fără încredere în timp
am lăsat fereastra și ușa deschise
ca să nu mă surprindă dimineața
și-am găurit tavanul
pentru momentul venirii toamnei

Fără să-mi atribui învinuiri,

ajutam la ridicarea valului naturii,

pentru a tăinui goliciunea adevărului.

Măturam toate descântecele

şi ştergeam cu mopul blestemele,

de pe un mal cu colţuri ascuţite.

Aici am găsit inscripţia:” Te iubesc!”

Din detalii ştiute doar de mine,

am înţeles că era pentru tine.

Confruntarea...

este o scufundare în somnul dorinţelor,

ca-ntr-un coş de gunoi cu hârtii mototolite.

Într-o supărare nocturnă cu pleoape triste,

i-am dat întâlnire, la mijlocul ofului de noapte!

Pe dunga unei scrumiere închinate tânguirii

mimam amândoi, o tuse măgărească anonimă.

Eu reciteam în gând, inscripţia cu colţuri ascuţite.

Am pierdut timpul, dintre două respiraţii.

Uşor dezbrăcată,

curba vieţii intrase în regim de pensiune:

toate geamurile cu vedere spre mare

iar uşile spre un demisol, redus la-ntuneric.

Respectând itinerarul tinereţii cu meniu la alegere

am îmbrăţişat excursia în lenjerie ieftină,

ce rula în regim de acvaplanare accelerată,

spre un derizoriu cu teren accidentat.

GPS-ul îmi dă detaliile, spre dormitorul ei.

Obosit de traseul înclinat,

am virat spre-o pantă sexy şi tentantă.

După primul pahar

i-am observat ascendentul,

din zodia feciorului...

Am redus ofertele reciproc!

Minciunile aterizate pe gard

aveau toate extremităţile vopsite.

Unii au făcut pasarele,

peste traseele mai grele!?

Alţii... rulează de nebuni pe contrasensul vieţii.

Chiar şi pe trotuar... neatent la hartă

îmi mai prind bocancii-n câte-o groapă.

Mereu am impresia că ceva se repetă!?

Pe-o autobandă lumească cu faruri aprinse

opreşte-o blondă grăbită, plină de bunăvoinţă:

„Ce stai!? Urcă odată!” (cam înţepată)

„Pune-ţi centura mea de siguranţă!”

Un proiect subteran ca o fiară cu cinci capete

a fost scos la iveală de oamenii lui,

desăvârşind marea privatizare!

Mânaţi de instincte primare

şi dragoste părintească

întâi am privatizat: “facerea”.

Pe rând, am  vândut privatizării bunătăţile,

din bătătura acestui neam.

Cu puţin efort şi training European

nu ne-am lăsat, până nu am privatizat

omenia şi bunul simţ,

adăgând în acest aluat

Creştinism,

“cât cuprinde”.

Cu targetul atins

Aghiuţă râde satisfăcut,

colaboratorii aplaudă, petrec,

îşi urează în mod infantil

la mulţi ani,

în timp ce el... cu bucurie

preface apa în şampanie!

Dacă n-aş avea cuvinte poate n-aş putea vedea.

Mai exact, irisul îmi naşte cuvintele,

reflectând datele unei realităţi personalizate,

în care maturitatea m-ajută să par,

ceva de genul... orice!

De aceea zâmbesc aşa, cumva profesional,

reuşind faţa nostimă cu pistrui şi gropiţe,

pentru că nimic nu-i adevărat!

Doar că este real!

Acuma ori îţi place

ori vei spune că sunt un personaj dezertat,

din ospiciul mulţimii.

Viaţa asta nu-i decât un vast complex de cotloane,

unghere şi dosnice ascunzişuri  îndesate cu nimicuri,

ce lucesc îmbietor, sub lumina lunii.

Pentru mulţi încă e foarte frig.

Încălzirea globală nu-i pentru oricine.

Degeaba!

Lumea se înarmează, instinctual.

Noi ne prefacem că totul e bine... mda.

Şi inventăm motive pentru petreceri.

Lipsa lui Aghiuţă din baruri:

are treburi mai mari.

La începutul poemului a fost cuvântul.

Nu ştim ce va urma.

Luaţi şi mâncaţi.

