PLECARE IMINENTĂ, Poem expresionist-oniric de Corneliu Neagu

.

O punte nevăzută mă duce peste vreme

să regăsesc uitarea, în timp nedefinit,

când dorurile mute încearcă să mă cheme

la vechile hotare, pe unde ne-am iubit.

Dar căile uitării sunt tot mai încurcate,

rămân mereu ascunse în false amintiri,

sub brâuri răsucite la margini de păcate

aduse peste vreme de fostele iubiri.

.

Îmi amintesc adesea de vara-ntârziată

întinsă peste visul de care m-am temut,

că-n seara hărăzită te vei lăsa furată

de-o falsă amintire întoarsă din trecut.

Cânta în depărtare fanfara militară,

diezii din fligoarne urcau necontenit,

pe șinele străine un tren sosea în gară,

cădeau din clarinete bemolii de granit.

.

În notele fanfarei se rătăcea un sunet

cu mitice accente de iminent declin,

din hăuri neștiute, călare pe un tunet,

veneau regrete surde pe aripi de destin. 

Trimise cu privirea, întoarsă către mine,

din trenul fără nume, care pleca grăbit,

mă ajungeau îndată, alunecând pe șine,

în suflet să se-așeze pe dorul răstignit.

ANALIZĂ LITERARĂ de Maria Melania Bejan

Poemul "Plecare iminentă" este o fantezie a minții, un joc al creierului unde sunt puse sub lupă probleme și concepte majore ale existenței umane. Trăirile vieții și experiențele bogate acumulate născocesc întrebări și caută răspunsuri privind înțelegerea vieții, morții, nemuririi.

Acestea nu pot fi comparate cu înțelegerea subiectivă a lumii raționale, de aici frământările poetului pentru deslușirea misterelor ce îi mistuie mintea în găsirea raționamentului absolut și totodată mulțumitor.

Este un poem cu tentă filozofică și aparține expresionismului oniric.

În prima parte a poeziei, poetul relevă detalii ale existenței umane, conștientizarea sinelui prin intermediul timpului și a unor amintiri (repere venite alandala). Încercând să deznoade (să deslușească) trecerea timpului, poetul începe a percepe propriul suflet și să descopere că timpul devine simplă proiecție a sufletului, că sufletul dă valoare timpului.

"O punte nevăzută mă duce peste vreme

să regăsesc uitarea, în timp nedefinit,

când dorurile mute încearcă să mă cheme

la vechile hotare, pe unde ne-am iubit.

Dar căile uitării sunt tot mai încurcate,

rămân mereu ascunse în false amintiri,

sub brâuri răsucite la margini de păcate

aduse peste vreme de fostele iubiri."

Autorul Corneliu Neagu face o însemnare clară prin întreg conținutul poemului - că timpul este un simbol al sufletului, că bucuria și durerea măsoară cu adevărat timpul, că viața e o formă a iubirii, că doar sufletul poate trece peste barierele timpului și îl face nemuritor.

Dragostea de viață este stipulată prin amintirea a tot ce înseamnă frumosul în iubire (iubiri trecute și prezente), prin vara întârziată ce simbolizează dorința implementării a câtor mai multe planuri și proiecte.

A doua strofă conturează psihologia contemplativă a vieții: tumultul vieții prin cântecul fanfarei militare / muzica exterioară devine muzică interioară a sufletului. Diezii care urcă necontenit sugerează bagajul realizărilor, împlinirea visurilor, dar și a călătoriei reflectând gândurile și emoțiile unei

meditații profunde asupra trecerii timpului. (Trenul, șinele, gara) sugerând călătoria Eului prin viață.

"În notele fanfarei se rătăcea un sunet

cu mitice accente de iminent declin,

din hăuri neștiute, călare pe un tunet,

veneau regrete surde pe aripi de destin."

Strofă a treia evidențiază transcenderea faustian-tragică a realității, binomul viață - moarte, timpul care trece inevitabil și ireversibil, iar viața este efemeră.

Conceptul de trecere rapidă și neîntreruptă este foarte prezent în partea a treia a poeziei prin folosirea expresiilor: rătăcea un sunet, călare pe un tunet, iminent declin, aripi de destin, trenul fără nume, pleca grăbit, alunecând pe șine.

