Urâtă noapte avuse, stearpă, insipidă, fără cine știe ce sentimente și cu multe semne de întrebare. Nici nu știa cum să catalogheze dulcile momente ale revederii. Maia nu îl așteptase așa cum o tot făcea de obicei: din toată sărăcia ei să îi încropească o masă, niște ochiuri cu cartofi prăjiți, sau o bucată de slănină cu ceapă și una de brânză, îl întâmpinase pur și simplu doar cu o cafea călâie. Fata fu deosebit de rece, și iubirea lui pentru dânsa se desfășurase mai mult de voie rea decât de voie bună. Stătuse tot timpul cu capul lăsat într-o parte și cu privirea undeva în gol atunci când se străduise să se bucure de dânsa. Din discuțiile avute a reieșit că încă nu își revenise de pe urma pierderii tatălui și că acum se vedea nevoită să se ocupe cu câte zece treburi deodată. Nici mamă-sa nu a mai fost la fel de vorbăreață și prietenoasă așa cum o făcea cu ocazia venirii lui pe acolo, și nici nu l-a mai ademenit cu gogoși făcute de dânsa după cum îi era obiceiul. Dacă apela la propria lui corectitudine, poate chiar o înțelegea pe femeie, încă nu mai pierduse pe nimeni, deși știa că pentru un om o pierdere umană era deosebit de greu de suportat. Îi era oarecum anevoie să se împace cu gândul că mama Maiei nu ieșise din cameră ca să îl vadă nici măcar de curiozitate, deși trecuse mai mult de o lună de când nu se mai văzuseră. Nu se pricepea la alinatul suferinței. Nu se pricepea să și-o aline nici măcar pe a lui, așa că se bucura pe jumătate de dezinteresul femeii.
Își fumă țigara în curte. Fumase puține la viața lui, mai multe de când începuse armata, sau pe secția de arest de la poliție, însă în momentul de față simțise mult nevoia să se preocupe cu acest lucru. Observă curățenie și ordine în jurul lui, lemnele tăiate, parcelate în movile, cușca lătrătorului reparată, curtea măturată, cotețele animalelor curățate, căpițele de fân erau înalte, de păreau să se încrucișeze cu bolțile chele ale copacilor, straturile grădinii atent săpate. Își dădu seama pe loc că poate Maia era cu mult prea obosită, sătulă de munca-i emanată din trupul plăpând, alb, nepotrivit noii sale posture, de țărancă.
Un sărut stângaci pe unul dintre obraji, urările unui drum bun, sfatul searbăd ca să aibă grijă de el, întoarcerea ei repejor în casă, cam aceasta fu despărțirea Maiei de el, și la fel de fragilă fu și detașarea lui de dânsa, cumva eliberatoare, plecând cu dorința că o să o găsească mai fericită la următoarea lor întâlnire.
Nici nu se comparau momentele avute cu o seară în urmă cu cele pe care le trăia acum. Mașina, veche, supraviețuitoarea unui regim lung, hrănită cu tot felul de carburanți înlocuitori, mai mult cu uleiuri, spirtuase și alcooluri metilice, mergea cu un motor tors, liniștitor oarecum, în ciuda istoricului pe care li-l făcea șoferul cel voluminos, cu un zâmbet satisfăcut care îi predomina pe chipul îmbujorat de fălcile sănătoase, cu toate că ceilalți trei tovarăși de pe bancheta din spate nu păreau deloc atinși de afinitățile lui, ci de frumoasele lor trăiri de moment. Atenția distributivă a celor patru călători era împărțită în două universuri diferite: șoferul grăsun zâmbea, gândindu-se la procedeele și legile fizice ale echilibrului: când conducea singur, sau chiar cu persoane mai puțin ponderabile, mașina la care ținea foarte mult și care îl scosese dintr-un regim în care predomina descurcarea pe cont propriu a fiecăruia, mergea mai mult într-o rână, uzându-i cel mai adesea—și asta spre cea mai sinceră disperare a lui—numai cauciucul și roata din față. Acum se mira de mersul ei extrem de lin, căci voluminoasa domnișoară care ședea în mijlocul banchetei din spate o echilibra din plin, și la fel de plin, se bucura și el de sincera zbenguială și fericire cu care îi rula caroseria, desprinsă cumva din propriul lui suflet.
Pe bancheta din spate atmosfera era alta, galantă, demnă descrețirii norilor, marcată de voie bună și iz de distracție. Domnișoara mult prea plinuță era flancată dintr-o parte de cel care purta cu demnitate ponosita uniformă de militar, și din cealaltă, de cel care și-o lăsase pe cea de pușcăriaș acasă. Cel din urmă își fructifica cele două zile de permisie la maxim, și se străduia să scotă din orice clipe de fericire. Mașina încetini involuntar, frânată de șirul autovehiculelor din față, prilej bun ca să deschidă geamul prin dreptul unei stații de autobuz aglomerată de călători și să latre ca un câine pichinez la dânșii.
-Bă, Nebunule, vezi că atragi naibii atenția asupra noastră, și dacă mă opresc gaborii mă prind fără asigurare la mașină! îl luă la rost Buldozerul, fără nicio urmă de umor pe chip.
Încă mai râdea de unul singur de gluma ce-o făcuse pe când închidea geamul cu supunere...
Înăuntrul caroseriei se auzea numai huruitul motorului, care ori se ambala prinzând spor cu vioiciune, ori își calma turația când era acționat de frâna călcată de piciorul vigilent al șoferului. Și aceste manevre tot durau de o bucată de vreme.
-Că aglomerat mai e! constată militarul.
-Ehe, e oră de vârf! se înveseli brusc Buldozerul.
-Acuma s-au găsit și scalvii ăștia să iasă de la muncă, exact când ne pregătim de-o aventură a vieții! spuse și Sabin Nebunu’, studind-o cu admirație pe domnișoara durdulie pe care o avea în stânga.
Autovehicolul nu mai frâna, însă se târâia pe lungul bulevard fără spor, cam cu viteza tractorului. Caroseria, tapițeria, sistemul de rulare și celelalte accesorii scârțâiau jalnic, în ciuda bucuriei celui de la volan, care savura adierea unui tors imaginar al motorului obosit de vremuri. Din când în când doar ștergătoarele îi mai scoteau din această inerție umană care se abătuse asupra lor, cu stări diferite, înlăturând cu scrijelituri puternice aburii de ceață care se depuneau cu repeziciune pe parbriz.
Domnișoara durdulie, care echilibra cu mare atenție balansarea mașinii, nu reacționa nicicum la ochii lacomi ai partenerelui din dreapta, cel care nu mai purtase de câteva luni un costum monden, deși știa că era atent admirată. Fără să-i privească, îi simțea pe amândoi cu ochii țintuiți asupra ei, însă cel din dreapta exagera cu contemplarea. Scruta doar parbrizul, dând tuturor senzația că era doar ea cufundată în catifeaua confortabilă a banchetei din spate. Cel în costum monden se foia nervos, bazându-se ca prietenul în uniformă militară să deschidă subiectul și, cum nu se grăbea deloc ca să o facă, sparse el tăcerea, cu mult sentiment și o însemnată doză de tandrețe. Îi arse domnișoarei durdulii un dos de palmă peste umărul masiv și feminin și o întrebă cu delicatețe:
-Auzi fă, pe tine cum te cheamă?
