Iubirea,
Este ceas nedormit;
Clipe de neuitare
şi de întrebări, fără sfârşit;
Frământare, îndoială,îndemn,
Binecuvântare şi totuşi, blestem!
Bucurie şi ţipăt
de pasăre în zbor,
amăgire şi dor arzător;
Sete de apă
şi de trupul dorit,
pierzanie şi vis regăsit;
Un schimb infernal, de idei,
între bărbaţi şi femei...
Si totuşi,
Murim, având pe buze,
numele ei!...
TOAMNĂ RECE…
Victor Burde
Toamna ce întinde, văl de brumă-naltă,
Mi-a ucis azi noapte nuferii pe baltă.
Fără bun rămas, frunzele rotunde
Sărutând luceferi, au pierit în unde…
Legănată barca ce mi-a dus iubirea
Prinsă-n vântul serii lunecă aiurea
Şi pe vâsla veche ce găsea limanul,
Mai pluteşte numai sufletul sărmanul.
Muţi, cocori pe apă, scuturând aripa,
Gata de plecare îşi aşteaptă clipa
Ca să se înalţe părăsind pământul,
Către alte lumi, înfrăţiţi cu vântul.
Numai eu jelesc şi cu frunza udă,
Prinşi în vântul toamnei, cine să ne-audă?
Dragostea mi-e dusă- altul să o poarte
Uite, moare frunza - peste altă moarte…
Citesc si azi, bădiţă, versurile tale
Limpezi si clare ca unda de izvor;
Găsesc în ele pacea unei catedrale
Şi pururea de tine-mi este dor!
M-ai învăţat cum să ascult pădurea
Şi lacul înstelat ce tremură în unde,
“Crăiasa“ nopţii în toată strălucirea
Câte poveşti de dragoste ascunde...
Şi tot prin versul tău am învăţat iubirea,
“Glossa”, mi-a fost povaţă pentru drum,
Cu ea prin viaţă mi-am croit menirea
Şi multe desluşesc prin ea şi-acum!
Tu ţi-ai iubit strămoşii, istoria si ţara,
Dorindu-i ca să să aibă un mare viitor,
Ţăranii-ţi cântă “Doina” primăvara,
Intrând cu plugu-n reavănul ogor.
Ţi-aducem astăzi flori de tei si nufăr,
Toţi care cred în geniu-ţi pământean;
Bădiţă, vei rămâne pururea “ Luceafăr”
Pe glia şi în sufletul acestui neam!
E seara de Crăciun şi valea
În alb e toată, scânteind
Şi îngerii în zbor, plutind,
Sosesc să lumineze calea.
Căci s-a născut Mântuitorul!
Colinzi se-nalţă de sub brazi,
Pământ şi cer răsună azi
Şi vesel e colindătorul,
Vestind şi altora minunea
Din şes şi până-n munte sus
Că fiului Domnului - Iisus,
Împărăţeşte, toată lumea!
Colind cu drag, românii mei
Şi simt cu voi că-i sărbătoare,
Colinda din străbuni nu moare
Nici sfântul nostru, obicei!
Bună dimineaţa rouă,
lacrimă de cer!
Clarul tău
s-a furişat în ochii iubitei,
purtând în el
răcoarea florilor din câmp...
Privesc prin el
adâncul verdelui ascuns
în irişii ce-i inundă
privirea primăvăratică
şi gura mea şovăie
să-i atingă umărul,
cu buzele pe care
încă mai doarme
păcatul ispitei - răpus
de viscolirile nopţii,
ce tocmai... s-a dus.
Muşcă sălbatic,
Soarele din sânul tău.
Ai adormit
Lângă malul râului,
Iar umbra salciei,
A fugit peste apă
Să răcorească
Amiaza zilei,
Uitată în frunzele ei.
Trezeşte-te frumoaso!
Sărutul meu
Îţi va fi umbră,
Până se va îndura
Noaptea
Să-ţi dăruiască
Un veşmânt din rouă
Şi coroniţă,
Din luna nouă…
Copilă, noaptea asta-i plină de mister
Căci poarta cerurilor se deschide,
In timp ce poarta iadului se închide
Şi toate relele pentru o vreme, pier.
Spre miezul nopţii mândre Sânziene,
S-or strânge în poiana din pădure,
Rugându-se ca Domnul să se-ndure
Şi roua s-o aştearnă pe poiene.
Vor dănţui pe ritmuri de descântec,
Invocand puteri din alte lumi
Şi pe trup şi-or împleti cununi,
Prinse-n brâu de stele, peste pântec.
