faceți o refinanțare, poate vom ieși cu 100 de euro în minus.

  După ce ne contură un zâmbet larg cât toate zările, funcționara ne sări pe loc în ajutor:

  -Într-adevăr, rata dumneavoastră este colosal de mare. Facem refinanțări și, veți ieși la noi incomparabil mai bine!

  După calculele riguroase, funcționara, cu o fizionomie marcată în timp de grilele menite să gândească în locul ei, ne spuse:

  -Ați trecut testul. Veți plăti lunar 3000 de lei pe o perioadă de nouăsprezece ani. Refinanțarea vă este ca și făcută.

  Am ieșit din bancă cu cea mai mare politețe, dar și cu cea mai mare oripilare atent ascunsă. Ne așteptam să plătim vreo 800 de lei din 1270 cu prilejul acestei noi refinanțări, nu 3000. În urma noastră, în plină stradă, am auzit strigătul deznădăjduit al duduiei respective, dezamăgită de comisionul pe care tocmai îl pierduse:

  -Dar gândiți-vă bine, veți primi pe loc 2000 de lei dacă vă faceți la noi această refinanțare!!!...

  Râdeam în sinea noastră de acea penibilitate, și la urma urmei, dacă vorbisem cu o persoană de încredere care era pregătită să ne ajute, cine ne pusese să ne pierdem pe degeaba timpul cu o altă bancă? Iată că se contura din depărtare și incinta unde eram eram așteptați pe drept cuvânt, una serioasă, arhicunoscută, cu nume de sportiv. Sesizam o mare vraiște în fața ei, funcționarul care ne aștepta ne observase, de-abia mai avea timpul ultimelor indicații, se așeza covorul roșu, hostesele oacheșe se postară pe ambele părți ale ușii. La intrare ne-au întâmpinat cu șampanie și pișcoturi. Dirijorul cu părul creț și vâlvoi dădu în cea mai mare grabă tonul cvartetului postat undeva într-o anticameră. Pătrunderea noastră în instituție fu acompaniată de ritmurile triumfale ale unui concert de Brandenburg. Ceilalți funcționari stăteau aliniați ca și cum ne-ar fi dat onoruri, chiar își plecau aristocratic capetele atunci când treceam pe lângă dânșii.

  Am fost poftiți la masa tratativelor. Funcționarul ne puse ostentativ în fața ochilor un bol rafinat umplut până la refuz de bomboane cu coacăze, afine, zmeură și alte fructe de pădure și începu să își scarpine cu cea mai mare voioșie încheietura palmei stângi. În imediata sa apropiere se postă și un clovn, special chemat acolo ca stratagemă de persuadare, și ne învârtea cu zel în fața ochilor niște bile fluorescente. I-am înaintat îngerului nostru salvator toată documentația noastră salarială. Se puse cu sârg pe studiatul tabelelor bacare ca să vadă dacă aveam încadrare. Cercetarea dură ceva timp, funcționarul butona de zor tastatura, grimasele sale faciale treceau dintr-o stare în alta, de la fericire la extaz, de la încântare la bunăvoință, de la rânjete la zâmbete, ca apoi totul să sfârșească cu niște scuturări negative ale capului dintr-o parte în alta. Chiar și ritmul cu care își scărpina încheietura palmei i se mai rărise. Ne deruta mult și clovnul care ne plimba mingiușile colorate prin fața ochilor. Se retrase când i se făcuse un semmn discret. Am rămas între șase ochi și muzica ce trecuse la Strauss, dominându-ne cu un Radetzky Marș.

  -Și cu toate recunoștințele de rigoare de la minister pentru lunga activitate culturală prestată, aceasta vă este tot salariul dumneavoastră!?!

  -Mai avem și un câștig de vreo 250 de lei la o școală de stat, unde predăm baletul clasic! spuse cu jumătate de gură soția.

  -Și alocația lunară pentru copil! am găsit și eu soluția salvatoare.

  -Nu, nu... își tot scutura capul funcționarul și încetă cu totul să își mai scarpine palma stângă, nu vă încadrați, dar absolut deloc.

  -Adevărul este că câștigăm înzecit pe la activități culturale extrateatrale: nunți, botezuri, petreceri, aniversări, dar nu ne face nimeni vre-o carte de muncă pe acolo.

  Angajatul băncii cu nume de sportiv ofta de ți se făcea milă. Făcu un semn discret unuia dintre subalterni și îi dădu câteva indicații, privind spre anticameră. Cvartetul fu întrerupt în toiul unor dansuri bavareze.

  -Nu aveți în familie vreun pensionar care să vă gireze? ne zise ca o ultimă întrebare, venită cumva din grila menită să gândească în locul lui.