Cortina liniștii se împrăștie de pe chipul fetei, iar sobrietatea i se schimbă numai în zâmbete. Îl studie pe Sabin cu stăpânire de sine, orgoliu și superioritate, numai pe sub sprâncene, și îi răspunse la întrebare cu o altă întrebare:
-Cum ți-ai dori ca să mă cheme?
Zâmbetul partenerului se stingea treptat. Luciul ochilor i se întunercară ultimii. Pe chip îi apăru apoi o umbră glacială. Îl încuraja în această transformare crucială și Buldozerul care, pe lângă ascultatul torsului imaginar al motorului, auzea și foiturile celor din spate, iar acum se puse pe un râset sănătos, ce părea scos a panaramă. Din toată această încordare, din toată această scrutătură emanată din niște ochi cinici care își transmiteau energia pe sub gene, un nod în gât dislocă o cursă de dus-întors a mărului lui Adam.
-Lasă vraja, că-ți trag un dos de palmă peste scăfârlia aia a ta atât de insolentă de ți-o mut din loc!
Fătuca, obișnuită cu astfel de situații, nu se pierdu cu firea, sau se străduia cu multă dibăcie să nu o arate, îi răspunse cu același zâmbet, luminos, de dădea viață întunericului dinăuntru:
-Mă numesc „Prințesa”!
Primul care scoase din adâncul gâtlejului un râs barbar, menit să se audă și din desișul codrului, fu Buldozerul, urmat de cel scos în ciudă al lui Andrei Godean, apoi urmă și cel al lui Sabin Nebunu, un rânjet cald, mai mult decât coordial, etalat cu cea mai mare sinceritate. Sabin prinse să o mângâie pe obraz cu gingășie, ușor ca o părere, întocmai căderii unei pene. La fel de lin o ciupi de obraz, alintând-o:
-Prințeso, prițesica mea...
Râdea și domnișoara durdulie, acoperind cu spor torsul imaginar al mașinii obosite. Amprenta bunei înțelegeri și a prieteniei se așezase cu succes pe spiritele celor din interior. Din toată această veselie, Sabin Nebunu se aplecă să culeagă ceva anume de sub banchetă. Deși cotrobăia cu preocupare, râdea mai departe de mama focului. Știa ca pe propriile buzunare goale mașina Buldozerului, cu care adeseori participase pe la tot felul de acțiuni: de recuperare, de impunere a taxelor de protecție, de intimidare a concurenței, că de, orașul era mare și se întindea pe mai multe cartiere, iar ei ajunseseră binișor să se extindă. Găsi și măciuca de baseball, scurtuță, confecționată la strung, din dur aluminiu. Râsul încrezător al prințesei se stingea treptat când începu să o lovească cu delicatețe peste greabăn, încet, cât să nu îi rupă vreo vertebră, dar și destul de tare ca fata să înceapă cât de curând să zbiere:
-Ce dracu dai așa, bă, Nebunule? Ți-am zis doar să îmi spui cum vrei!
-Păi asta și fac! îi explica Sabin printre desele lovituri și, deși grăsimea de pe greabănul durduliei îi servea ca un scut protector, fata se contorsiona de durere:
-Au, nu mai da că doare tare, te rog frumos!
-Ține Prințeso! îi strecura Sabin Nebunu printre gâfâieli.
-Mă cheamă, Angelica! gemea nevinovata făptură.
Văicărelile de așa numită durere îl enervau treptat pe Godean. Își aducea aminte subit de Maia, parcă făcea la fel atunci când îi mai aplica din când în când câte-o mamă de bătaie, de sărea cămașa de pe dânsa, așa, ca să îl țină minte. Îl enerva acum și despărțirea mai deunăzi de dânsa, căci nu se petrecuse întocmai cum plănuise. Începu și el să îi care grăsanei o sumedenie de pălmoace, și țipetele acesteia îi hrăneau cu stoicism cinismul. De la loviturile cu palma trecu la pumnii de box, căci acestea din urmă îi amorțiseră. Sucea pumnul când acesta îi penetra umărul fetei, ca să îi provoace efecte cât mai dureroase, de moldamin.
-Aoleeu—răcnea nefericita amazoană—unde m-ai adus Buldozere, că mă omoară ăștia, zi-le să înceteze!
De la rânjetele delirante, Buldozerul trecu la cele de îngrijorare. De-abia scăpase de închisoare, stătuse în penitență doar trei luni în loc de doisprezece, căci pușcăriile colcăiau de nelegiuiți mărunți, și nu mai aveau loc pentru cei serioși, numai furtul unei găini îți dădea vreo trei ani, și foametea era din ce în ce mai mare... Trebuia să intervină, căci nu voia să intre din nou acolo. Chiar primise apropoul să devină cucuana celulei, și faptul acesta îl îngrozea peste măsură. Nu avu însă promptitudinea să intervină la timp, Angelica se aplecă cu o deosebită vioiciune peste genunchii lui Godean, deschise portiera și vru să se arunce din mers. Sabin Nebunu fu mai sprinten, o prinse de ciuf cu putere și o reintroduse înăuntru.
-Treci înapoi, că mă superi rău de tot! răcni la dânsa. E mai bine să mă superi doar pe jumătate, crede-mă, e mai bine pentru toți, căci încă sunt calm, dar dacă te tot străduiești poate că o să reușești să mă...
Nu mai termină ce avu de spus, frâna pe care o puse cu isterie Buldozerul îi făcură să se lovească de spetezele banchetelor din față pe toți trei. Îi scrută cu niște ochi sfredelitori pe fiecare în parte:
-Ce dracu v-a apucat? Ne-am întâlnit în noaptea asta ca să ne distrăm, nicidecum ca să facem moarte de om! îi scuipa pe când se rățoia la dânșii. Și tu nu mai fă dracului pe grozava, că te linșează ăștia! îi arse Angelicăi o palmă direct în creștetul capului, după care se întoarse și demară în trombă.
Motorul începu să se isterizeze, odată cu tensiunea șoferului. Ceilalți tăcură mâlc, și nici măcar nu puteai ști dacă se mai studiau în întuneric cu dușmănie. Mașina înghițea bloc după bloc, lăsa în urmă semafoarele inactive și intersecțiile slab iluminate, trecea de halele și fabricile reduse la jumătate din capacitate de către noii conducători iubiți, și pătrunse până la urmă în plin câmp. Din depărtări munții se conturau anemic, și numai unirea lor cu zările le trădau prezența. Ca prin minune drumul era deosebit de liber, iar pe contra sens aproape că nu se ivea niciun autovehicul, doar întunericul posomorât de toamnă târzie încerca să le mai țină de urât. În acea noapte, nici măcar stelele nu ieșiseră la plimbare. Dădea să plouă, iar în munți chiar să ningă. Din când în când câte-un pâlc de luminițe amintea de existența vreunei case, sau chiar a vreunui motel, iar unele mai bolnăvicioase veneau din cabinele camioanelor trase pe dreapta, ca șoferii acestora să se odihnească sau, lăsând la libera interpretare, poate că se desfătau în brațele vreunei fetișcane culese de pe marginea drumului. Recunoșteau localul din depărtare, și elicele morii de vânt care îi dădeau o înfățișare aparte. Sabin Nebunu începu să se încalțe, Godean își încheia vestonul și fata se uita cu nerăbdare la locul unde trebuia să coboare, căci nu mai suporta să fie prinsă în menghina presiunii celor pe care îi avea lângă dânsa. Singurul cuprins de stăpânirea de sine era Buldozerul, o stăpânire perceptibilă, demnă de a stârni invidia până și a celor mai aroganți britanici. Trecu pe lângă celebrul complex motelier „Moara în Călduri”, spre neascunsa panică a celor din spatele lui. Deși vorbeau numai pentru ei, murmurele de atenționare puteau fi cu ușurință perceptate.
