„Caracatița” - Eminescu

O comparație forțată
Ce nu-o-nțelege Lumea toată:
Corpul cât o Românie,
Tentaculele cuprind Globul;
E-a noastră mare mândrie !
O vede până și orbul.

Că „Soarele e tatăl meu,
Iar noaptea mi-a fost muma.” –
Născut din flăcări și văpăi
„Și din a chaosului văi”-
Certificat de naștere
Necontestat de nimenea.

Mod amplu de dezbatere –
Grea știre de cunoaștere;

Însetat și iubitor
De dragoste și de mult dor;

Ventuza sa de la tentacul
Rezona în glas cu cucul;
Cu lumea de pe Planiglob
Iubit de Domnul ca un rob.

Rob al Planetei întregi;
Împărat ca Sfânt Iisus
A lăsat atâtea Legi
Cititorilor supuși.

Limba noastră cea română
Semănată pe tot Globul,
De Luceafăr lângă Lună,
E mândria cea mai bună!

Poate trec multe milenii,
Din chaos să se-ntrupeze
Alt Luceafăr. (Ce etnii ?)
Calea să ne-o lumineze.

Eminescu e un Sfânt.
Pentru noi este Iisus
Coborât pe-acest Pământ –
Câte n-ar mai fi de spus !

... Fiind băiet păduri cutreieram.

Nelu Părăianu         14 ianuarie, 2020
u

La umbra unor amintiri

La umbra unor amintiri
Te mai aștept o dată
Pe așternut de trandafiri,

S-o facem iarăși lată.

Ești nestemata mea de ani;
Te port în suflet cu mult drag,
Să crape inima-n dușmani,
Cum crapă nuca pe prag.

Învăluie căldura Lunii
Două suflete pribege,
Bucrie pentu unii
Care vor să ne dezlege.

Înnodăm cu multă grijă
Rătăcite două căi
Din nisipul de pe plajă
Ascunse de oameni răi.

Ne întoarcem la normal
În alt răsărit de Soare
Amândoi p-un Ducipal
Pe altă nouă cărare.

Mă topesc Lumină-n tine
Dușmănită de surate
Ce se simt atât bine,
Când mereu te văd la spate.

Dintr-o iubire nebună
Te ridic în Lumea mea.
Vei cunoaște-o Lume bună,
În care tu vei fi o Stea.

Timpul iute a trcut;

Acum văd cum te mai miri,
Că alta ai apărut
Din umbra unor amintiri.

Iubire cu... sânge

Dacă ai timp și socoți,
Cei ce fură- s marii hoți;
Alții au mare păcat
Și cad des la sărutat.

Ascunși, la ceasul amuțit,
Sub cearșaf în miez de noapte,
E ceva neprevăzut;
Picură fiori pe spate.

Eu aștept prima-ncercare,
Ea mă pupă suspinând
Și îmi lasă un semn mare
Pe coapsă – piciorul stâng.

Aștept, mai atent, din nou;
Mă-mbăta parfumul său
Radiind sub brăcinar;
Mâine seară vine iar.

Lumina târziu se stinge,
Bluza-mi rămâne pe umeri,
Simt mirosul cald de sânge
Ca mireama dintre meri.

Nebunia ne cuprinde,
E mult timp până în zori;
Carnea pe noi se aprinde
Ca bujorul între flori.

Ne trezește Soarele,
Ce pătrunde pe fereastră,
Iar noi strângem țoalele
Închizând ușa la casă.

06. 01. 2020 Romanești

Din 1990 sunt un om de stânga

Plugușorul romanesc

Aho, aho, vâlceni fârtați,
Stați o țâră, nu mânați !
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați.

Mâine anul se-noiește,
Plugușorul se pornești
Și începe a ura
Pe la case-a colinda.

Iarna-i grea, omătu-i mare,
De la PSD lăsare
Strigă-ntruna liberalii,
Când văd că nu sunt în stare.
............................................

Semne bune anul are;
Semne bune de belșug
Pentru brazda de sub plug.

Plugușor cu destui boi,
Ia mai urați măi flăcăi:
Hăi, hăăi, hăăăi...

S-a sculat mai an
Un catolic sibian
Râvnind pârtii... țărmul mării
Și-ajuns în fruntea Țării,
După ce-i fătase mintea
Câteva case să mai ia.
El, soția – grijulii
Făceau zestre ... la copii.