"Trimise cu privirea, întoarsă către mine,

din trenul fără nume, care pleca grăbit,

mă ajungeau îndată, alunecând pe șine,

în suflet să se-așeze pe dorul răstignit."

Poemul "Plecare iminentă " este o explorare profundă și emoțională a condiției umane capabilă să provoace emoții mari și mesaje profunde "Dor răstignit".

Titlul poeziei este sugestiv prin mesajul puternic și ne aduce în atenție siguranța morții. Prin conștientizarea morții de fapt conștientizăm viața cu limitele ei fizice și psihice, cu ideea de alegere și renunțare, cu ideea de creștere, înflorire și dispariție, cu ideea de pierdere și cu toate întrebările fundamentale care ne influențează clipă de clipă.

Stilul literar utilizat de poetul Corneliu Neagu în poezia „Plecare iminentă" este unul plin de imaginație și de emoție. Autorul a folosit figuri de stil precum epitetul, personificarea, metafora, comparația pentru a-și exprima ideile și pentru a crea o atmosferă de melancolie și nostalgie. Această tehnică literară contribuie la impactul puternic al poeziei asupra cititorilor.

Emoționant și trăitor poem!

Se-adună roua, devenită brume,

pe frunzele căzute din castani,

iar timpul reîntors depune ani

pe raftul cugetărilor postume.

.

Desprind din ele retrăiri uitate,

le readuc prin veacul legendar

să regăsesc în visul meu hoinar

parfumul amintirilor păstrate

prin vechile albume regăsite

sub umbrele iubirilor târzii,

ce se revarsă-n fiecare zi

cu tolbele-ncărcate de ispite,

să mi le toarne seară după seară

în sufletul pătruns de infinit

sub vraja sacră-a unui dor venit

pe căile deschise-ntâia oară.  

.

Pătruns de ele-adun nemărginirea

din clipele pe care le-am cernut

peste chemări venite din trecut

cu ode ce îmi cântă nemurirea.

Mă tulbură și-acum privirea ta

venind din amintirile pierdute

pe marginile unui ciob de stea

din haosul cu forme nevăzute.

 .

Și cugetu-mi devine tot mai greu,

sub umbrele din karma ta bizară

ce-ajung pe căile de vis mereu

să-mi tulbure tăcerea către seară.

.

Dar încă sper că pot să regăsesc

mirajul clipelor de altădată

când amândoi, iubindu-ne firesc,

ne întâlneam cu inima curată.

.

Acum chiar timpul pare încărcat

de mitice poveri necunoscute,

ce mi se-aștern în cuget ne-ncetat,

cu vorbe fără duh, întreținute.

.

Iar vorbele-ți strâmbate nefiresc 

ajung arzând în mine ca o flamă,

când fără voie stau să te privesc

din pragul zilei care se destramă.

Nopțile de toamnă vin pe o cărare   

rătăcită-n visul dintr-un gând uitat  

printre jertfe false din chemări bizare

răscolite-n vară de un vechi păcat.

.

Se aud adesea-n vorbe născocite

de amante-ntoarse, fără pașaport,    

să ajungă-n taină, pe cărări ferite,

la nava sosită cu soldați în port –

.

nava neuitării ce mai poartă încă                  

amintiri cusute-n steagul tricolor,

arborat aseară, pe un colț de stâncă,

unde plâng uitate scene de amor.

.

Reîntors acasă și privind în zare,

căutând în grabă chipul neuitat,

fără îndoială ... văd că reapare –

ah, ce fericire pe un biet soldat...!

A APĂRUT VOL. 5 AL MARII ANTOLOGII DE POEZIE ROMÂNESCĂ ÎN LIMBA GERMANĂ REALIZATĂ DE POETUL ȘI TRADUCĂTORUL CHRISTIAN W. SCHENK. MĂ BUCUR CĂ FIGUREZ SI EU PRINTRE POEȚII ANTOLOGAȚI.