-Vezi că ai trecut de locație! se auzi glasul cristalin al Angelei.
Calmul și absenteismul șoferului îl adâncea într-o stare ciudată de autism, parcă se credea singur în mașină, parcă uitase de ceilalți.
-Uite-acolo o parcare—se ridică în picioare grăsuna, prinzând dintr-o dată aptitudini de șoferiță, deși nu avea carnet de conducere. O bagi acolo ca să ai loc de întoarcere! Ce să-i faci dacă nu ești atent și îți merge mintea brambura...
Angelica observa cum acul acceleratorului urca în loc să se coboare, și mare le fu mirarea când trecură cu viteză pe lângă parcarea indicată. La fel de isterizat, Buldozerul îi transporta precum sacii de cartofi, atacând cu crize curbele strânse ce conturau urcușurile împădurite de munte. Și îi tot conducea așa fără încetare, luptându-se cu desișul întunecat al codrului. Sabin Godean zâmbea a ironie. Văzându-se ignorată cu obrăznicie, Angelica îl dojenea din spate:
-Luatea-r naiba de prostănac! Unde te duci? Răspunde!
Își permitea, căci îl cunoștea de câțiva ani buni pe Buldozer, el îi găsea de muncă, el o ducea să se detensioneze prin cluburile populate de înaltele societăți, printre oamenii care jucau biliard, popice, la jocurile de noroc unde stăteau până la orele târzii ale nopții, el îi făcea relații neprețuite cu capii sau bandele celebre de cartier, sau o aducea până la înalții consilieri ai primăriilor; ori ea îl calma, căci pe umărul ei se apuca să își plângă necazul, și în cele mai intime locuri ale ei își descărca seva amarului. În momentul de față o ducea în mijlocul înaltei protipendade, ca să asculte muzică bună, de petrecere, cu influențe predominant orientale.
Buldozerul mâna autoturismul ca un balaur, devorând distanța străjuită de întunecimea nopții. Orice oază de lumină îi dispăru din retină, chiar și beculețele sărăcăcioase care țineau de urât stâlpilor de înaltă tensiune, rămase întovărășit doar de ledurile anemice de la bord și farurile puternice ale caroseriei tocmai bune de casare. Pe margini, ca într-o părere, de-abia puteai ghici conturul brazilor semeți, adunați ca într-o numeroasă familie, și râca munților prăpăstioși. Prin parbrizul șters de pojghiță de către ștergătoarele ce se balansau vioaie, se vedeau fulgii rari de zăpadă.
-Primii fulgi de zăpadă pe anul ăsta! se extazie Sabin Nebunu.
Celorlalți însă nu le ardea de extaziere, voluptoasa se uita consternată în ceafa Buldozerului, pe când Godean se decise de mult să guste aventura. Șoferul încetini, și nu din cauza vulpoiului speriat care îi tăie calea, ci din cauza alveolei de pe marginea curbei largi în care intrase. Trase pe dreapta. Aprise lumina de control din tavanul caroseriei și se întoarse către cei trei tovarăși. Ochii îi scânteiau cu veselie, și această scânteiere părea special adresată Angelicăi. Cei trei puteau jura acum că namila își revenise, era vechiul lor Buldozer, plin de viață, de jovialitate. Se aplecă peste picioarele lui Sabin și trase de cârligul portierei până o deschise. Cu un gest elegant, bine crescut, aristocratic, amabilul șofer făcu o cursă cu brațul pornind din dreptul Angelicăi și până în direcția aerului de tomnă târzie, care nu se sfia deloc să se năpustească peste dânșii, dându-le fiori care îi făceau instant să temure:
-Prințesă, te poftesc să ieși afară.
Fetișcana se porni să râdă, pesemne că îl găsea deosebit de hâtru:
-Ai înnebunit, Buldozerule dragă, în hârtoape îți arde de dezmăț?! Îl prinse galeș de obrăjor și i-l ciupi cu alint: Lasă că te lecuiește mama, când ajungem înapoi în oraș!
-Onorabilă Prințesă, vă rog frumos să ieșiți afară!
-Of...—se consuma grăsana, știind că nu avea rost să i se împotrivească. Când grăsanul își propunea vreo dorință, era aproape imposibil să i-o mai scoți din minte. Grăsuna se chircea de frig, și nu dedica niciun fel de tandrețe primilor fulgi de nea care începură să apară.
-Altă dată să îmi consideri prietenii mei la fel de importanți cum sunt și ai tăi! Dacă cu mine îți permiți anumite chestii, să știi că eu personal nu îți permit altele! Nu ții tu lecții de viață... Și-a găsit cine s-o facă!...
După această dojană, îi trânti Angelicăi ușa cu putere și demară în grabă. Voluptoasei nu îi trebui prea multă vreme ca să se dezmeticească. Din instict se porni să alerge după automibil.
-Nu mă lăsa aici, Buldozere! Lasă-mă oriunde, numai în pădure să nu mă lași!
Mașina se opri, lăsând-o să se apropie, însă nu prea mult, doar atât cât șoferul să se facă auzit:
-Lasă Prințeso, că aici o să-ți găsești prințul. Nu așa pățesc prințesele adormite, își așteaptă prinții ca să vină în pădurea fioroasă și să le sărute?
Mașina scrâșni din nou, cu răutate, de teamă ca nu cumva ponderabila domnișoară să îi pună mâna pe mânerul portierei din spate și să năvălească cu forța înăuntru.
-Buldozere, nu fă prostii, Buldozere! Nu mă lăsa singură în frig!
Mașina opri din nou, dându-i parcă a înțelege că totul fusese doar o glumă. Angelica se porni pe zâmbete, îi iertase pe toți trei. Gâfâia, pe când venea repejor dintr-o oarecare depărtare. De pe geamul din spate zbură și cojocul îmblănit al fetei. Șoferul privea apoi prin lunetă cum o înghițea cu lăcomie întunericul. Râdeau pe urmă copios de glumele pe care le făcuseră pe spatele fetei.
-Așa-i trebuie dacă se pune cu mafia! concluzionă Sabin Nebunu...
Moara de vânt se străduia din greu să imite tradiționala și democratica Olandă. Și nu se putea spune că ar fi avut vreun oarecare succes în această străduință de imitare: roata nu i se mișca, era pusă doar de decor, iar din interior nu răzbăteau ritmurile muzicii flamande, ci influențele turcești, grecești, sârbești și arabe, luând cu succes naștere cele românești. Când pătrunseră înăuntru se loviră strident de canapelele de pluș roșu și fețele de masă de catifea roșie. Aceleași lumini roșii emanate de jeturile reflectoarelor, personalizau și mai abitir specificul încăperii. Ospătarul, jovial, chel, și cu obrajii înroșiți, le puse urgent pe masă meniurile. Se comporta de parcă îi cunoștea de-o viață întreagă și îi dădea atenție mai ales Buldozerului, care se grăbi să îl anunțe că nu aveau nevoie de ele, însă ospătarul care era și chelner și patron al locației, se prefăcu că nu îl aude. Fostul șofer și actualul client își studia meniul cu indiferență și mimică tâmpă.