Şi cu roua-n ierburi descântată,
Vor stropi sub stele, verdele din lan
Ca să crească spicul grâului, prin an
Şi să fie pâinea binecuvântată…
Vor trimte-n visul fetelor,alesul
Celor măritate, rod pentru copii
Şi din noaptea asta- trebuie să ştii,
Florilor de leac le-a început, culesul…
Hai să prindem crini la cercevea
Şi pe geamul ce-l dinspre zăvoi,
Sânziene să se-abată şi la noi,
Că e vremea să-ţi ursească - fata mea!
Citesc si azi bădiţă versurile tale,
Limpezi si clare ca unda de izvor;
Găsesc în ele pacea unei catedrale
Şi pururea de tine-mi este dor!
M-ai învăţat cum să ascult pădurea
Şi lacul înstelat ce tremură în unde,
“Crăiasa“ nopţii, în toată strălucirea,
Câte poveşti de dragoste ascunde...
Şi tot prin versul tău am învăţat iubirea,
“Glossa” mi-a fost povaţă pentru drum
Cu ea prin viaţă mi-am croit menirea
Şi multe desluşesc prin ea şi-acum.
Tu ţi-ai iubit strămoşii, istoria si ţara
Dorindu-i ca să să aibă un mare viitor,
Ţăranii de pe câmpuri îţi cântă “Doina” vara
Când intră plugu-n reavănul ogor.
Ţi-aducem astăzi flori de tei si nufăr,
Toţi care cred în geniu-ţi pământean;
Bădiţă, vei rămâne pururea “ Luceafăr”
Pe glia şi în sufletul acestui neam!
Doamne,
In clipe de cumpănă,
dă-mi un înger
de linişte lângă mine,
să nu mă lase
să-mi rănesc sufletul
şi nici iubirea!
Căci şi marea
se linişteşte
cât ar fi de-nvolburată,
dacă îngerul tău
îi cuprinde marginile,
risipindu-i grijile
mai mari decât ale mele,
dar nu atât de adânci,
precum infinitul meu!…
Aseară,
a venit la geam un pitic
şi m-a întrebat
de nepotul cel mic.
Eu i-am spus
că doarme cuminte,
ca să-i poată creşte un dinte.
Ooo! S-a mirat piticul;
Pentru aşa veste bună,
plec chiar acum,
să mă rog de lună,
Să-i trimită de-ndată,
un dinte frumos,
Să pape mâncarea, toată,
Vesel şi sănătos!
Ban de aur,
luna plină
şi-n gradină,
cântă-un graur
lângă cină,
tuciuriu
precum un maur...
Noapte bună,
visuri line,
stau alăturea
de tine
îngeraşi, păzindu-ţi somnul,
Peste tot
şi peste toate,
priveghează, Domnul!
Incet, încet, braţul tău
mă cuprinde uşor tremurând,
în timp ce îţi înlănţuiesc mijlocul
şi mă cufund în catifelarea palmei,
ce-mi răcoreşte tâmpla;
Privirea-mi alunecă
în adâncul ochilor tăi,
rătăcindu-mă în fiorul
cald şi uşor ca o briză al buzelor
din care sorb adânc lumina clipei…
Ne îmbrăţişăm plutind,
un singur trup, o singură inimă,
într-un spaţiu atemporal
şi ramul unui fulger albastru,
ne cutremură sufletele.
Ce clipă măreaţă,
de răstignire a sufletului,
pe crucea altui suflet,
precum o rugăciune - fără cuvinte...
M-am descălţat
Şi am păşit prin rouă;
Mi-a sărutat dimineaţa gleznele,
Greierii începuseră o partitură nouă,
Acompaniaţi de graurii
Ce se jucau legănând crengile.
Era răcoare în iarbă
Şi trifoiul dăduse în roşu-liliachiu;
Cosaşii săreau - să se afle în treabă,
Pe fire de iarbă crude, crescute târziu.
Paşii mei purtaţi fără grabă,
Se pierdeau prin fâneaţă
Precum urmele-n nisipul pustiu.
M-am revăzut copil - pentru o clipă;
Ce fericit eram, în alte vremi...
Toate s-au dus - un fâlfâit de-aripă,
Mai am doar bucuria că mă chemi
Îndrăgostită, cum ai fost odată
Să-ngenunchem pe un sărut târziu,
În roua grea şi binecuvântată !...
Ce mai faci, îngerul meu?
Greu îţi este, mie greu,
Două suflete pustii
Când scriu eu,
Când tu, îmi scrii...