Liviu Antonesei - Tocmai am primit de la prietenul nostru, poetul și traducătorul Christian Schenk vestea apariției celui de-al cincilea volum din marea sa antologie de poezie românească în limba germană. Volumul cuprinde autori născuți între 𝟏𝟗𝟑𝟓 și 𝟏𝟗𝟓𝟏, deci ultimii șaizeciști, șaptezecștii și primii optzeciști, în cronologia consacrată, prin urmare: Marin Sorescu; Corneliu Șerban, Dan Laurențiu, Ioanid Romanescu, Ion Vatamanu, Petre Got, Constantin Abăluță, Dușan Petrovici, Emil Brumaru, Florin Costinescu, Cezar Baltag, Constantin Cubleșan, Dumitru Matcovschi, Ilie Constantin, Nicolae Ioana, Constantin Dracsin, Ileana Mălăncioiu, Ion Lotreanu, Mircea Ciobanu, Nicolae Esinencu, Nicolae Stoie, Toma Grigorie, Adi Cusin, Angela Marinescu, Cezar Ivănescu, Constanţa Buzea, Ioan Alexandru, Mihai Ursachi, Vasile Vlad, Ana Blandiana, Dumitru Ignat, Gabriela Melinescu, Nicolae Prelipceanu, Şerban Foarță, Virgil Mazilescu, Adrian Păunescu, Horia Bădescu, Virginia Carianopol, Eugen Evu, George Alboiu, Marin Mincu, Vasile Igna, Corneliu Neagu, Daniel Turcea, Florentin Palaghia, Vasile Tărâțeanu, Dora Pavel, George Arion, Radu Ulmeanu, Adrian Popescu, Alexandru Pintescu, Marinela Belu-Capșa, Dan Verona, Dinu Flămând, Emil Nicolae, Ioana Diaconescu, Ion Mircea, Ion Pachia-Tatomirescu, Mihai Prepeliță, Vasile Romanciuc, Mihaela Albu, Adrian Munteanu, Andrei Țurcanu, Dumitru Velea, Gheorghe Bălan, Elena Liliana Popescu, Grete Tartler, Ioan Nistor, Leonida Lari, Marcela Benea, Mircea M. Pop, Dumitru Velea, Vasile Dan, Virgil Diaconu, Corneliu Vadim Tudor, Dumitru Ion Dincă, Eugen Cioclea, Ilie T. Zegrea, Ion Hadârcă, Leo Butnaru, Mircea Florin Șandru, Teodor Meșină, Cassian Maria Spiridon, Clelia Ifrim, Carmen Daniela Crăsnaru, Doina Uricariu, Emilian Marcu, Gheorghe Iova, Ioan Flora, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Dinescu, Mircea Drăgănescu, Nicolae Sava, Valeriu Stancu, Carolina Ilica, Christian W. Schenk, Dan Damaschin, Vasile Anton Ieșeanu, George Vulturescu, Gheorghe Mihai Bârlea, Menachem M. Falek, Theodor Damian, Victor Albu, Nicolae Petrescu–Redi, Virgil Mihaiu, Viorel Dinescu.

Christian W. Schenk – Rumänische Lyrikanthologie Von den Anfängen bis heute, Band V (German Edition), 2024

antoneseiliviu.wordpress.com

Christian W. Schenk – Rumänische Lyrikanthologie Von den Anfängen bis heute, Band V (German Edition), 2024

Pe gânduri se aștern, disimulate,

povești pe care le credeam uitate

sub scoarțe prăfuite de albume

păstrate în cotloane fără nume,

la ultimul etaj, urcând pe scară,

într-o mansarda rece și murdară,

unde ajung mai mult pe dibuite

cu mintea încărcată de ispite.

.

Mă-așez pe canapeaua desfundată

și amintirile mă năpădesc deodată!

Văd chipurile voastre neuitate

pe pânza timpului trecut pictate

în vagi culori de visuri adormite

prin amintiri ce se întorc rănite.

Aș vrea ca pânza timpului, pictată,

să se destrame-n fața mea îndată,

când muzica ce vine dinspre scară,

dintr-o tavernă veche și murdară,

îmi rupe gându-n cugetări nătânge

pe corzile viorii care plânge

cu note stranii dintr-o falsă gamă

ce-anunță parcă-o iminentă dramă,

cu-amante părăsite-n prag de seară

și alungate-n frigul de afară.