  -Nu avem. Și dacă bietul om ne-ar gira, ce s-ar face dacă i s-ar strica centrala, sau dacă își pierde proteza pe drum, timp de 25 de ani nu mai are dreptul să se bucure de viață?

  Sărmanul funcționar ridica din umeri. Retrase cumva cu subtilitate și bolul cu bomboane. Am părăsit banca într-un plin șantier. Se mătura pe lângă piciorele noastre, câteva femei de serviciu strângeau covorul roșu, nici urmă de hostesele cu rochii decorate cu paiete de la intrare.

  Artistul vs. Banca

Adrian Scriminț 23/05/2016 CREAȚII LITERARE, Memorialistică

Această istorisire este o pură speculație, o expunere fictivă, un pamflet, care trebuie tratat ca atare, dar vorba aceea, dacă nu aș fi trăit escapadele respective nu vi le-aș mai fi povestit, dacă în calitatea mea de călan bătrân cu nevastă și copil nu aș fi fost personal implicat în tumultul aceastor aventuri, chemat la amplele insistențe ale unor binevoitori funcționari bancari, nici nu ați fi auzit de ele.
Iată că a venit vremea să primesc și recunoștință de la minister, să mă aleg pe vecie cu o derogare de studii pentru întreaga activitate culturală depusă în vremuri mai mult decât ostile. Noi speranțe la orizont și descrețiri ale frunților. Rata noastră pe 25 de ani, greu împopoțonată de comisioanele de rigoare, putea fi în sfârșit îndulcită. Ni s-a promis o refinanțare salvatoare și ne-am fi putut lua adio de la nemiloasa bancă ReCeBe care ne-a luat deja de câțiva ani pielea de pe noi, de a trebuit să plătim pe vremuri, chiar și din două salarii de 450 de lei, rata lunară de 1270. Prin telefon, funcționarii binevoitori ne anunțau că ne puteam lua adio și de la epopeele mijmașurilor când trebuia să ne angajăm la o firmă, să ne plătim apoi toate taxele pe o perioadă de trei luni și, după ce obțineam creditul dorit, să dăm faliment. După mai multe insistențe și acte de convingere, banca cu nume de sportiv ne-a programat și o întâlnire. Iată-ne la patru ace, ne-am scuipat ca să nu ne deochem și… la treabă. Pentru propria noastră cultură generală ne-am adresat spontan și unei alte bănci, prima întâlnită în drum: Banca Milenarium.
-Avem un credit de 28000 de mii de euro și trebuie să mai plătim încă pentru o perioadă de 19 ani: 1270 de lei pe lună. Am dori să îmblânzim această datorie, să ne faceți o refinanțare, poate vom ieși cu 100 de euro în minus.
După ce ne contură un zâmbet larg cât toate zările, funcționara ne sări pe loc în ajutor:
-Într-adevăr, rata dumneavoastră este colosal de mare. Facem refinanțări și, veți ieși la noi incomparabil mai bine!
După calculele riguroase, funcționara, cu o fizionomie marcată în timp de grilele menite să gândească în locul ei, ne spuse:
-Ați trecut testul. Veți plăti lunar 3000 de lei. Refinanțarea vă este ca și făcută.
Am ieșit din bancă cu cea mai mare politețe, dar și cu cea mai mare oripilare atent ascunsă. Ne așteptam să plătim vreo 1600 de lei din 1270 cu prilejul acestei noi refinanțări. În urma noastră, în plină stradă, am auzit strigătul deznădăjduit al duduiei respective, dezamăgită de comisionul pe care tocmai îl pierduse:
-Dar gândiți-vă bine, veți primi pe loc 2000 de lei dacă vă faceți la noi această refinanțare!!!…