Trişorii zâmbetului

dansează hora boierească,

la palat.

În jur doar horă ofiţerească.

Ceilalţi: aluNelu.

O parte dansează ghimpele,

alţi doar ungurica.

În vacarmul petrecerii

dansăm cu toţii,

ca şi când nimic rău nu s-ar întâmpla.

Noul an vine deghizat

într-o femeie frumoasă,

pe care curge o rochie purpurie.

Ea încearcă comunicarea prin iris.

Captivaţi de imagine

o invităm la dans,

întrând în noul an,

în paşi de fals.

Exilat în universul tăcut al unui trecut perforat
privesc lumina, ce intră prin găurile lui
dinspre marginile unui viitor, cu semitonuri grave
şi ploi luminate, cu sihăstrii însingurate.
Această stare sentimentală am asociat-o,
cu duioşia unei mame, apăsată de durerile facerii,
ca o lacrimă agăţată în colţul ochiului,
ce apune ocolind încet pometul,
coborând cu toată lumea ce se oglindeşte în ea,
căzând, împrăştiindu-se, în lumi mai mici, contrafăcute,
ca nişte universuri paralele tot mai neînsemnate,
asemănătoare unei apocalipse a fericirii.
Ori ca un cer noros inundat, de stropii amărăciunii
sau ca bucuria unui izvor de apă dulce şi curată
ce nu-şi cunoaşte vărsarea, în amarul unei mări sărate.
De milenii folosim apa bună, ca să îndulcim marea.
Cu un zâmbet scurt urmat de-un suspin
aş întreba:
oare câtă apă binecuvântată mai trebuie,
ca să îndulcim această mare
de oameni amari?

Într-o clipire

există o clipă centrală

cu ochii închişi

în negru şi alb

chiar atunci negrul se sparge

albul se năruie şi se desface-n explozie

transformând totul în pulbere pură

ce dispare discret în lumină albă

apoi totul e reclădit în viteză

o altă substanţă recreează

şi îmbracă totul în negru pe alb

când redeschid ochii

abia dacă observ finalizarea culorilor.

Şi

mai vreţi să cred

că atunci când dorm

nu se întâmplă nimic!?

Mi-amintesc clar croncănitul,
croncănitul acela...
primul stol de gâşte migratoare
şi prima melancolie iremediabilă,
că doar eu rămân acasă.
Foşnet de frunze uscate, rigidizate,
vântuite pe-o străduţă cu felinare uzate,
cu abajururi mobile şi scârţâitoare,
provocatoare de umbre ciudate,
de crengi prelungite intrând
prin geamurile pensionarilor.
Vântul trânteşte ritmic o poartă metalică.
Geamuri cu lumini de opaiţ.
Mieunatul unei pisici scoase din casă.
O bătrână curioasă fereşte încet perdeaua.
Vântul ţâfnos loveşte, cu frunze în culori nomade.
Un cor de câini latră pe tonalităţi ciudate,
obsedaţi de sunetul unei ambulanţe.
Noaptea prea devreme venită
amestecă întuneric,
în fumul din coşuri.
Îmi vine să râd, ruşinat de tot ce se-ntâmplă.
Eu nu cred că toamna e adevărată!?

Ciori!

Prea multe ciori,

pe-un cer de-un albastru mănăstiresc.

Oare cum or fi făcut albastrul de voroneţ?

Căci verdele ăla franţuzesc

îl găseai pe toate gardurile.

Acum şi ăla e „pe sub mână”.

Nu cred în reţetele albastrului,

eu aş zice de-un timp al vredniciilor,

în care binecuvântările se-aruncau,

peste lume, aşa la grămadă!

Că şi duhovnicilor le întrecea

de la atâta rugăciune şi post.

De-aceea invidiez cu furie

universul paralel din baie,

din oglindă!

Acolo deşi pare cunoscut

parcă totul se face altfel.

Am ajuns să ating cu degetele oglinzile,

în speranţa de-a intra.

Am auzit la ştiri că nici norii

şi nici vântul ăsta nu-i al nostru.

C-ar fi proprietatea unei corporaţii,

ce mişcă cerul ăsta, cum vrea ea!

În locul lanului de maci

o mulţime de ciori

neriverane

şi multe flori mici,

necunoscute.