.

Aș încerca să le împac pe toate,

dar plânsul lor în mine se destramă,

și mă cuprinde dintr-odată-o teamă

că-am să le văd la ușă adunate.

Mă-ndrept tăcut spre mica etajeră,

deschid albumele cu scoarțe grele,

cu ochi adânci, amantele rebele,

străine mă privesc ... din altă eră!

Adună plopii crengile-n fereastră

cu frunzele întoarse-n asfințit,

pe masă plâng garoafele în glastră

văzând că te aștept dar n-ai venit.

,

Și somnul mă încearcă dintr-odată,

aș vrea să dorm dar încă te aștept,

din colțul său, părând numai o pată,

motanu-și toarce visul, mai absent.

.

Se-aude vântul între plopi, afară,

rafalele deodată se-ntețesc,

un tren întârziat, sosit în gară,

trimite-n haos plânsu-i nefiresc.

.

Poate-ai sosit și tu cu el în gară

și trebuia să vin să te aștept…

Of, ploaia asta parcă mă omoară,

dilemele se zbat în ochiul drept!

Curgea domol apusul pe umbra răsfirată

a fagului sihastru din vârful unui deal,

la marginea pădurii se auzea deodată

o doină fermecată, în cântec de caval.   

Ajunsă mai aproape de dorurile mele,

în grabă retrezite din somnul fără vis,

îmi aducea în cuget doar amintiri rebele

rămase îngropate la margini de abis.

.

Călare pe o rază, scăpată dintre creste

din luna adormită pe colțul unui dâmb,

soseau să-mi readucă o magică poveste

cu clipele jertfite în jurământul strâmb.

Se spune în poveste că vajnica ursită,

venită să citească înscrisul prorocit,          

plecase fără veste, pe-o cale negăsită,

lăsând-ne uitarea pe gândul nerostit.

.

Înscrisul fără nume, rămas în amintire,

mă bântuie întruna c-un dor nemărginit,   

când orele rebele mă cheamă, în neștire,

la plaja-ndepărtată pe care ne-am iubit.

Poate mă-aștepți acolo, sosi-voi căte seară,

cu tolba înțesată de amintiri fierbinți,

iar tu, la malul mării, să mă iubești afară,

să-aud aceleași vorbe cu care tu mă minți!

Tot timpul am o umbră lângă mine,

prieten ... sau străin necunoscut? –

nici de aproape nu o văd prea bine,

celesta-mi vrajă ... făr’ de început!

.

De cum se plimbă soarele pe boltă

ea se întinde altfel pe pământ –

mereu mai suplă, calmă, dezinvoltă,

poate-ar vorbi, dacă-ar avea cuvânt.

.

Să fie oare umbra mea cea dreaptă

sau doar al karmei nevăzutul chip –

urcând cu mine treaptă după treaptă

pe munți înalți sau bancuri de nisip?

.

Când norii grei pe ceruri se adună,

ea mă veghează dinlăuntru meu –

așează-n sufletu-mi smerit cunună

cu harul sfânt trimis de Dumnezeu.

.

Și liniștea cea calmă se întinde

peste Destinul  reîntors la mal,

o pacea nesfârșită mă cuprinde

iar karma-n suflet urcă val cu val.

Vin zânele nopții, din visuri astrale,

să-și lase bagajele-n camere goale,

târziu, către ziuă, când zori-n derivă

adaugă cărți necitite-ntr-o stivă,

iar somnul, venit pe cărări neumblate,

ar vrea să mă vadă plecând din cetate.

Îmi toarnă otravă din nori de cenușă

când ziua grăbită îmi bate la ușă,

iar zânele nopții, déjà dezbrăcate,

aleargă spre scară, cu hainele-n spate

să prindă din urmă o rază de lună,

rămasă o clipă pe vâful de dună,

să plece-mpreună când ziua apare

din zorii veniți să se scalde în mare.

Mâhnit, eu le rog să rămână în casă,

din stiva de cărți să aducă pe masă

doar una mai veche, citită-nainte,

din care luasem mai multe cuvinte,

să am de rezervă de-oi scrie poeme

cu fostele mele iubite boeme,

vestite amante de alții trădate,

găsind, printre vorbe, motive ciudate.