Râdeam în sinea noastră de această penibilitate, și la urma urmei, dacă vorbisem cu o persoană de încredere care era pregătită să ne ajute, cine ne pusese să ne pierdem pe degeaba timpul cu o altă bancă? Iată că se contura din depărtare și incinta unde eram așteptați pe drept cuvânt, una serioasă, arhicunoscută, cu nume de sportiv. Sesizam o mare vraiște în fața dânsei, funcționarul care ne aștepta ne observase, de-abia mai avea timpul ultimelor indicații, se așeza covorul roșu, hostesele oacheșe se postară pe ambele părți ale ușii. La intrare ne-au întâmpinat cu șampanie și pișcoturi. Dirijorul cu părul creț și vâlvoi dădu în cea mai mare grabă tonul cvartetului postat undeva într-o anticameră. Pătrunderea noastră în instituție fu acompaniată de ritmurile triumfale ale unui concert de Brandenburg. Ceilalți funcționari stăteau aliniați ca și cum ne-ar fi dat onoruri, chiar își plecau aristocratic capetele atunci când treceam pe lângă dânșii.
Am fost poftiți la masa tratativelor. Funcționarul ne puse ostentativ în fața ochilor un bol rafinat umplut până la refuz de bomboane cu coacăze, afine, zmeură și alte fructe de pădure și începu să își scarpine cu cea mai mare voioșie încheietura palmei stângi. În imediata sa apropiere se postă și un clovn, special chemat acolo ca stratagemă de persuadare, și ne învârtea cu zel în fața ochilor niște bile fluorescente. I-am înaintat îngerului nostru salvator toată documentația noastră salarială. Se puse cu sârg pe studiatul tabelelor bacare ca să vadă dacă aveam încadrare. Cercetarea dură ceva timp, funcționarul butona de zor tastatura, grimasele sale faciale treceau dintr-o stare în alta, de la fericire la extaz, de la încântare la bunăvoință, de la rânjete la zâmbete, ca apoi totul să sfârșească cu niște scuturări negative ale capului dintr-o parte în alta. Chiar și ritmul cu care își scărpina încheietura palmei i se mai rărise. Ne deruta mult și clovnul care ne plimba mingiușile colorate prin fața ochilor. Se retrase când i se făcuse un semmn discret. Am rămas între șase ochi și muzica ce trecuse la Strauss, dominându-ne cu un Radetzky Marș.
-Și cu toate recunoștințele de rigoare de la minister pentru lunga activitate culturală prestată, aceasta vă este tot salariul dumneavoastră!?!
-Mai avem și un câștig de vreo 250 de lei la o școală de stat, unde predăm baletul clasic! spuse cu jumătate de gură soția.
-Și alocația lunară pentru copil! am găsit și eu soluția salvatoare.
-Nu, nu… își tot scutura capul funcționarul și încetă cu totul să își mai scarpine palma stângă, nu vă încadrați, dar absolut deloc.
-Adevărul este că câștigăm înzecit pe la activități culturale extrateatrale: nunți, botezuri, petreceri, aniversări, dar nu ne face nimeni vre-o carte de muncă pe acolo.
Angajatul băncii cu nume de sportiv ofta de ți se făcea milă. Făcu un semn discret unuia dintre subalterni și îi dădu câteva indicații, privind spre anticameră. Cvartetul fu întrerupt în toiul unor dansuri bavareze.
-Nu aveți în familie vreun pensionar care să vă gireze? ne zise ca o ultimă întrebare, venită cumva din grila menită să gândească în locul său.
-Nu avem. Și dacă bietul om ne-ar gira, ce s-ar face dacă i s-ar strica centrala, sau dacă își pierde proteza pe drum, timp de 25 de ani nu mai are dreptul să se bucure de viață?
Sărmanul funcționar ridică din umeri. Retrase cumva cu subtilitate și bolul cu bomboane. Am părăsit banca într-un plin șantier. Se mătura pe lângă piciorele noastre, câteva femei de serviciu strângeau covorul roșu, nici urmă de hostesele cu rochii decorate cu paiete de la intrare.

-Lasă că ne descurcăm noi cumva! îmi încurajam soția cu mâna petrecută pe după supla ei spinare, cu o oarecare undă de amărăciune în glas. Să ne concetrăm pe deseară, că doar avem o nuntă și un botez.
Peste câteva zile aveam să câștigăm prin muncă proprie și cei 2000 de lei pe care ni-i propusese cu atâta grijă funcționara bănci Milenarium. Ne-am oprit din drum. Am privit înapoi spre banca din care tocmai ieșisem. Urmăream cu privirea funcționarul care tomai părăsea o farmacie. Își ungea cu îngrijorare încheietura palmei stângi cu o oarecare cremă. Își dăduse seama că de fapt nu avuse decât o banală exemă…

  Sărmanul funcționar ridica din umeri. Retrase cumva cu subtilitate și bolul cu bomboane. Am părăsit banca într-un plin șantier. Se mătura pe lângă piciorele noastre, confetti-ul era strâns cu fărașul, câteva femei de serviciu strângeau covorul roșu, nici urmă de hostesele cu rochii decorate cu paiete care ne primiseră cândva la intrare intrare.

  -Lasă că ne descurcăm noi cumva! îmi încurajam soția cu mâna petrecută pe după supla ei spinare, în glas cu o oarecare undă de amărăciune. Să ne concetrăm pe deseară, că doar avem o nuntă și un botez.

  Ne-am oprit din drum. Am privit înapoi spre banca din care tocmai ieșisem. Urmăream cu privirea funcționarul care tomai părăsea o farmacie. Își ungea cu îngrijorare încheietura palmei stângi cu o cremă. Își dăduse seama că de fapt nu avuse decât o banală exemă. Peste câteva zile aveam să câștigăm prin muncă proprie și cei 2000 de lei pe care ni-i propusese cu atâta grijă funcționara băncii Milenarium...    