A ajuns la Cotroceni
Nea Iohann din Mărgineni.
Hai mai râdeți măi flăcăi:
Hăăăăăi !

El un cal a-ncălecat
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Frâuri de mătase
Împletite-n șase
Cât vița de groase.

Gol, pleșuv, s-a ridicat,
Peste moșii s-a uitat,
Să aleagă loc curat
De arat și semănat.
Mai treziți-l măi flăcăi!
Hăi, hăăi !

Nu-i era așa de greu,
Că avea „Guvernul meu”.

A pornit-o într-o joi
Cu plug cu șaisprezece boi;
Boi în urechi cu icușari,
Urechi mari ca de măgari,
În coadă cu codolbei,
În frunte cu țintăței.
Mai pocniți din bici flăcăi!
Hăăi, hăi !

În săptămâni și în luni
Aduna aur în mâini
Și pe câmp îl semăna,
Permanent îl privehgea;
Curios, dorea să vadă
Dacă-i dă Dumnezeu roadă.

Grâu-n spic cât vrabia
Și în pai cât trestia.
Bucuroși strigați flăcăi !
Hăăăăi !

Iohann un alt cal a scos.
Mult mai iute, mai frumos,
Cum găsim numai în basm
Și îi place lui Iohann.

Era negru, cum e corbul
Și mai iute decât focul,
Cu potcoave de argint
Ce-i dau sporul la fugit.

Iohann iute-a-ncălecat,
La Cotroceni a picat
Și oțel a cumpărat
C-a să facă seceri mari
Pentru voinicii cei tari;
Altele mai mititele
Pentru fete frumușele
Și neveste tinerele...

Se-aud glasuri de flăcăi:
Hăi, hăăi, hăăăăi...

De urat am mai ura,
Dar, poate ne-apucă seara
Aicea la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.

Dați colacul și cârnatul,
Că mai mergem și la altul;
La case de gospodari
Fără Iohann, liberali,
Că le-nmoaie oasele,
Că le taie pensi’le...

La căși cu bucăți gustoasă,
Pâine caldă și pufoasă,
Cu vin bun de Tămâioasă;
Soiuri de viță-aleasă;
Soi Negru și Crâmpoșie,
Cum place Lumii și mie.

Mai urați, măi băietani !
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI !

I. P.- Nenciulești
Roșiile – Romanești, Vâlcea, 30 decembrie, 2019

Din 1990 sunt un om de stânga

Plugușorul romanesc

Aho, aho, vâlceni fârtați,
Stați o țâră, nu mânați !
Lângă boi v-alăturați
Și cuvântul mi-ascultați.

Mâine anul se-noiește,
Plugușorul se pornești
Și începe a ura
Pe la case-a colinda.

Iarna-i grea, omătu-i mare,
De la PSD lăsare
Strigă-ntruna liberalii,
Când văd că nu sunt în stare.
............................................

Semne bune anul are;
Semne bune de belșug
Pentru brazda de sub plug.

Plugușor cu destui boi,
Ia mai urați măi flăcăi:
Hăi, hăăi, hăăăi...

S-a sculat mai an
Un catolic sibian
Râvnind pârtii... țărmul mării
Și-ajuns în fruntea Țării,
După ce-i fătase mintea
Câteva case să mai ia.
El, soția – grijulii
Făceau zestre ... la copii.

A ajuns la Cotroceni
Nea Iohann din Mărgineni.
Hai mai râdeți măi flăcăi:
Hăăăăăi !

El un cal a-ncălecat
Cu șaua de aur,
Cu nume de Graur,
Frâuri de mătase
Împletite-n șase
Cât vița de groase.

Gol, pleșuv, s-a ridicat,
Peste moșii s-a uitat,
Să aleagă loc curat
De arat și semănat.
Mai treziți-l măi flăcăi!
Hăi, hăăi !

Nu-i era așa de greu,
Că avea „Guvernul meu”.

A pornit-o într-o joi
Cu plug cu șaisprezece boi;
Boi în urechi cu icușari,
Urechi mari ca de măgari,
În coadă cu codolbei,
În frunte cu țintăței.
Mai pocniți din bici flăcăi!
Hăăi, hăi !

În săptămâni și în luni
Aduna aur în mâini
Și pe câmp îl semăna,
Permanent îl privehgea;
Curios, dorea să vadă
Dacă-i dă Dumnezeu roadă.