-Eu n-am niciun ban la mine, doar ceva mărunțiș ce mi-a rămas pentru parcare.
-Eu n-am venit să cheltui! trecu de la glumă la profundă seriozitate și Sabin Nebunu. Orice venit, orice sumă, trebuie să dau aproape totul ca să mă pun bine și să deschid anumite uși, că-i greu la răcoare, i-un sistem și mai corupt decât statul...
Tăcu. Nu era cazul de lamentare. Cei care își exprimaseră neputința își întoarseră capetele spre Godean, în zadar și cu timiditate, căci o uniformă spălăcită de militar nu le inspira avuție.
-La noi soldele se ridică atât cât să îți ajungă de-o perie, o pastă de dinți și trei pachete de țigări pe lună. În rest... bagi muncă, militărie și arest de te ia dracu...
-Nici nu ne așteptam ca tocmai tu să contribui cu ceva, stai liniștit! îl împăciui Buldozerul, cu un glas plângăcios, ce-i drept.
Își studie pe rând tovarășii, trăgând din răsputeri de timp cu studiatul amănunțit al meniului. Își controlă apoi toate buzunarele și cercetă conținutul pe sub muchia mesei.
-După cum vă spuneam, mi-au mai rămas ceva bănuți prin buzunare, puși cu intenție ca să îmi ajungă de parcare...
-Câți ai? scânteiară cu interes ochii Nebunului.
-De-ajuns cât să ne facem de râs! îi repanică grăsanul. Voi chiar nu aveți nimic?
După o căutare amănunțită, Nebunul îl anunță panicat:
-Eu am puțini, doar un leu și cincizeci de bani!
-Dă-i încoace! Buldozerul îi strânse cu sârg și îi alătură celorlalți, după ce îi cântări pe toți cu drag, înroșindu-și cu rușine obrajii.
-Eu nu am niciun ban! se grăbi și Andrei Godean să se scoată din încurcătură, fără să i-o ceară nimeni.
Virgil Simion, zis și Buldozerul, își scruta cu niște ochi bulbucați căușul palmei în care ținea mărunțișul. Rămase cu ea suspendată în semiîntunericul străjuit de subtilele reflectoare roșii pentru un timp cam îndelungat. Închise pe urmă pumnul și îi vârâ grijuliu în buzunar. Oftă a necaz și le zise:
-Tâmpita aia de Angelica avea bani. E una dintre mult prea fericitele care au privilegiile să mă mă întrețină, o proprie plătitoare de taxe și impozite. Uite că la bani nu m-am gândit, că n-aș fi lăsat-o singurică în mijlocul codrului nici în ruptul capului , sărăcuța. În felul ăsta... am făcut un fel de pana prostului.
-Hai să mergem după ea! îi sfătui omenește Godean, prinzând brusc sentiment în momentul de față, când află că voluptoasa poseda o sumă importantă de bani.
Buldozerul râse, a panaramă:
-Prea târziu, or fi mâncat-o lupii.
Pentru câteva clipe râsul îi fu estompat, deoarece dădu de la depărtare ochii cu patronul.
-Hai să inventăm ceva, să ne sustragem de aici cu diplomație! încerca din răsputeri să își apere onoarea.
-Ai înebunit? îl luă la rost Sabin Nebunu. Eu nu mă mișc de aici nici mort. E atât de frig afară...
Buldozerul se ridică pe jumătate în picioare, agățând cu pulpele muchia mesei și făcând să se zguduie scrumiera și serviciul galant cu lumânări aprinse, lucru care atrase atenția patronului. Îl opri din bunăvoință printr-un gest al palmei să îi mai dea răgaz să consulte meniul, chipurile. Printr-un zâmbet binevoitor cât toată încăperea, șeful de sală i se supuse. Îl cunoștea de mult cât să îi înțeleagă semnificația gesturilor și a comunicării nonverbale, și deși nu îl agreea pe Buldozer, se străduia să îl înghită, căci de-a lungul deselor sale peregrinări făcuse bani foarte frumoși de pe urma grăsanului, și de altfel și de pe urma altor namile asemănătoare dânsului, unii dintre ei fiind chiar și atunci de față. Îi întoarse spatele ca să se ocupe de avuția altui client, neștiind că cel pe care se străduia să îl respecte nu avea la dânsul bani nici măcar pentru o bere, și îi mai și ținea ocupată una dintre cele mai centrale mese.
-Poate se enervează șefu’ sălii. Ne dă naibii afară cu caguliștii! li se destăinui Buldozerul, din spatele unui zâmbet întunecat.
-Poate vrea să las vorbă să i se dubleze taxa de protecție!!! înnebuni Nebunu, trântind cu pumnul în masă.
-Stai cuminte, bă! îl certă Godean. Ce boala, te crezi pe maidan, la piață? Ai dat de lume bună, comportă-te ca atare!
-Înțelepte vorbe îți grăiește gura, Godene! i se simți recunoscător Buldozerul, mulțumit că nu trebuia să fie el cel care trebuia să îi facă educație nebunului.
Într-adevăr, cei care se desfătau în brațele tinerelor balerine și își mângâiau urechile cu muzică bună erau din treapta societății superioare. Unii aveau la gât lanțurile de platină sau de aur atât de groase, încât de-abia mai puteau să își ridice căpățânele, alții aveau ghiulurile de la degete mari cât nucile, iar dacă nu aveau aceste accesorii, se puteau liniștiți afirma prin rafinata vestimentație: pantofi de piele decorați cu ciucurei, sau șalvari rari întâlniți pe piață, de culori diferite: verde kaki, vinișiu sau roșii, de proveniență turcească. Fetișcanele amintiților aristocrați, sau nevestele, erau deosebit de frumoase, împodobite până la eleganța conferită de moda vremurilor, cu părul lăsat să curgă sau strâns în coc, cu colierele de rigoare și rochiile eclatante de seară, cu brățări de aur la încheieturile picioarelor sau rochii atât de scurte, ca să atragă cu intenție privirile dușmanilor. Își țineau ochii ațintiți în pământ, căci înalții prelați pedepseau pe loc orice cochetare iamginară, pălmoacele domniilor lor puteau fi scoase cu ușurință din teaca pantalonilor și pocnite cu ușurință peste cefele superbelor însoțitoare. Erau însă și unele frumuseți pe chipul cărora predominau șiretenia și inteligența, mai puține ce-i drept, egale fiind cu consorții lor, sau chiar de-asupra. Luate la nivel general, în afara câtorva cârciumărese, sublimele doamne sau domnișoare, după caz, excelau în finețe și frumusețe, făpturi plăpânde, privilegiate de natură, care, privite din spectrul unui intelectual, trezeau foarte multe dileme nedeslușite și multe semne de întrebare: „Ce-or fi găsit aceste gingașe făpturi la aceste matahale??” La lungile și interminabilele discuții ținute în tagma acestor intelectuali, de preferință tot la un păhărel, ar fi intervenit cu explicații psihologii: „Omul, fie el bărbat sau femeie, în exemplul de față femeie, este înzestrat cu două instincte, unul inconștient, dăruit de natură, pe care nu și-l poate controla, și altul conștient, pe care și-l dezvoltă de-a lungul vieții. Unul din instinctele conștiente dăruite cu generozitate de natură ar fi și cel animalic. Cerbii se luptă pentru femelele lor, motanii, taurii, morsele... la fel, iar cel mai puternic, câștigătorul, le fericește cârdul. La fel se întâmplă și la latura umană, femeia simte care este bruta cea mai puternică, matahala care dă cel mai bine cu parul, cel care are minunatul har să spargă mesele, scaunele și ferestrele pașnicilor baruri. Cel care are acest talent, tot dat de la natură, să se facă remarcat, este premiat de fina făptură cu punerea premeditată sub aripa lui, căci femeia vrea să fie ocrotită, vrea siguranță, viitor, protecție, fiind harnică în cheltuirea veniturilor celui sub care s-a pus la adăpost. Aici este meritul inconștienței animalice, care a dirijat-o cu mărinimie către incontestabilul rege al junglei. O perioadă se simte superioară celorlalte făpturi, în sinea ei este sigură că are un statut, un viitor, un protectorat, mai ales când răspunsul vine cu invidia surprinsă în ochii altor consoarte din anturajul ei, sau cu care copilărise și se jucase cândva în trecut, ori prin dispariția subită de prin farmacii a dozelor de medicamente destinate ulcerelor și gastritelor.