Am scăpat

Prin oglindirea ei în apele Dunării, luna îi sfătuia să fie extrem de vigilenți, să nu vâslească cu zgomot și să se comporte întocmai unor bușteni purtați de valuri. Văzuse multe de când defila peste panglica groasă de apă, și nu își permitea să îi liniștească. Se străduia însă să țină cu ei, pentru că în acea noapte nu forma pe cer un cerc plin, ci doar o sferă.  

Cele două mogâldețe se țineau cu încordare de toartele special montate în butoaiele goale de vin și pluteau într-o oarecare derivă. Orice gargară a unui val, răcnetul unui greiere, lătratul sporadic al vreunui câine, șuieratul vreunei locomotive, parcă se străduiau într-o conspirație intenționată să îi dea de gol. Erau puși în fața faptului împlinit. Pentru ei nu mai exista retragere. Jumătate de an le-au durat pregătirile. Amândoi au fost niște necredincioși, sceptici până în măduva oaselor că își vor pune vreodată planurile nebunești în aplicare, însă speranța îi ținuse măcar în bunele toane.

-Am ajuns exact în mijlocul Dunării! îi șoptea Sile.

-Și asta-i de bine sau de rău? îi clănțăneau dinții lui Nae printre întrebări.

-Exact ce-i mai rău. De-abia pe urmă va fi doar rău. Ții minte ce ne-a avertizat la mal Saraolu, că ăsta-i punctul cel mai periculos, de unde pot trage după noi atât sârbii cât și proștii noștri! îl liniștea Sile.

Peste cei doi plutitori se lăsă din nou gălăgioasa tăcere. Au procedat bine că s-au legat din motive de siguranță cu funii de propriile trunchiuri și de toartele înșurubate în marginile butoaielor, pentru că Nae intra într-o ușoară hipotermie, iar riscul ca valurile reci ale Dunării să îl prindă în captivitate înaintea celorlalți era și mai mare. Au tresărit amândoi apoi la zvâcnirile unor pești zburdalnici.

-Am calculat greșit perioada intrării în Dunăre sub sfert de lună—dârdâia Nae, și din cauza aceea se străduia să vorbească mai rar.

-Șșșșșt!!! îl dojenea cu isterie Sile.

Nae râdea, din chinuri vădite:

-Zici că-i un far în formă de con. Nimic în jurul nostru, doar doi tâmpiți care plutesc la întâmplare, și asta după sfaturile altora.

-Va fi bine! îl tempera Sile în șoaptă. Curentul o să ne ducă exact unde ne așteaptă Boban, cealaltă călăuză. Eu îl cred pe cuvânt pe Saraolu. Hai să nu mai vorbim acum, că șoaptele noastre-s mai gălăgioase decât tot corul greierilor la un loc!

Nae tremura din toate încheieturile și îi venea să se urce deasupra butoaielor ca să se îmbrace în hainele călduroase pe care și le-au pus cu șiretlic de rezervă.

-Relaxează-ți corpul! îl sfătuia Sile, înotător destul de bun, mult mai rezistent la intemperiile naturii, însă cu un oarecare tremur în glas, drept dovadă că începea și pe el să îl cam cuprindă hipotermia.

De o bucată bună de drum Sile își dădea seama că Nae nu mai tremura. Sub farul puternic al conului de lună îl vedea cu claritate cum își ținea capul sprijinit de muchia butoiului, cu ochii închiși. Apa clipoci din nou, ridicându-și deranjant decibelii, atunci când Sile i-a tras lui Nae un picior la întâmplare.

-Ce faci, dormi?!

-N-nu! se bâlbâia. Ți-țineam ochii închiși ca să ajung mai repede la mal.

-Uite-l că se vede. Nu mai avem mult și ajungem.

-C-cu viteza asta ajungem în j-jumate de oră! râdea a sălbatică isterie. Eu n-nu mai r-rezist atât!

Își închise din nou ochii și îmbrățișa butoiul. Ca să fie sigur că nu o să-l piardă, Sile la înșfăcat cu putere de gulerul fâșului. Tremura și el, și culmea, se surprindea singur stând cu ochii închiși. Cât era el de stăpân pe sine, îl cuprinse o panică teribilă. Nae îl privea cu o figură mortuară, cu pleoapele trase peste ochi și un chip fardat de bătaia puternică a lunii. Constata că nu se mai ținea de toarta butoiului, menținut la suprafață doar de el, pentru că îl trăgea în sus de guler. L-a zdruncinat puternic, să își revină. Chiar și-a deschis ochii, ca apoi să îl întrebe:

-Încă n-am ajuns? după care dădea să cadă în același somn.

 -Ia, gata! răbufnea Nae umflându-l pe sus în încercarea să-l urce pe butoaie. Ori ne omoară grănicerii sârbi, ori ne omoară Dunărea, însă șansele să ne omoare sârbii sunt mai mici.