Grâu-n spic cât vrabia
Și în pai cât trestia.
Bucuroși strigați flăcăi !
Hăăăăi !

Iohann un alt cal a scos.
Mult mai iute, mai frumos,
Cum găsim numai în basm
Și îi place lui Iohann.

Era negru, cum e corbul
Și mai iute decât focul,
Cu potcoave de argint
Ce-i dau sporul la fugit.

Iohann iute-a-ncălecat,
La Cotroceni a picat
Și oțel a cumpărat
C-a să facă seceri mari
Pentru voinicii cei tari;
Altele mai mititele
Pentru fete frumușele
Și neveste tinerele...

Se-aud glasuri de flăcăi:
Hăi, hăăi, hăăăăi...

De urat am mai ura,
Dar, poate ne-apucă seara
Aicea la dumneavoastră,
Departe de casa noastră.

Dați colacul și cârnatul,
Că mai mergem și la altul;
La case de gospodari
Fără Iohann, liberali,
Că le-nmoaie oasele,
Că le taie pensi’le...

La căși cu bucăți gustoasă,
Pâine caldă și pufoasă,
Cu vin bun de Tămâioasă;
Soiuri de viță-aleasă;
Soi Negru și Crâmpoșie,
Cum place Lumii și mie.

Mai urați, măi băietani !
LA ANUL ȘI LA MULȚI ANI !