Şi-nţelegem dintr-un vers
Cum trăim al lumii mers,
Cu iubirea ne-mplinită,
Printre file, răstignită...
Iubire, anotimp trecut,
Lacrimă pe ochi durut,
Eu, o toamnă - tu, o vară,
Mai pot flori ca să răsară?
Hai să lepădăm, învinse,
Patimile noastre ninse;
Aşteptând o viaţă nouă,
Spre-a ne cununa pe rouă
Lângă-o margine de mare,
Miri şi soţi între altare
Ocrotiţi de Dumnezeu,
Înger tu şi înger eu...
Iubita mea, mai vând un pas
Spre trista noastră înstrăinare,
Hai, cumpără ce-a mai rămas!
Eu şi acum în ultim ceas,
Sunt veşnicul fără parale.
Ţi-oi vinde dorurile mele,
De care nu mai ştii demult
Şi patul puştii cu vergele.
Pe ţeavă, ţi-am luat mărgele-
Căci le-ai dorit atât de mult!
Când vom desface cununia,
Bolnavei noastre vieţi, pierdute
Voi smulge toamnei nebunia,
Din frunza ce-a umplut câmpia,
În locul meu,de va putea, să uite…
In trup,
simt cum sufletul
vrea să se prefacă
pasăre...
Dornic să crească,
ciuguleşte
din rana
sfâşiată, fierbinte,
Inima îl adapă
cu toate
dorinţele mele,
neîmplinite.
O, trupul meu,
nu te jeli
de tot ce te doare!
Veni-va şi clipa
din urmă,
când puiul, crescut,
o să zboare...
Vin norii alergând
ca nişte herghelii de cai,
prăvălindu-se din înalt
în deşisul pădurii fulgerate
de rostogolirea cerului,
învăluindu-mă ,
într-o lumină curată, lăptoasă,
aidoma celei pe care
o văd pruncii, aşteptaţi
de lacrima fericită a mamei;
Nu mai ştiu unde sunt
Nici unde e locul
în care te lăsase-m înaintea rătăcirii,
dar aud cântecul tău
blând şi cald ca o rugăciune,
semănând cu cel care
îmi chemi seara somnul,
îngenunchiată peste
povestea de dragoste
ce se stinge ,
pierind în întunericul nopţii.
Şi stiu, că ne vom regăsi...
Gând de drag către tine,
Somn nedormit pentru doi
Şi uite nici ploaia nu ţine,
Nici primăvara, cu noi...
Nu va putea depărtarea,
Să mă-nfrângă ca să te uit
Eu sunt nisipul, tu marea
Şi numai de tine ascult.
Glasul tău izvor murmurat,
Cântec de leagăn cuminte,
Dar de somn pe-nserat
Celui mic, la sânul fierbinte.
Ce gânduri trimit în neant,
Pe vântul bătând spre apus,
Ascultă-l deşi e restant
Cu multe, din ce-ar fi de spus...
Trimite-mi răspuns dacă poţi,
Femeie cu părul bălai,
Dorul mi-e veghe la porţi,
Şi arde-n cireşii, de mai...
Am deschis
vechiul cufăr din pod,
în care îmi închisese-m
demult, jucăriile...
Miroase a colinde
şi a cozonac
pus de mama pe masă;
Câţiva soldaţi de plumb
ce nu mai au arme,
dorm între filele
carnetului de note,
purtând semnăturile tatei...
Gânditor, trec dintr-o mână,
în alta, jucăriile,
făcândnd un fel de inventar al amintirilor;
Privesc trist cufărul gol,
înţelegând că cineva,
mi-a furat... copilaria!
(ironie amară)
Imprumută-mi, te rog, ceva timp!
Secunda-i atât de subţire,
N-am vreme nici să te văd,
Nici să plec,
Decum să ne dăm întâlnire...
Imprumută-mi minutul în care,
Aş putea să te uit - dar nu pot;
Nu-i timpul uitării,
Nici ce-l al plecării
Doar lipsă de timp, e în tot !
Te-aş putea fura într-o noapte,
Dar nu-i timp, nici fân pentru cai
Iarba a uscat-o pâmântul,
Secunda o fură cuvântul
Şi ce ai pierdut - nu mai ai!
Imprumută-mi o zi - de la tine
În care să-mi fac inventarul tăcut,
Nu mai e vreme pentru ceea ce vine,
Nici pentru alt început;
Voi scrie vizibil pe ultima uşă:
SUNT LIBER!
(Timpul meu pe pământ - a trecut... )
-->