Românii nu le mai puteau auzi hărmălaia. Scăpaseră de vigilența lor, mai mare decât cea sârbească, în schimb icnetele și hodorogeala butoaielor puteau fi auzite cu ușurință de cei de la granița iugoslavă. Lui Sile nu îi reușea manevra. Nae i se odihnea în încleștarea pumnului, ia el era de-a dreptul istovit. Țărmul sârbesc i se contura în toată splendoarea ostilă, și i se părea că nu i se mai apropia odată. Și-a închis și el ochii și și i-a deschis de-abia într-un târziu. Tehnica era bună. Țărmul îi contura deja sălciile de la mal și nuferii din preajmă. Simțea că își desțepenea cu greu capul din amorțeală și îi era frică să își descleșteze pumnul de pe gulerul lui Nae. În momentele acelea de îngheț la care avea și el parte i-ar fi fost aproape imposibil să se avânte după Nae dacă l-ar fi scăpat. Și-a închis din nou ochii,  întocmai tovarășului său, cu promisiunea să și-i redeschidă din când în când de control.

Ca un robot mâncat de rugină ieșea din apă Sile, de unul singur, căci de Nae se ocupa Boban, călăuza de la granița sârbească. Îl căra de sub brațe și dădea cu hărnicie frâu liber unor înjurături de-ale casei. Se puseră amândoi să îl aducă în simțiri. Îi schimbau hainele cu cele de rezervă și îi turnau pe gât ceai clocotit din termos.

-O să vă ghidez câtiva ceasuri prin păduri, și-apoi suntiți pie cont propriu! le explica Boban într-o română stâlcită. Sa ivitați mașinili di paliții șî sî urmariți indicatoarili di Pancevo șî Beograd! Dacî daț di drumuri die țarî, mergiț pi cât posibil pi elie. Dacî o ținiț într-un rit die 40 de kilomietri pe zi, în doua saptamânili ieșiț din Yugoslavia!

În vâlvătaia anemică a lanternei, Boban le mai strecura în palme câțiva dinari, ca să se ajute de ei pe drum, și le dădu o sacoșă cu mâncare să le ajungă o săptămână. Primea în schimb întreit lei românești de la ei...

...Palma răsunătoare pe care și-a primit-o în ureche de la dirigintă aproape că i-a spart timpanul.

Nae dădea să plângă, dar nu a mai plâns din clasa a patra, de când îl bătea mamă-sa cu bătătorul de covoare. Umilința îi era mare, îl plin văz al careului, la ceremonialul lui de numire ca șef al Uniunii Tineretului Comunist pe toate cele trei clase de-a doișpea. Cu ochii plânși fu dus în fața microfonului. Cu emoții nețărmurite, diriginta, actuala directoare subadjunctă a liceului, îi dicta din plen jurământul, pe care Nae îl repeta în microfon cu o voce la fel de plânsă: „Intrând în rândurile tineretului comunist, mă angajez solemn să servesc cu cinste și devotament cauza partidului comunist român, să duc mai departe făclia libertății, a spiritului revoluționar”...

...-Ce ești prost—îl certa Sile, administratorul școlii, cu care și-a legat prietenii la culesul de hârtii din curtea liceului și la muncile agricole, pe întinsele lanuri de cartofi și sfeclă—de ce te lași chiar în halul ăsta călcat în picioare?! Prima dată am râs de-am murit văzându-te cum te-ofticai în fața careului atunci când voiau ăia să te canonizeze cu forța la funcția de șef UTC. Apoi, când ți-a despicat falca în două profa de chimie m-am jignit eu în locul tău. Trebuie să facem ceva. Eu m-am decis, așa că îți împărtășesc un secret pe care îl știu doar eu și cu Dumnezeu!

Stăteau la o partidă de brânză, roșii și slănină în magazia administratorului, care îl ademenea de altfel și cu un pahar de bere.

-Am niște rude care au fugit de vreo câțiva ani în Austria. Avem șanse aproape sigure să reușim și noi. Asta dacă te bagi! O să trecem Dunărea printr-un loc mai îndepărtat de cazarmele sârbești. Ne-așteaptă călăuze pe ambele maluri. De bani, stai liniști. Îmi sacrific eu salariile pe care le-am tot pus deoparte, special pentru aventura asta.

-Știu și eu... Nu mi-aș abandona liceul. Mi-aș lua mai întâi bacalaureatul.

-Stai liniștit, că plecăm în vară, că-i mai cald. Tu îți iei bacul, iar eu intru-n concediu. Știi să înoți?

-Cât de cât! îi răspundea Nae cu uimire, conștient fiind că Sile îi divulgase cel mai mare secret al lui cu mare repeziciune.