Și uite că ușor-ușor în decursul anilor se dezvolta și instinctul conștient, plăpândele făpturi începeau să își dezvolte pofta după lucrurile romantice, să fie scoase la teatru, să li se dedice poeme, să își dorească cu aviditate să primească în dar măcar o floare de ziua femeii, erau marcate să li se dea maximă importanță, și nu o așteptau de această dată de la societate, ci de la bărbatul care le ceruse cândva de nevastă, le trântise plozi pe creștetul capului, le trimise la cratițe, voia să vadă în ele consoartele, mamele și amantele ideale, iar singurele serate organizate de aceștia fiind cele la care participau în momentul de față. Dacă personalitatea lor predomina—ceea ce nu se întâmpla la toate—puteau controla aceste brute, și pe unele reușeau chiar să le facă să le respecte, însă majoritatea dintre ele intrau în mrejele supunerii, a neieșirii de sub cuvânt, a primirii cu resemnare a amenințărilor, sau cum spuneau masculii cei romanticii: „a promisiunilor”, că dacă îi înșală le omoară, și în felul acesta grațioasele făpturi primeau cu predilecție educațiile corporale—unora chiar făcându-le plăcere să le primească; curgeau plângerile de molestare depuse pe la secțiile de poliție, și tot pe atât de repede erau retrase...
Binevoitorul patron, cu rol și de barman, ospătar și chelner își pierduse până la urmă răbdarea și se puse în mișcare către masa lor. Se opri însă la jumătatea drumului, căci cei trei mușchetari pe care îi considera ca fiind de perspectivă, se ridicară cu toții deodată și se îndreptară către toaletă ca să se sfătuiască, fapt care îl făcu să îi cam piară zâmbetul, însă și-l recăpătă când pe ușă își făcură intrarea triumfală doi consilieri mătăhăloși și un primar al comunei învecinate, în superba companie a plăpândelor soții, încărcate cu personalități similare, însă vopseli ale părului diferite: nuanțe elegante de roșcat, blond și șaten.
Spre disperarea celor chemați de natură, râsetele celor trei protagoniști care se retraseră pentru consfătuire decorau cu hidoșenie atmosfera pașnică de adineauri: sincere, răsunătoare, barbare, carpatice, mai ales ale celui care purta un superb costum de ocazie și a celuilat, ce-și expunea cu mândrie o uniformă de militar ponosită. Râsul celui din urmă dispăru subit și repede, și lucrul acesta îl constatară și cei doi amici. Îl băteau bărbătește peste umeri și îl încurajau ca niște destoinici tovarăși:
-Haide, relaxează-te. Am ieșit în lume ca să ne distrăm.
-Ce vă pasă vouă! le zise abătut grăsanul. Eu sunt aici un vechi client, practic spus, de-al casei. N-ați văzut cum forfotește în jurul meu personalul? Ați fi pupat voi canapeaua din față, căptușită-n piele, dacă n-aș fi fost eu de față? Ce credeți voi, că e ușor să penetrezi în lumea bună? Nu neică. Mai întâi trebuie să frecventezi locarule de lux cu anii, să le faci consumație.
De necaz, dădu un pumn în ușa unuia dintre compartimentele impresionantei toalete, de-i tremurară balamalele. Vizitatorii întâmplători, chemați de ciclul firesc al naturii, părăsiră—nu neapărat de frică, ci dintr-o măsură obligatorie de vigilență—pisuarele, cu calm, trăgând încă de timp, ca să îl observe mai bine cu coada ochiului pe cel care se străduise printr-un efort atât de considerabil ca să penetreze într-o societate atât de înaltă.
Cei doi tovarăși de încredere nu mai râdeau, ci îi ascultau pledoariile doar într-un zâmbet, pe când rotofeiul mai bubuia din când în când câte-o ușă, doar așa, ca să îi atenționeze că nu mai era deloc momentul pentru glumă.
-...să te faci remarcat, să sari în evidență. Păi câtă consumație le-am făcut ăstora... n-au făcut-o înalții demnitari ai orașului.
Nervii grăsanului reușiră să îl calmeze pe Andrei Godean, care se uita în altă parte, iar privirea lui voia să pară nepăsătoare, însă Sabin râdea cu nerușinare.
-Nu râde Nebunule—trânti încă un pumn, de răsunară toate compartimentele toaletelor—nu râde! Eu spre deosebire de tine sunt un om cu liberă trecere prin locația asta distinsă, îmi tremură chelnerii de emoție când își așteaptă bacșișul, se uită cu ciudă peste umăr dușmanii când văd până unde mă poate duce uneori dezmățul. Prin mine a venit și altă clientelă în motelul ăsta, sunt considerat practic de-al casei, ce dracu, așa că nu râde, că nu ție o să-ți crape în curând obrazul de rușine și nu o să mai știi cum să o scoți la capăt. În noaptea asta, ce-i clar, e că nu vreau să mă fac de râs, și țin morțiș la asta!
Atunci când părăsiră closetele erau cu mult mai sobrii. Gura Buldozerului fu aurită: înclinați cu servialitate, cu pumnul strâng strâns la spate, iar cu celălat braț ținând ștergare albe imaculate, doi chelneri avură înalta onoare ca să fie însărcinați cu luarea comandei. Cel care părea mai marcat de timp și de amprenta experienței, se apropie de liderul incontestabil al grupului și îi șopti în ureche:
-Am putea să luăm comanda?
Dintr-un individ smerit, marcat de îngrijorări și gânduri, Buldozerul se transformă pe loc într-o persoană impunătoare. Spuse cu un timbru autoritar al vocii, destul de tare, ca să îl audă și ceilalți doi tovarăși, așa, ca să îi ia spusele drept mărturie:
-Trei pahare și... o sticlă de apă minerală!!!