I. P.- Nenciulești
Roșiile – Romanești, Vâlcea, 30 decembrie, 2019

Copilăria – început de poveste

Cum, fără excepție, orice lucru, ființă, fenomen, an calendaristic, opeă literară, etc. își au, fiecare povestea lor de început și, cum fiece poveste are trei părți: introducerea, cuprinsul și încheierea, îmi este ușor să vin cu argumente în susținerea afirmației mele, să mă „leg„ de prima parte a vieții omului – copilăria.
„ Astăzi chiar de m-aș întoarce
A-nțelege nu mai pot ...
Unde ești, copilărie ?” …
Cea mai frumoasă perioadă din viața oricărui muritor.
Răspunsul îl știe și elevul ăla care a învățat să citească și umblă la subsuoară cu Amintiri din copilărie de Ion Creangă.
Dar să revin la anii copilăriei generației mele:1948 -1965.
Școala era școală; elevul-elev, dascălul-dascăl, biserica-biserică,preotul satului era preot.
Tradițiile, portul și toate obiceiurile strămoșești erau păstrate cu sfințenie. Erau atributele nea
mului românesc, care defineau ființa noastră din prima secundă a plăsmuirii ca ființă.
Era Ajunul Crăciunului.
Toți eram cu ochii pe ceas, deși lampa era stinsă. În dreptul fiecărei cifre de la 1 la 12 era un punct de fosfor, care ne indica ora și minutele pe cadran. La capătul patului, pe o noptieră, a-lături de ceas, mârâia un radio Delta, care, din lipsa curentului electric, funcționa cu 5 baterii.de 1,5 V.
Venind vorba de lampa cu fitil și gaz trebuie să deschid o mică paranteză, pentru a insera câteva rânduri, chiar dacă par amuzante, mie nu mi-au făcut niciodată plăcere.
În fiecare localitate era o prăvălie sătească, dar vânzători adevărați nu prea erau.
Numai la Roșiile era un adevărat gestionar, Nicolae Țârfuică , om cu sânge de negustor me-reu îndrăgostit de sexul frumos: Cotoița-Gica, Vonela etc. dar asta nu-l făcea să-și piardă mințile, din contră, se interesa permanent și peste tot de necesarul roman: gaz, ulei, doc, pânză de America, ulei, orez,chibrituri, halva, marmeladă, etc. Bag mâna în foc, că puțini copii în ziua de azi știu ce sunt aceste produse.
Țârfuică ăsta învâtea banii, precum cosașul fânul ce-l întorcea cu furca.
Prăvălia din Nenciulești era gestionată de un anume Ghorghe Dio’ru, om voinic, frumos, cu dare de mână, numai că Dumnezeu nu l-a binecuvântat cu un copil. Rafturile prăvăliei sale erau, ,totdeauna, mai goale și, toată lumea bătea drumul la Roșiile, drum de țară, nepietruit, numai gropi pline cu noroi. Și, totuși aveam o copilărie fără grija zilei de mâine.
Noi, copiii duceam grija școlii. Toată vara adunam mânătărci, hribi, ciuperci; iar toamna po-
rumbe, măceșe și le dădeam la Centrul de achiziții fructe de pădure pe câțiva zeci de lei, să ne cumpărăm caiete și, dacă mai rămâneau pentru o pereche de pantaloni și de teniși, era și mai bine. La țară părinții nu aveau serviciu, nu aveau bani, iar noi, copiii luam viața în piept de mici. Era un început de poveste. O povestea dragă tuturor copiilor !
Într-un început de septembrie, înaite de a începe cursurile școlare plec cu Ion, nepotul lui Nicole Rădulescu, călare pe iapa bătrânului, la Roșiile după caiete. Cum nu aveam bani destui, am adunat toate ouăle de prin cuibare; le-am vârât în fundul buzunarelor și, când Soarele se răstignea pe liziera de măceși și porumbari din dealul Budelui, am pornit la drum. Când trecem de frasin și podul de la Școala din Hotăroaia, aproape de casa celebrei cântărețe de muzică populară, Maria Ciobanu, ieșea un smintit, Vergică Gogârlă și speria iapa. Să nu cădem, deși era greu, că șirul spinării destul de proeniment ne intrase bine între fese. De Lola nu era decât pielea, căpățâna și oasele. Uitam toate gândurile, uitam de caiete, de ouă… Le simțeam chisăliță în buzunare și ne întorceam pe firul Șasei acasă fără caiete, fără ouă, fără nimic.
Făceam multe nefăcure; eram doar copii. Curent alectric nu, televizor nu, laptop nici atât. Ne bucuram de sănătatea părinților și a noastră, de jucătiile noastre: Soră-mea, Angela, cea mai mare din cinci frați, singura fată, se bucura de păpușile din cârpe pe care le îmbrăca în fel și chip, iar noi, băieții, făceam trotinete din tulpini de porumbi, ale căror spițe la roți le legam cu lujere de rugi și, alergam 5/6 km prin praful drumului din Nenciulești, Valea Mare, Lunca și Nenciulești, închizând circuitul. Ne bucuram când venea seara; puneam faruri un dovlete golit de miez, cu ochi, gură și puneam o lanternă sau o lumînare aprinsă. Erau bucuriile noastre, ale copiilor de la țară. E o poveste, pe care o narăm așa cum s-a derulat.
Era în preajma sărbătorile de iarnă; copii fiind, așteptam pe Moș Nicolae, pe Moș Crăciun și alți moși închipuiți … În fiecare zi ne strângeam cei 10 copii din cătun cu săniuțele la Via lui Fănică Fumureanu sau în Piscul Bisericii din Nenciulești, unde făceam concursuri de vi-teză, de distanță etc. până la Moara lu’ Moacă. Trăiam o bucurie de nedescris !
La miezul nopții, la ceas de taină, cum spuneam, cu ochii pe ceas, așteptam lăutarii: Ion Fierăscu – viorist, Nicolae Căpraru - țambalagiu și nea Mărin Osîceanu – contrabasist.
Bucuria cea mai mare era, când lăutarii, care ne călcau pragul, erau însoțiți și de colin-dători – cel mai bun și cunoscut hâtru fiind Mircea lu’ Bărbuică.
*
Zdup, zdup, zdup, zdup se aude afară, pe treptele scării. Erau prietenii lui taică-meu – Ionică Pârăianu – sămânță din neamul Pârăienilor din comuna Livezi de pe Olteț.
- Ionică, ce faci, bă, te culcași așa devreme ?
- Să fiți voi sănătoși! De două ore vă aștept cu țuica fiartă. Se răcii și mama țuicii.
Noi ne prefăceam că dormim; așteptam pe nea Mircea cu alte brașoave.
Se auzea de afară: Mulți ani trăiască ! Mulți ani trăiască Ionică, nevasta, copiii și tot neamul, urează Mircea lu’ Bărbuică.
- Haideți în casă; intrați la sobă !
„La sobă” era camera unde era soba, era cald, unde dormeam patru frați într-un pat, de-a latul.
Pardoseala era din cărămidă lustruită cu argilă și ce sănătoși eram ! Numai că nea Mircea a mai făcut o dașovă. Din traista din păr de capră ce o ținea de gât, scoate o mână de poame de mere și ne dă la fieare 5-6 poame. Noi, somnoroși fiind, ne-am bucurat foarte mult, dar după 3-4 minute străfigam de mama focului. Părinții intraseră la idei;că poamele ar fi fost, cumva, otrăvite.
- Ionică, Torică, fiți mă, liniștiți, că le trece de guturai. Sunt poame cu ardei iute. Până ne întoarcem noi din capătul satului, le trece. Noi din plâns am dat în râs, dar, brusc ne-am oprit, amintindu-ne cum mama mi-a spart capul cu o lingură de fier.
- Noi, la masă, nu râdeam. La-nceput ne închinam, spuneam rugăciunea, apoi mâncam în cel mai mare respect pentru bucatele dăruite de Dumnezeu. Ne-a fost o bună învățătură.
Când primeam câte o corecție, fugeam la moșu’ și bătrâna - părinții mamei. Nu eram orășeni-zați și nu foloseam apelativele bunicul, bunica. La ei găseam, în șopron, totdeauna gutui, pe-re, mere, punți cu struguri altoiți de toate soiurile. Îi iubeam nespus de mult.
Deși de Crăciun tăiam porc ca toți românii gospodari, nu mâncam șorici, pentru că tata chema pe Dumitru Sandei și pe Nicu Broscaru, să-l ajute la jupuitul animalului pentru a ne face o-pinci orzobite, pe care le încălțam cu ciorapi de lână împletiți de mama cu 5 cârlige de sârmă.
Șorici mâncam de pe piciorele frumos pârlite și de pe bărbia din care făcea tata șuncă.
Povestea copiilor de la țară. Câte asemenea secvențe se pot insera în această expunere !?
Viața fiind arborele din noi ca o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice și mecanice caracteristice organismelor vii, derulată pe parcursul a unui neștiut număr de ani; copilăria rămânând prima parte a vieții, ca cel mai frumos vis, cea după care la adâci bătrâneți plan-gem ca niște copii.
Unde ești copilărie ?