-O să luăm lecții de înot împreună. Vii cu mine la club, să ne înscriem. Dunărea e mare. Trebuie să fim antrenați. O să plutim pe niște camere de tractor, sau vedem noi ce ne sfătuiesc călăuzele, dar trebuie să știm să și înotăm, obligatoriu. Va trebui să luăm lecții și de geografie. Trebuie să ne memorăm traseul pe dinafară, inclusiv localitățile lăturalnice în caz că ne abatem.

Sile s-a oprit nițel din entuziasm, și îl privea pe Nae cu suspiciune.

-Nu prea ești încântat. Te bagi sau nu în aventura asta?

-Am zis că trebuie să mă gândesc. Sunt dezorientat...

Sile regreta aprig că i-a desecretizat taina pe care o știa doar el și cu Dumnezeu. L-a prins pe Nae de guler și i se răstea în șoaptă:

 -Dacă ideea mea nu ți se pare salvatoare, să o ții doar pentru tine. Poți să o uiți de pe-acum. Dacă răsufli cuiva ceva, te bat de te caci pe tine, ține minte!

-Stai liniștit! Ca să fiu sincer... chiar m-ar bate și pe mine gândul...

...Ceața deasă, tomnatică, trăda din când în când mogâldețele celor doi fugari ce pășeau pe cărarea întortocheată prin scurta ei descrețire, ca apoi să îi înfulece iar. În urmă cu vreo două ore i-a părăsit și Boban.

-Mi-e foame! se tânguia Nae.

-Să ajungem la baracă. Dacă dă întunericul n-o s-o mai găsim, și ne culcăm în rouă.

-Ziceam și eu. De dimineață n-am ronțăit decât niște grisine.

Poteca era străjuită de versați abrupți, decorați cu copaci pe ambele laturi. Cerul luminos contrasta puternic cu întunericul așezat peste pădure. Cărarea începea să coboare. Cu greu zăriră și baraca, ascunsă la poalele versantului. Dacă ar mai fi întârziat încă o oră și s-ar fi pus la masă ar fi ratat-o. Era găurită din toate părțile. Le putea fi de folos doar ca reper, amintindu-le că erau la jumătatea pădurii. Le amintea că încă aveau de mers kilometri buni ca să iasă din aria de acoperire a vigileneței grănicerilor sârbi.

Se chinuiau din greu cu aprinderea focului. Vreascurile erau umede și scoteau mai mult fum decât căldură. În curând maghernița a devenit o afumătoare umană. Au reușit să înjghebe până la urmă un foc, firav, la fel de înfrigurat ca și ei, rupând lemne mai uscate din propriul lor ascunziș. Mâncau brânză de capră de la Boban și savurau orice dumicat din conserva de carne.

-Se găseau cândva și la noi conserve din ăstea! îl convingea Sile.

-E-a naibii de bună.

Sile se întinse în culcușul de frunze. Nae nu se dădea bătut, sufla în foc de mai bine de jumătate de oră iar ochii i se umflau cu hidoșenie.

-Dă-l naibii de foc. Pune-te și te culcă!

-N-am cum să dorm pe frigul ăsta.

-Ei, n-ai cum să dormi. Odihnește-te. E musai. Azi am făcut 20 de kilometri, mâine 30!

-De ce mâine 30?!

-Pentru că porțiunea pe care o vom străbate nu o să mai aibă atâtea urcușuri. E mai dreaptă.

Dârdâiau de ceva vreme. Cu forțări anemice, Nae se mai străduia încă să întrețină focul.

-Lasă-l naibii. Culcă-te! i se răstea Sile. Peste câteva ore o să te ia cu leșin de câte cărări om străbate.

Doar jar și fum în interiorul și exteriorul barăcii. Minutele se scurgeau cu greu. Li se întețea și auzul. Lemnele umede încă sfârâiau, pârâul din apropiere prindea puteri, la fel și vântul, care sufla cu strășnicie printre crăpături.

-Dormi?! îl întreba Sile în șoaptă.

-Nu.

-Nici eu. N-ai somn?

-Crăp de frig, aproape mai tare decât atunci când eram cufundat în Dunăre. Mi-o fi intrat curentul în oase.

-Încearcă cumva să dormi. Degeaba pornim acum la drum, că nu ne descurcăm în beznă. Ne consumăm fără cap bateriile lanternelor.

Timpul parcă intrase într-o gaură neagră, și se mișca cu greu, în defavoarea lor. Sile își tot sufla nasul, iar Nae ofta în chinuri.

-Auzi—i se adresa Sile într-un târziu—ție îți plac femeile?

-Printre zguduituri dese de râsete isterizate, Nae îl încredința:

-În momentul de față, nu!

-Dar așa, în general, îți plac?