Hohotul necizelat al lui Sabin Nebunu alertă și mai mult nedumerirea supusului chelner, care, rămas tot în aceeași poziție, ușor aplecată, desemnată serviabilității, se codea împreună cu celălalt coleg al său să se conformeze cu coamanda clientului meritoriu, mințindu-se că nu auziră bine ceea ce li se spuse. Zâmbeau ușor, neștiind cum să reacționeze, învățați fiind la cursuri că una dintre modalitățile de a satisface clientul ar fi fost și aceea de a i te contopi cu energia, manifestându-te ca atare, mai bine spus jucându-i jocul, însă problema era că aveau trei clienți în fața ochilor, cu stări diferite, dintre care unul râdea ca prostul și reușea să stârnească cu succes atenția întregii distinse clientele, altul rânjea cu subînțeles și își ascundea privirea în palmă, și cel mai important mușteriu al casei se afla cufundat în stânjeneala înroșirii propriilor obraji, și era gata-gata să se înegrească de mânie. Chelnerul cu experineță mai mare se gândi să reacționeze, și sparse tăcerea:
-În afara celor trei pahare și a sticlei de apă minerală, cu siguranță că mai doriți să comandați și altceva, nu-i așa? Poate un antreu, poate ceva de mâncare...
-Nu-i așa! îl cam repezi grăsunul, străduindu-se să nu tragă un pumn, de răsune blatul lucios al mesei.
Din experiența sa, chelnerul observă acest lucru, mai ales încleștarea pumnilor metalici ai celui care îl contrazise, și îi făcu urgent subalternului un semn cu coada ochului ca să îl urmeze. Nu se grăbeau, se așteptau ca pe nervosul de la masa lucioasă să îl apuce râsul cu bruschețe, să îi cheme înapoi, să îi arate cu degetul, și să le spună: „Ha, ha, ha, v-am făcut-o!” Însă nu se întâmplă acest lucru. Mai mult ca sigur că importantul client ar fi abordat o a doua variantă: să sfarme masa. Mai trecuseră prin astfel de experiențe, și înțelepciunea sau cumpătarea lor creșteau odată cu anii.
Pe când își arătau nemulțumirea patronului, cele trei fătuce, înalte, sumar îmbrăcate, încălțate pe tocuri și parfumate până la Dumnezeu, ședeau cu cumințenie în brațele celor trei clienți distinși care tocmai dăduseră comanda.
Doi dintre clienții destoinici, cel care purta uniforma militară și cel cu costum de ocazie, nu își permiteau ca să piardă vremea, așa că se porniseră să acționeze, îmbrățișând cu sârg balerinele. La fel proceda și Buldozerul, însă îmbrățișarea lui era mai domoală, și nu cumva din grijă ca să nu își strivească superbitatea blondă la piept, ci din adâncă îngrijorare, punându-și întrebarea despre ce puteau vorbi cu atâta seriozitate cei doi chelneri împreună cu patronul locației, și de ce le tot trimiteau atâtea ocheade dușmănoase.
Sabin Nebunu, puțin mai experimentat și mai umblat prin lume, nu ca alții, mâncați de mucegaiul cantonamentelor și al antrenamentelor de prin loturile naționale, trecu la romantisme, își săruta cu patimă supla făptură, care îi zâmbea forțat și dădea anemic să i se retragă. Partenerul la care ședea în brațe era considerabil de îndrăzneț, și sărea peste toate treptele de negociere. Îi râse gingaș, cu o feminină nevinovăție. Sări peste introduceri și porni din proprie inițiativă prima clauză și primul pas al negocierii, ciupindu-l mai întâi cu finețe de obraji:
-Nu mă servești și pe mine cu un campari?
Râsul barbar și carpatic al Nebunului, necunoscut întregii locații prestigioase, răsuna cu cea mai mare necontrolare. De la el se molipsi și Godean, care începu să facă același lucru, fără nicio jenă, uitând subit de discuțiile privitoare la temperarea entuziasmului pe care le avuse în toaletă cu câteva minute în urmă.
-Aoleeeu domnișoară, vrei să pună tăticu bâta de baseball pe mine? încerca Nebunul să se salveze printr-o glumă.
Fetișcana nu se pierdu cu firea, din contră, le gusta umorul. Își duse degetul în dreptul buzelor și de acolo pe cele ale Nebunului:
-Și ăsta e numai preludiul!!!
Sesizându-le zâmbetele false, cei doi chelneri împreună cu patronul se pregăteau să intervină, însă pumnul autoritar al Buldozerului, care făcu să zăngăne paharele umplute ochi cu apă minerală, îi făcură urgent să se răzgândească pe la jumătatea drumului. Îl văzură jubilând și, își puneau întrebarea care o fi fost exteriorizarea grăsunului, din moment ce nu erau inițiați încă cu cititul de pe buze.
-Gata cu cumpătarea, la naiba, să înceapă petrecerea!
Dacă cei doi chelneri și patronul ar fi avut harul citirii buzelor, tocmai ar fi aflat starea acestuia, însă văzură doar cum matahala ciupea cu cea mai mare finețe unul dintre sfârcurile blondinei pe care o avea în brațe.
-Fetelor, sunteți invitatele noastre în această seară!
Îngrijorarea patronului luă sfârșit când Buldozerul îi făcu semn să îi trimită unul din băieți ca să îi ia o nouă comandă. Îl desemnă pe cel mai experimentat, care plecă numai într-un zâmbet și se întoarse numai într-o tristețe.
-A mai comandat încă trei pahare, pentru fete de această dată, ca să li le umple tot cu apă minerală...
Extazieri, râsete, cochetării și bucurii nenumărate, sentimente amestecate cu stinghereala fetelor care nu știau cum să se sustragă, mai ales că nu puteau distinge bâlbâielile gestuale ale patronului, care nu avea curajul să li se apropie. Acesta făcu și un apel serviciului de pază și protecție, să le spună să stea în alertă, căci tare mult îl mai mira un lucru: cum se putea ca trei indivizi să fie atât de gălăgioși, și să deranjeze intimitatea unei clientele întregi, mai ales că de o oră întreagă erau doar în compania unei nenorocite de sticle cu apă minerală? Pe când îi lămurea pe cei de la echipa de intervenție de ce ar fi trebuit să se deplaseze vreo treizeci de kilometri pentru el de la secție, îl urmărea cu oripilare pe cel mai gălăgios, pe cel mai pornit pe glume dintre toți, de își muia unghiile în propriul pahar și îi stropea pe urmă fătucile, pe cel grăsan, un individ pe care îl cunoștea prea bine, îi vizita locația cu anii, o matahală inofensivă și negălăgioasă, însă nu îl mai văzuse în starea aceea și tare se mai mira ce mama dracului îl apucase. Și dezamăgirea era mare pe capul patronului, cei de la intervenții îl convinseră repede că pentru trei indivizi care erau mai cheflii decât restul distinsei clientele, nu se deplasau ei vreo treizeci de kilometri de pomană, poate că petrecăreții și plecau până atunci. Dacă rupeau vreun scaun, sau greabănul vreunei balerine grațioase, atunci se schimba treaba, erau nevoiți să intervină. Îi observa, printre lungile lui insistențe și explicațiile răstite ale celor de dincolo de fir, cum se extaziau fără nicio jenă, îi apucaseră slăbiciunile după programul artistic, băteau cu pumnii în masă și susțineau o oarecare animatoare care dansa din poala-n poala fiecărui client neacompaniat de partea feminină, sau, în rarele cazuri, când partenerele acestora își dădeau consimțământul, li se puneau și lor în poală. Se puteau întâpla și cazuri ca vreo unul dintre distinșii domni, mult mai glumeț decât ceilalți, să dea un bacșiș balerinei ca să i se pună și iubitei în poală, stârnind simpatia și râsetele tuturora, poate mai puțin cele ale firavei iubite, dacă aceasta nu înțelegea gluma.