Roșiile. Romanești 08.12, 2019

Doamne...

Doamne, repede trecură patru decenii
De la Crăciunul pângărit al iernii !
Erau șacalii flămânzi de putere,
Când Țara gemea de mare durere.

Cu crime, manipulări, perversiuni
Ajunseră călăii, criminali, – stăpâni,
Care, prin fel și fel de șiretlicluri,
Și-au pus pecetea pe nimicuri.

Au fost capabili de orice,
Crezând că sunt „folclorice”,
Iar ei actorii cei mai buni
Îi împărțiră pe români:

Cei mulți de… stânga;
Câțiva, de dreapta, dau cu ranga
Susținuți de nepoțelul lui Hitler –
Ha, ha, ha: Klaus Iohannis Werner.

Îndurăm decizii, hotărâri – picuri de seu –
Blestemele – pedespe de la Dumnezeu.
Mai sunt vreo 9-10 ani
Și vine vorba lui Brucan.

Lipsiți de adjectivul „buni”
Învrajbă pe români contra români,
Că al majorității vot
Ei, opozanții, nu-l socot.

E unul; bată-l, să-l bată amarul !
- Bă, puneți mâna, dați cu parul !
Să-i gonim ca pe ciocoi,
Să luăm guvernarea noi!

Avid de împăunare vidă
Nu se privește în oglindă
Și nimenea nu vrea să-l vadă,
Cum dă stăpânului din coadă.

2Făcu acum un hit din cobză
Și pedesiștilor o poză;
Atât îl duce rațiunea,
Că o trânti cu… moțiunea.

Doamne, mai veni o amânare
Pân’ la Marea Sărbătoare,
Până la Crăciunul sfânt –
S-a-ntors vremea din trecut.

Vom avea nou Președinte;
Uniți mergem înainte,
Că toată lumea ar vrea,
Să-și trăiască decent viața.

Au trecut patru decenii;
Se rezistă prin smerenii
Și atâta vor dura,
Cât electoratul îi vrea.

Cât de abil ești când poți,
Să-ți pui mentorul la colț !
Analfabet cu glas de mut –
Exemplu jalnic pe pământ.

O mai trece multă vreme;
Rivalii, ca specimene,
Își fac mendrele în ring,
Nu au lacrimi, dar tot plâng.