-Sigur că-mi plac. Dar ce-s cu întrebările ăstea?

-Și mie-mi plac. Chiar sunt fan înrăit. Așa că poți intra liniștit la mine sub pătură, că nu-s din ăla. În felul ăsta o să ne putem încălzi cât de cât unul pe altul!

Și-ntr-un târziu au adormit, dârdâind...

...-Lungi păduri au și ăștia. Interminabile. Nu degeaba-s numiți „Aurul verde al Europei” –părea că își exprima Sile nemulțumirea printr-o admirație.

-Păi și noi avem, cu carul.

-Avem, dar oamenii liberi nu au cu ce să ne compare. Doar ca nivel de prostie...

Desfăceau conserva de fasole cu costiță pe care au primit-o de la Boban. Era rece, însă detaliul cu pricina nu îi împiedica să se minuneze de un gust atât de delicios, de care nu au mai dat de ani de zile.

-Gata, la drum. Dacă ne lălăim ne apucă din nou înserarea și de data asta chiar că ne mănâncă lupii, că nu mai avem în drum nicio colibă! dădea ordine Sile...

...De-a lungul orelor de bântuire prin pădure cele două năluci păreau singurele ființe ale planetei. Își târau pașii placizi printr-un tărâm pe care nu călcaseră poate nici animalele.

-Ia, ia...—își alerta Nae tovarășul cu opt ani mai în vârstă. Auzi și tu ce aud eu?

Își ciuleau amândoi cu sârg urechile.

 -Ce e, mă?

-Aud mașini. Suntem la marginea pădurii.

-Auzi mașini în creierul tău! Ai fata Morgana de pădure—glumea Sile, grăbindu-și pașii.

Într-adevăr, după câteva minute bune de mers în pripă, pădurea începea să se transforme într-o lizieră, și copacii păreau să scadă treptat în înălțime.

Se înveseleau amândoi. La granița pădurii le-a ieșit în cale și șoseaua.

-O luăm de-a curmezișul ei până ajungem în prima localitate. Trebuie să ne suplimentăm rația de pâine și să ne cumpărăm un termos. Ai văzut că ajută. O să vezi că nici nu va trebui să facem autostopul, or să se oprească șoferii de la sine ca să ne culeagă. Cu puțin noroc or să ne și cazeze, că-s renumiți ca oameni foarte buni sârbii, și ajută emigranții. Iar noi chiar că arătăm ca niște emigranți, oricât de bine ne-am ascunde! filozofa Sile.

-Stop, stop! Što tražite ovde?!? Pičku vam mater... (Stop, ce căutați aici?!? Tu-vă mama voastră! )

Vraiștea din jurul lor nu le dădea timp de reacție, și nici tentative să o ia la fugă. Milițienii i-au înșfăcat urgent de gulere și i-au trântit în iarbă. Primul care își primea bastoanele date cu sete peste fese era Sile. Fiind mai mare trebuia să îi fie celui mic dat de exemplu. Pe Nae l-au bătut mai rău. Urletele lui necontrolate iritau rău milițienii, așa că l-au bătut pentru un timp mai îndelungat, să se învețe minte altădată și să nu le mai treacă clandestin frontiera. După 40 de kilometri de rătăcire i-au ridicat echipa miliției de frontieră, special postați pe cea mai populată rută ce ducea fugarii români spre Belgrad, de unde se și puteau îmbarca către alte destinații de tranzit cu puțin noroc. 

Aceleași urlete și în secția de la Zrenjanin. Aveau și traducător acolo de această dată, și vorbea româna mai bine decât Boban. I-au pus să scrie pe amândoi despre toată peregrinarea prin care au trecut, despărțiți în camere diferite. Li s-a atras atenția ca declarațiile să le corespundă, că dădea de naiba și erau luați din nou la bastonade. Își completau declarațiile cu sinceritate, ce motive aveau să inventeze? Poate că procedând astfel scăpau cu bine la triere, și erau ajutați să ajungă mai departe, că așa procedau sârbii cu un sfert din românii captivați pe acolo. Un lucru le era clar, trebuiau să aștepte cel puțin două săptămâni în lagărul de emigranți. Se bucurau din plin de supele cu carne, de ciorbele cu carne, de gulașul cu carne, de varza cu carne, favoruri pe care le întâlneau în România doar de 1 Mai și 23 August. Cel mai tare îi încântau însă cafeaua adevărată, nu nechezolul epocii de aur, ci cafeaua cu miere, ce le era servită de două ori pe zi, de parcă erau integrați într-un regim special. Sperau din suflet ca peste două săptămâni să li se înlesnească și drumul spre occident, așa că se străduiau să dea bune exemple de decență în staționarea lor acolo, în spatele gratiilor libere.