Într-un ritm sacadat, bătut cu bărbăție în blatul lucios și elegant al mesei, menit să susțină îmbărbătarea tinerei domnișoare care îi încânta cu grațiile dansului la bară: „Ancuța, Ancuța, Ancuța...”—pe care o încurajau ca descreierații, două dintre cele trei fete care stătuseră mai mult de o oră și jumătate cu dânșii, cele mai curajoase, reușiseră să li se sustragă.
Rămase cu ei cea mai timidă, roșcata, și ridica neputincioasă din umeri la semnele disperate ale patronului, care nu îndrăznea nicidecum să se apropie de grupul de gălăgioși. Era acum împărțită la trei, stătea în poala deținutului, ostașul îi șoptea vorbe dulci și mișcătoare, că dacă ar fi fost miliardar ar fi umplut-o cu diamante, gentuțele ei ar fi fost decorate cu cristale Svarovsky, rochiile i-ar fi fost proiectate numai din foi de ciocolată; pe când grăsanul, la fel de insistent—cu alte ocazii mai temperat, că doar prin mâna lui trecură tot felul de fetișcane, și Angela era a lui numai când simțea nevoia să pocnească subtil din degete—căci în momentul de față, nu i se părea nici moral și nici etic, ca cei doi amici ai săi să profite fără scrupule de roșcată, fără să țină cont că cea mai importantă parte din cheltuielile pe care le făcuseră pe sticla de apă minerală erau ale lui. Așa că nici Buldozerul nu pierdea de pomană timpul, săruta gâtul fin al făpturii timide cu cea mai mare înfocare. Fetele de la bară își terminaseră numărul, însă ei o țineau cu una și bună, băteau cu pumnii în blatul mesei lucioase și își cereau bisul cu îndârjire: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!”
Clientela se rărise, la fel și fumul des de țigară. O lăsară și pe Sabina să plece, odată cu fetele care se retraseră către case. Până și muzica era dată acum în surdină, și nu mai era una de talie superioară, închegată din ritmuri românești, grecești și orientale, Disk Jockey-ul le făcea un apropou că se cam apropiase vremea ca și ei să se retragă, așa că se hotărâ să le delecteze urechile cu melodii de jazz clasic. Se ridicară de la masă printre ultimii, târziu, în miez de dimineață timpurie, când se trezea orașul ca să meargă la muncă. Încă mai solicitau bisul celebrei balerine—care mai mult ca sigur că se odihnea deja acasă, după o noapte lungă și istovitoare—pe când părăseau curtea pavată cu piatră cubică a renumitei locații: „Ancuța, Ancuța, Ancuța!!!”
-Nici cu nebunii ăia ai mei din celulă nu m-am distrat atâta! li se exterioriza Nebunul.
-În noaptea asta am înnebunit cu toții! râdea cu gura la urechi șoferul, privind prin retrovizor cu îngrijorare o mașină pierdută undeva în depărtare, care îi tot făcea semne disperate cu blițul, atât cât îi permiteau serpentinele ca să o vadă.
-Oare pe unde o fi Prințesa? se interesa nostalgic Godean.
-Dacă nu o fi luat-o nimeni, mai e și acum pe drumuri! i se doldorau fălcile de amuzament Buldozerului. Ești nebun? Am dus-o cinșpe kilometri mai departe de motelul de la care ne întoarcem.
Pentru moment, jovialitatea grăsunului se volatiză oarecum, și ochii îi prinseră o nuanță opacă, estompându-le strălucirea:
-Va trebui să am eu o discuție serioasă cu dumneaei, și să îi ard și o mamă serioasă de bătaie, așa, ca să se învețe minte să nu îmi mai ia în derâdere prietenii...
-Las-o, săraca! se cufundă Godean în sentimentul fragil al milei. Și-a luat-o... de-i ajunge pe-un an de zile!
Buldozerul nu schiță niciun semmn de vreo oarecare compasiune, și adăugă cu răceală:
-Trebuiesc controlate, „Petrecanie”, căci altfel... îți sar în cap. Știu eu ce știu, că-s trecut prin toate. Așa m-a păcălit odată o pipiță...
Se opri din ceea ce voise să spună și își cerceta din nou oglinda retrovizoare, care căpăta vădit fenomene de incandescență. Lumina care se reflecta în ea, în miez de dimineață întunecată, îl orbea de ceva vreme, agasându-l. Trase un pumn în volan cu atâta tărie, de le derută celor doi pasageri pe care îi avea în spate tot calmul:
-Mă, da’ ce mama dracului tot mă urmăresc ăia din spate, și îmi tot bagă blițuri sau mă orbesc cu faza mare???
Pasagerii întoarseră și ei la rândul lor capetele, și ochii le fură inundați de un tun furtunos de lumină. Grăsanului îi răspunse doar torsul imaginar al motorului, printr-un huruit puternic. Într-adevăr, autovehicolul distanțat din spate mai făcea din când în când flashuri de lumină.
Buldozerul începu să își ia volanul mașinii la bătaie, sacadat, cu zel, ca să își tempereze dracii:
-Mă, da’ ce mama naibii tot vrea ăla din spatele meu, că mă disperă? Dacă cobor la el și îi trag un dos de palmă îi mut maxilarul la ceafă. Dau în el ca la fasole. Păi Prințesa e mic copil față de ce carabe am să-i ard eu ăstuia!
Frână isteric, urmărind prin lunetă intensitatea farurilor autoturismului care se apropia treptat și cu viteză. Trecu peste linia continuă, în plină serpentină, și se postă în dreptul lor, pe partea laterală. Făcu semn Buldozerului să își deschidă geamul.
-Băăă—răcnea până la răgușire șoferul care se chinuise până-ntr-atât să îi ajungă din urmă—a zis șefu că dacă te mai prinde și pe tine și pe prietenii tăi în Mora în Călduri, vă rupe picioarele, auzi? Vă îneacă în apă minerală, fraierilor!!!
Cei din mașina care se chinuise atât de mult ca să îi ajungă din urmă încercară să demareze în trombă, ca efect intimidatoriu, însă motorul acesteia era epuizat din răsputeri, așa că până reuși să se pună în mișcare cu scârțâituri jalnice, să facă manevrele de întoarcere și să se îndrepte de acolo de unde venise, tot peste cele două linii continue, îl auziră pe Buldozer cum le trimitea solia:
-Să-i transmiți din partea mea patronului tău... mesajul însemnătății degetului din mijloc!
-Proștilooor...—mai auziră din cealaltă mașină, iar rolul distanțării le curmară tuturor nemulțumirile.
Demară și Buldozerul, mai lent decât ceilalți și, pe lângă celălalt autovehicul, torsul motorului mașinii lor nu mai părea nimănui să fie unul imaginar.