Dar zânele bune, din visul de noapte,

plecate spre ușă, îmi lasă doar șoapte,

pe muchii de verbe de pus în poeme

cu versuri banale, dar rime supreme.

Doar zâna cea mică, rămasă la urmă,

privea peste umăr cum visul se curmă,

dar ziua cea nouă, intrând pe fereastră,

crezând că e floare, a pus-o-ntr-o glastră.

Ne răsucim pe muchii de-ntrebări,

stau gândurile-n margini de redută

sub ploi de toamnă aducând fiori

pe picături de apă ne-ncepută.

Ne amăgim în nevăzutul prag

al veacului care a-nceput să crească

pe falsele valori ce ne atrag

în cursele cu miză nefirească.

.

Suntem conduși de un destin bizar,

fără suport în gene ancestrale,

clădit inapt pe un țesut precar

din imanente falsuri marginale.

Cuvintele strâmbate nefiresc

se zbat incert în conversații nule,

cu goliciunea tâmpă ne rănesc,

în hăuri explodând ca niște bule.

.

Modele adoptăm de împrumut

nu le testăm, nu știm dacă vor ține,

ne poticnim și-o luăm de la-nceput

cu altele, crezând că-ar fi mai bine.

Se scurge viața pe cârpeli ad-hoc

clamate în discursuri insipide

de indivizi ce și-au găsit un loc

printre penali cu faimă în partide.

.

Valorile încep să ne dispară,

răpuse de acest destin bizar,

tot ce încerci îți pare în zadar,

o, biet român, străin la tine-n țară!

Trec zilele de-a valma, fără rost,

mă-ntreb uimit: ce vor lăsa în spate?

Din amintirea celor care-au fost,

noian imens de visuri spulberate.

Ce poate fi mai trist decât așa? –

să crezi în visul tău, să ai speranță,

fără să știi că-n umbră piaza rea

îți frânge zilnic orice cutezanță.

.

N-ai fost și nu vei fi deloc dorit

în lumea celor care se îmbată

doar cu iluzii smulse dintr-un mit

cu rădăcini înfipte-n niciodată.

Mergând spre nevăzutul nicăieri,

sunt ca o  pleavă veșnic răscolită,

între un mâine ce va fi și-un ieri,

tărâțe sterpe din a vremii sită.

.

Atâția proști s-au cocoțat pe sus,

nicicând nu au visat așa mărire,

dar vântul nedreptății i-a tot dus

și neamurile proaste, în neștire.

Trăim cu toții un delir cumplit,

tot ce zidim se fură peste noapte

privim mirați prezentul adormit,

visând un viitor cu mierte-coapte.

.

În țara lui Păcală Cel Vestit

doar bășcălia dârză te mai scapă

sau șmecheria prostului școlit

ca broaștele rămase fără apă.

Se plimbă cărțile pe etajeră,

eu le privesc tăcut dintr-un ungher,

parcă ascult povești din altă eră,

învăluite-n falduri de mister.

.

Alerg cu gândul înapoi, prin vreme,

pe-o margine de visuri te zăresc,

surâsul tău încearcă să mă cheme

dar zâmbetu-ți îmi pare nefiresc.

.

Aud și vântul care bate-afară

cu frunzele desprinse din copaci,

aduse la fereastră către seară

când te aștept să vii, să mă împaci.

.

Mâhnirea mă cuprinde dintr-odată,

refrenele din umbră contenesc,

mă-ncearcă o senzație ciudată,

pe etajeră cărțile vorbesc.

.

Îmi amintesc despre iubirea noastră,

rămasă-ntr-un trecut nedefinit,

privesc uimit afară prin fereastră,

parcă te văd la margini de zenit.

Reascult povestea magicei sucale

depănând prin vreme șiruri de fiori

care vin adesea pe aceeași cale

redeschisă iarăși peste vechi uitări.

Ne ajung din urmă false jurăminte

spuse într-o noapte într-un lan de grâu

când deasupra luna se privea cuminte

în oglinda apei dintr-un ochi de râu.