A rămas acest teren

golaş,

într-o formă destul de

umană,

ca un suflet dolofan

înflorit,

cu tristeţi.

Prins şi legat cu propriile vorbe nocturne

sunt captiv între literele pe care le-am scris,

ca un şerveţel folosit şi îndesat adânc,

într-un coş tixit cu hârtii ordinare.

Obligat să studiez întunericul cu ambii ochi

am simţit o simplitate îndoielnică,

cu miros de petrecere câmpenească.

M-am înarmat de cuvinte luminoase

şi imitând toţi oamenii curajoşi cunoscuţi

am încercat relaţionarea, cu orbii din jur.

Eram între urban şi rural - un viran clandestin,

înconjurat de depărtări reale trăite,

însă fără opţiuni de: „înainte sau înapoi”.

Nu mă puteam face înţeles de nimeni!

Parcă neuronii mei erau ieşiţi în tindă

s-o dea cu amorsă, înainte de var.

Totuşi cineva ca un sărman se-apropie,

şi-mi şopteşte:

„Când mai treci prin ţara orbilor

închide şi tu

un ochi.”

Pâinea plângerii e dospită cu meditaţii apocrife

şi excremente morale în imagini grafice simplificate.

Un pui de Ion îşi exercita melancolia nevoilor

prin bolboroseli de-o vulgaritate modică.

Astfel reuşea o faţă cu tonalitate aparte,

încât putea să lovească, dintr-o privire!

Tristeţea unui unghi de vedere

m-a împiedicat, în propriile principii expuse.

Am un scenariu cu lumânări arzând pe-o masă încărcată,

lângă canapeaua suspinelor - singura moştenire.

Poftele şi regretele sunt mereu egale!

Dar ce-a fost a fost, acum e mai rău.

Cineva îmi ţine sâmbetele zilnic.

Mă simt ca jumătate de om călărind,

jumătate de femeie cu mădulare anapoda.

După stingere facem chef pe casa scării,

cu bazaconii şi jucării din geanta doamnei,

făcând abstracţie de băşicile din papucul ei.

Apoi intimităţi estivale cu clipiri imprudente

şi circumstanţe răsunătoare

în care ea tace

şi priveşte o icoana binecuvântată,

din constelaţia fecioarei.

Am făcut necropsia acestui moment de dragoste:

contemplaţia ghinionului pe-o faţă de pernă

este o traumă cosmetizată, cu dureri colaterale.

Să-ncălecăm pe şoareci, să mergem înainte!

Am evoluat greşit, eroarea e în toi.

Asta-i o viaţă vorbită, cu lipsă de cuvinte.

Pe şoareci înainte! Spre primul muşuroi!

Deschideţi-vă braţele, iubiţi acest pământ.

Cu noaptea-n cap cârtiţele traseul au făcut.

Iubito ce tot spui că e contrafăcut!?

Încălecaţi pe şoareci! Pământu-i de-mprumut!

Să luăm popas, cu apa învechită de gargară,

Să profeţim viitorul din fumul de ţigară.

Am să vă cânt chiar eu balada oii la vioară,

Un şobolan să-mi facă basul, pe chitară.

Impertinenţi dar siguri să depăşim blestemul,

Nu vă uitaţi în spate şi trageţi bine hamul.

Vom scormoni pământul, vom ocoli Infernul.

Încălecaţi pe şoareci! O să găsim Edenul!

dimineaţa

cu un val de flux aparte

sparge toate cupolele şi castelele

construite seara trecută

ziua

refolosim totul cu o virtute neutră

pentru a clădi vise zilnice de dragoste

stropite cu vin şi arome de mirt

într-un anotimp inventat recent

pentru orice tip de bucătărie

seara

nu putem duce visele acasă

tocmai atunci ne strigă nevasta

mâncarea-i pe masă

le-nchidem în obeliscuri noi

construite în pripă sub găleţi

noaptea

furişându-se

aduce profeţia naşterii dimineţii

din înaripate.

Dintr-o eră nouă lumea a primit

un buchet de flori de chin imperial.

Aroma a invadat împrejurul lumii

iar oamenii şi-au inventat aripi,

zburând  spre orice altceva,

ca nişte stoluri fără busolă

ce-au dezertat din ospiciul lor,

sperând ca după un colţ de cer

poate e, o vreme mai bună.