...Călătorii singurului vagon mergeau în aceeași direcție. Ca printr-un paradox, aveau ochii borcănați cu toții, și se priveau cu reciprocitate, cufundați într-o adâncă tăcere. Singurele care trăncăneau erau roțile vioaie, ce se luau zburdalnic la trântă pe șinele guralive.

Nu le veneau a crede câți români clandestini erau comasați la un loc. Și totuși, timp de două zile fuseseră singuri prin pădure. În mai puțin de o oră aveau să ajungă la destinație. Ca un ultim semn de rămas bun, se delectau cu un ceai roșiatic de hibiscus, și de un fruct dispărut în totalitate din aprozarele României, de lămâie. Cei trei grăniceri sârbi însoțitori îi serveau pe rând din termosurile ce scuipau aburi...

...La destinație, înainte de identificare, au fost întinși pe rând pe podea și bătuți cu bastoanele până la țipete. Cei care le scoteau mai repede erau lăsați mai rapid în pace, așa că Nae a scăpat mai ușor de acea dată, fiind rândul lui Sile să și-o încaseze. Următorul exemplu—ca să se învețe bine minte să nu își mai trădeze patria care își dădea toată silința ca lor să le fie bine, și să nu și-o mai părăsească vreodată făcând-o de râs pe teritorii străine—a fost acela să fie tunși până la piele. În afara chestionărilor de rigoare, singura adresare pe care le-o dădu cu muștruluială maiorul Rogojan fu una evazivă, mai mult ca să și-o folosească în viitor ca pe-o oarecare informație: „Ce naiba nu mai aveți și voi olecuță de răbdare, băi proștilor, vreo lună, două, că or să treacă toate. Puteți apoi să mergeți și-n Honolulu”!

Până la identificarea individuală a fiecăruia, până urmau să-și primească biletele gratuite de călătorie către propriile destinații—cu vizitele obligatorii pe la secțiile de miliție ca să își primească bastonadele și acolo, pentru că s-au făcut de râs nu numai în țară, cât și în locurile natale—au fost împăcați cu o porție de varză călită aproape nesărată, fără carne, cu pâine goală, neagră, tare, de secară, și apă rece de la robinet.

Peste opt luni...

-Cel puțin mă împac cu ideea că dacă or să ne prindă din nou grănicerii, de data asta nu or să ne mai bată—clănțănea de frig Nae în cutia uriașă de scule a camionului.

 -Ești sigur de lucrul ăsta? parcă îl contrazicea cu tâlc Sile.

Din câte își dădeau seama în decursul acelor ore, camionul înainta cu viteza melcului și făcea opriri dese. La un moment dat prinse demaraj, ca apoi să încetinească din nou, și chiar să oprească.

-S-a putea să fi ajuns la graniță! își dădea Sile cu presupusul. Lung mai e drumul de la Huedin la Oradea. Of, Doamne, de-atunci tot stăm aici îndesați ca sardelele.

Încordarea lor era maximă. Tirul s-a pus din nou în mișcare, și prindea viteză. Minutele treceau pe lângă ei, poate chiar orele.

-Băi—se isteriza Nae—mie-mi vine să urlu, să bat cu tălpile-n cutia asta de metal. Măcar de cobora cretinu’ ăla de șofer să ne mai liniștească, să ne șoptească pe unde ne aflăm. Poate că nici nu am ajuns la graniță, și ne agităm ca proștii...

-Tot ce se poate. Deși nu cred. De prea mult timp suntem vârâți aici.

Camionul huruia cu hărnicie, și nu își mai schimba tonul. Din când în când le trimitea și rafale de fum în cutie. Tăceau amândoi, cuprinși de o moleșeală chinuitoare, întreținută și de răceala caroseriei.

-Auzi—îl atenționă Nae—ție-ți plac gagicile?

-Da! Și știu unde bați apropoul! râdea Sile, lipindu-i-se spate-n spate să îl încălzească. Camionul încetinea treptat, ca la un moment dat să îi hurducăie și să se oprească.  

-Te pomenești că de-abia acum am ajuns la graniță. Tu-i mama mă-sii! deznădăjduia Nae.

Auzeau cum se trântea portiera, ca apoi să îi alerteze și trăncănitul zăvorului cutiei în care stăteau tupilați. Printre razele conului de lună se distingeau și contururile șoferului.

-Ați scăpat. V-am mai lăsat intenționat vârâți în ascunziș până ce-am ieșit din orașul Szeged, să fiu sigur că poliția de frontieră maghiară nu patrulează mai departe de graniță. Haideți în cabină, c-ați înghețat!

Înăuntru șoferul îi ademenea cu cafea opărită, să li se pună sângele în funcțiune.

-Din motive de siguranță vom proceda la fel și la granița austriacă, deși acolo deja frontierele nu mai sunt atât de exagerat păzite...