-La culme m-au enervat ăia doi! striga grăsunul. Poate vor să le pun interdicție, sau să le impun o taxă de protecție!
-Păi... să nu-i treci ușor cu vederea, Buldozere, că dacă te prind ăștia la înghesuială, așa au s-o tot țină!
Obezul cugeta adânc. Veni pe urmă și răspunsul, cu întârziere:
-Nu pot, Nebunule. M-au lăsat ăștia la vatră cu suspendare. Dacă fac comunității necazuri mă întorc de urgență înapoi, și zău că n-aș fi dornic a o face...
Se lăsă liniștea. Una totală. Parcă și mașina rula mai tăcută, din solidaritate cu nervii șoferului și, deși se străduia să nu iasă de sub cuvântul acestuia, îi mai protestau din când în când balamalele, sau, fără voia ei, i se mai accelera sau deccelera turația motorului. Chiar și cu toate acestea, cu tot cu respectul pe care îl ținea mașina și liniștea controlată pe care o păstrau cei de pe bancheta din spate, voluminosul șofer tot trase cu sete un pumn în volanul acesteia:
-Ce m-au enervat handicapații ăia, omenirea ma-mii lor, să mă amenințe ei pe mine...
Trase isteric de volan într-o serpentină strânsă, fără să ridice pedala de accelerație.
-Ușor, ușor! se panică Godean.
Nu îi răspunse, și nici urmă să li se scuze. Norocul tuturor fu acela că se pornise râsul incoștient al Nebunului, venit de departe, din amintiri. Începu să bată sacadat cu palma în geam:
-Ancuța, Ancuța, Ancuța...
Se molipsiră instant de sincera lui veselie. Se molipsi chiar și mașina, care începu să ruleze și să scârțâie mult mai sprintenă. Băteau în grup în caroseria bietei cărătoare și aveau cu toții același deziderat:
-Ancuța, Ancuța, Ancuța...
Veselia contagia dimineața sobră. Nici urmă de starea de somnolență pe care o avură cu câteva minute în urmă.
-Liniște, liniște! încerca Buldozerul să le reducă râsetele barbare, și încerca să le reducă și pe cele ale lui. Ia... ia ascultați aici!!!
Începu să bată răpăit cu pălmoaca în pașnicul înveliș al volanului:
-Prin-țe-sa, Prin-țe-sa...
Și totuși deprinderea instinctuală îl făcu să iasă afară din mașină pe acest prieten al drumurilor, pe polițistul de la circulația rutieră. Devreme, în toiul dimineții întunecate, se pregătea să ridice paleta reflectorizantă și să tragă pe dreapta autovehicolul care circula regulamentar. Tocmai aceast lucru îl deruta și îl făcea să își ridice doar până la jumătatea cursei și să își coboare de mai multe ori cu nesiguranță brațul: singura mașină de pe carosabil rula regulamentar, chiar sub restricția de viteză de nouă zeci de kilometri la oră impusă ca prevestire a intrării în oraș, cu luminile aprinse și fără să depășească cu un centimetru cele două linii continue. Se hotărâ totuși să lase șoferul să își continue drumul. Poate că oamenii erau obosiți și veneau tocmai de departe. Avea și el o mașină a familiei și știa cât de mult îl enervau opririle nemotivate ale colegilor săi din întreaga țară, de îl trăgeau pe dreapta și îl lămureau apoi că nu fusese decât un control de rutină, așa că respecta din răsputeri confortul participanților în trafic, punându-se moral de multe ori în locul lor.
Când mașina învechită trecu prin dreptul lui, cu toate ferestrele deschise ca să o ia la fugă fumul gros de țigară ce emana de dinăuntru, polițistul moralist nici nu mai avu puterea și nici timpul să ridice paleta reflectorizantă pe care scria STOP, fiind hipnotizat de o putere invizibilă, cu efect de buimăceală. Cei din interior strigau ca descreierații, și loveau sacadat și cu multă sete fragilele accesorii ale caroseriei dinăuntru:
-Prin-țe-sa, Prin-țe-sa...
Își întoarse rapid privirea spre autoturismul care trecuse pe lângă dânsul. Dădu să fluiere, sau să ridice fără vreun efect paleta. Îi căzu chipiul. Nu și-l ridică. Strigătele celor dinăuntru se stingeau treptat, și rămaseră doar cele ale planetarei ca să îi mai susțină cu multă bucurie: „Boc-boc-boc, boc-boc-boc...” Nu era o idee bună nici să pornească după ei în urmărie, autovehicolul pe care îl avea în dotare trecuse mai multe regimuri, și de-abia intrase în cel al democrației, aproape că nu pornea deloc la prima cheie, și până l-ar fi pus în mișcare, cei bucuroși din interiorul mașinii pe care nu avuse instinctul total ca să o oprească ar fi ajuns departe, în inima localității. Dacă nu ar fi fost o frumoasă dimineață de Duminică s-ar fi slujit de radiotelefon ca să anunțe celelalte echipaje, în speranța că mașina cea albă, căreia nu avuse timpul să îi noteze numerele de înmatriculare, și care se asemăna perfect cu alte câteva zeci de mii de autovehicole de aceeași culoare, ar fi putut fi oprită de către alt echipaj de poliție, dar așa, nu avea nici măcar la cine altcineva să apeleze, puținele echipaje fiind dispersate prin tot orașul...
-->
Comentarii
Cu reverență. Vă mulțumesc pentru popas!
”Extazieri, râsete, cochetării și bucurii nenumărate, sentimente amestecate cu stinghereala fetelor care nu știau cum să se sustragă, mai ales că nu puteau distinge bâlbâielile gestuale ale patronului, care nu avea curajul să li se apropie. Acesta făcu și un apel serviciului de pază și protecție, să le spună să stea în alertă, căci tare mult îl mai mira un lucru: cum se putea ca trei indivizi să fie atât de gălăgioși, și să deranjeze intimitatea unei clientele întregi, mai ales că de o oră întreagă erau doar în compania unei nenorocite de sticle cu apă minerală? Pe când îi lămurea pe cei de la echipa de intervenție de ce ar fi trebuit să se deplaseze vreo treizeci de kilometri pentru el de la secție, îl urmărea cu oripilare pe cel mai gălăgios, pe cel mai pornit pe glume dintre toți, de își muia unghiile în propriul pahar și îi stropea pe urmă fătucile, pe cel grăsan, un individ pe care îl cunoștea prea bine, îi vizita locația cu anii, o matahală inofensivă și negălăgioasă, însă nu îl mai văzuse în starea aceea și tare se mai mira ce mama dracului îl apucase. Și dezamăgirea era mare pe capul patronului, cei de la intervenții îl convinseră repede că pentru trei indivizi care erau mai cheflii decât restul distinsei clientele, nu se deplasau ei vreo treizeci de kilometri de pomană, poate că petrecăreții și plecau până atunci. Dacă rupeau vreun scaun, sau greabănul vreunei balerine grațioase, atunci se schimba treaba, erau nevoiți să intervină.”
Multă admirație pentru această expunere!
Descriere profundă, minuțioasă, interesantă...
Cu reverențe. Vă mulțumesc pentru popas. Acesta îmi este al treile roman (din trei terminate), nepublicat încă. O editură chiar m-a umilit, că ei lucrează numai cu de-alde Cărturescu. Vă îmbrățișez cu drag!