.

Te simțeam aievea, fragedă nagodă,

din neant venită în tăcerea mea,

călărind licornul cu șaua tripodă

făurită-n taină pe un colț de stea.

L-am legat cu frâul de un mac albastru

legănat de vântul dulce și suav

să sorbim nectarul lângă un jugastru

pe un pat din frunze puse-ntr-un răstav.

.

Rătăceam cu visul printre vorbe spuse

cu prelungi suspine din adâncul tău

și gustam năvalnic din licori aduse

noaptea pe răcoare dintr-un curcubeu.

Ne rupeam din vraja nopții siderale,

dintr-odată stinsă-n margine de râu,

cântecul de taină-al magicei sucale

depănându-și zorii prin lanul de grâu.

O, patrie, tu curgi prin trupul meu,

când clipa-nstrăinării mă atinge,

și-n suflet îmi aprinde curcubeu  

cu doruri care plâng numai cu sânge.

Pe tine, mamă, nu te mai zăresc,

frumosu-ți chip a dispărut în ceață,

și tot ce în trecut părea firesc

la margine de amintiri îngheață.

.

Doar mărul de la poartă, înflorit,

revine peste vreme-n amintire,

de-atâtea ori în mine l-am primit

cu crengile-ncărcate în neștire...!

Dar se transformă-n piesă de album,   

în crengi nu se zăreşte nici-o floare,

rămas uitat la margine de drum

se zbate-n pânza de beton si moare.

.

Trec zilele și parcă nu mai știu

ce rosturi m-au adus prin altă țară,

pe-acest tărâm de unde-i prea târziu

norocul să-l desfid a doua oară.

Tu, patrie, la mine te gândești,

am consulat într-un oraș mai mare,

când merg acolo, vechile povești

le-aud curgând pe triste coridoare.

.

Compatrioți cu chipuri de oțel

și cu trădarea adunată-n sânge

mă-ntâmpină și îmi vorbesc la fel,

când inima de doruri mi se frânge.

Sunt tot aşa nătângi, cum îi ştiam,

nepăsători, cu vorba lor lemnoasă,

iar uneori mă-ntreabă de vreun neam

care-ar putea să-i sprijine pe-acasă.

.

De-acolo plec cu sufletul rănit,

zicând că n-o să mai revin vreodată,

nu este-acela locul potrivit

unde să-ntrebi de mumă sau de tată.

Stau seara-n fața mesei gânditor,

dar gândul iese pe fereastră-afară…

O, patrie, și prea iubit popor,

pe-aripi de dor el zboară către țară!

Cresc clipe haine din umbra opacă,

întinse de-a latul pe gândul hoinar,

când orele mute se scurg în zadar,

cu vechi-amăgiri nelăsate să treacă.   

.

Rebele-amintiri revenite spre seară             

aleargă-n derivă prin sufletul nins –

aduc, de departe, un dor reaprins

cu aripi întinse pe vântul de-afară.

.

Cu gândul alungă-n trecut supărarea

spre hăuri flămânde, departe de noi –

prin lumi paralele trecând, amândoi,

doar karma uitării ne fi-va salvarea!

Târziu se auzea … aseară

fanfara din orfelinat,

noi încă ne plimbam afară,

prin cartieru-apropiat.

Dintr-un salon îndepărtat

se auzea şi o ghitară,

plutea pe cer o lună clară

şi-un nor alături, atârnat.

.

Se furişau amanţi pe stradă,

pe sub balcoane-n fier forjat,

dar nu la braţ, să nu se vadă

că trec prin poarta cu păcat.

Sub malul negru, retezat,

mergând pe strada ce coboară,

vedeam plecând încet din gară

un personal … întârziat.

.

Ţi-am zis atunci, întâia oară,

cu glas vizibil tulburat:

rămâi la mine astă seară,

căci trenul tocmai a plecat!

Dar tu, cu chipul iritat,

mi-ai replicat cu-o voce-amară :

voi aştepta o oră-n în gară

să plec cu trenu-accelerat.

.

Şi am ramas cu tine-n gară,

bătând peronul deprimat,

se auzea doar o fanfară,

departe … la orfelinat.

.