Dar neştiind legile aripilor cerului

nu reuşesc zborul frumos al cocorilor.

Dintr-o eră nouă lumea a primit

un buchet de flori de crin imperial.

Aroma a invadat împrejurul lumii

iar oamenii şi-au inventat aripi,

zburând  spre orice altceva,

ca nişte stoluri fără busolă

ce-au dezertat din ospiciul lor,

sperând ca după un colţ de cer

poate e, o vreme mai bună.

Dar neştiind legile aripilor cerului

nu reuşesc zborul frumos al cocorilor.

E-un timp schilod, cu o rană sângerândă,

ca un mic portal deschis spre durerile din bătătură.

Aici, împrejurul e-o dimensiune superioară,

formată din suferinţe de acelaşi grad.

Neputincioşi şi nevăzători de Dumnezeu

dăm un refresh încrezător tuturor nimicurilor,

facem update bârfelor despre lună,

rescriem cu şoaptele de sub taste:

balade cu păsări născute în cer

deasupra unui ocean destrăbălat

sau oda unui moment împăiat cu răzvrătire.

Am devenit marii donatori de astenie!

Poemului  ce latră prea tare

nimeni nu-i găseşte adăpost.

Uneori mă simt ca la cinema,

privind ce poate face trupul meu.

Trebuie să-mi golesc recycle bin-ul amintirilor.

Îmi simt inima tristă ca o ghetuţă,

scheunând după gratii costale.

Cineva îi aruncă nişte unghii de porc proaspete,

împreună cu povestea lor.

În ochii ei citeşti doar referate despre tăcere

şi umbre gălăgioase.

Tu nu faci nimic!

Mănânci pufarini coloraţi

şi te holbezi întrebător,

la fiecare trecător.

Îţi dăruiesc braţul, ca sprijin când dormi,

cu celălalt te voi apăra de misterele vântului.

N-am putut să sar din turnul Eiffel ca un ateu,

am simţit în ceafă respiraţia unui Dumnezeu.

Oamenii se schimbă repede în spatele meu

şi nu mai ştiu drumul înapoi,

spre omul din mine.

Mi-e teamă să nu devin

ceea ce cred ei că sunt.

Te-am văzut în noaptea
preţurilor reduse,
în lenjeria ta cu gânduri levitante.
Seriozităţile mele erau grav alterate!
Te urmăream ascuns citind Cabala,
dar mintea afectată mi-aluneca spre:
tralalala.

Aveai voce melodioasă, eu pupile dilatate!?
Simţeam colonizarea lentă a sufletului meu.
Devenisem inamicul neucis cu vorbele-ngropate;
sufleorul inimii îmi arăta ceva şi vedeam greu,
dar vocea mi se scufunda cu bâlbâiala
iar mintea mea şi ochii vedeau doar returnela:
tralalala!

Mi-am ascuns ochii în mâini la spate
şi mintea mi-am lăsat-o într-o carte!
De ghiceşti în ce mână-mi ţin ochii...
şi mintea la ce pagină se-nvârte,
mă jur să-ţi cânt romanţe alandala,
cu mintea mea smintită-n neglijeuri:
tralalala!

Adorm, visând o relaţie la distanţă,

reuşind  intimitatea unei scoici de melc.

Somnul meu profund

e o parte dintr-un complex program european,

umplut cu rahat şi arome de fistic.

Specialiştii au construit şosele de centură,

pentru inimile şi sufletele noastre.

Pasarele înalte peste minţi

şi izolarea sau sechestrarea sentimentelor.

Dragostea şi Iubirea au devenit

nişte potăi  abandonate, eutanasiate

şi adoptate zilnic de noi, prin rotaţie.

Între timp, haite de jivenii comunitare  

înfometate şi otrăvite sunt reeducate,

într-un sistem integrat, bine intenţionat.

Eu  exersez singur, religia patului mic,

într-o rugăciune scurtă, ca o rovinietă

a drumurilor bune şi închise bine.

Din plictiseala neputinţei,

mă înţepasem şi-mi gustam sângele,

realizând, cât de ataşat eram

de fiara asta, numită: Iubire.

Adorm visând,

plantaţii de nervi la distanţă.