Ion Părăianu
20 iunie, 2019

Prefața de Florentin Smarandache
Pr. univ. dr. University of New Mexico - USA

Trubadurul spațiului rural

Cu antologia – bilanț Trubadur la porțile neamului, Ion I. Părăianu revine în atenția publicului iubitor de poezie, încercând să ofere o imagine de ansamblu a unui parcurs li-terar care-și lărgește mereu drumurile prin aderarea la un sistem de idei și norme esteti-ce îmbogățite continuu cu sensuri și motive noi, în forme și atitudini nu arareori sur-prinzătoare. Această imagine are ca trăsătură dominantă adâncirea expresivității lirice, dar și creionarea, realistă, a unui spațiu frământat de lumini și umbre de năzuințe lumi-noase și anxietăți într-o accentuată notă de originalitate. Poetul se definește, astfel, drept un tradiționalist într-o postmodernitate degringolată, oscilând între poezia intimistă și cea socială, între o abordare pastelată a naturii și invectivă cu iz politic, configurând o atmosferă în care fragilitatea și delicatețea ființei și a trăirilor ei se conjugă cu ironia, sarcasmul sau revolta, pentru a eșua, în cele din urmă, într-o resemnare deplin mioritică
Tematica rurală – satul ca centru al lumii și spațiu al propriei vieți – se pliază perfect pe modul liric de cunoaștere al poetului, pe contemplativitatea și meditația sa, oferind chei de decriptare, de descifrare a sensurilor existențiale ale unei comunități străvechi, cu practici ritualizate.
Casa, biserica, școala, copilăria, părinții, sătenii, muncile câmpului, anotimpurile și săr-bătorile tradiționale, prietenia și prietenii, dar și grădina, izvoarele, codrul, natura în general, cultivate cu exuberanță și nostalgie, apar într-o solemnitate simplă, deși specta-colul lor e plin de culoare și rafinament, punând în evidență un puternic sens etnic și moral, ceva din vocația gnomică și paremiologică a spiritului românesc. Starea sufle-tească iradiată creează impresia că ne aflăm acasă, într-un spațiu consensual al binelui, frumosului și adevărului, al familiarității cu divinitatea și natura.
Este, apoi, de relvat și capacitatea lui I. I. Părăianu de a condensa, în unele poezii, momente de autentică reverie, dar și de elogiu, secvențe de un dens dramatism al ideii, ori trăiri spiritualizate, uneori euforice, ca în versurile dedicate Limbii Române, lui Eminescu, Mărțișorului sau mamei, captând atenția lectorului și înălțându-l în sferele înalte ale trăirilor fabuloase. Predilecția pentru farmec și fermecător își găsește, uneori,
contraponderea în momente, când lucid realiste, în reflecții amare, dureroase sau izbuc-niri autoironice sau sarcasme, poetul demisficându-și propria condiția și sfârșind într-o atitudine sceptică, într-o stare difuză, de incertitudine.
Pe acest tipar al satului, privirile poetului se opresc pe fundalul unui cer sumbru, plin de înțelesuri și prevestiri tulburătoare. Este imaginea acelui spațiu labirinitic închis în sine, din care își iau zborul tainele lumii, ajungând până la urmă la acea însesinsre tra-gică, specifică Mioriței. Este, în fond, destinul interior al unui neam prins în schimbarea necontenită a Universului.
Cu Antologia Trubadur la porțile neamului, Ion I. Părăianu își conturează definitiv profilul liric, versurile antologate fiind expresia unei experiențe existențiale proprie, ca-re conferă prin ea însăși valoare textelor.

Florentin Smarandache

Este ziua ta, copile!

Strănepoatei mele, Ionela-Ștefănița
(Londra, la 4 luni)

Doamne, după cununie,
Ne-ai dat altă bucurie;
Ne-ai adus copii în casă,
Fie-ne viața frumoasă.

Vom duce o viață bună
Părinți, bunici împreună,
Până când vor fi majori
Și vor fi la casa lor.

La rând, vor avea copii;
Pentru bunici - bucurii.
Primim milostenie
Acum de-ntâi iunie.

Vom fi cu toții copii,
Dar mai primim jucării,
Bomboane și prăjituri,
Că suntem de mult maturi?

Este ziua ta, copile !
Este Întâi iunie !
Bucurați-vă de nume,
Copii, din întreaga lume !

Nelu Părăianu 1 iunie, 2o19

Iubire nebună

Transpiră cearșaful sub noi
Ca otava pe câmpuri în zori,
De cazne și gemete scurte
Ca apa-n cascade la munte.

Pe cergă plâng fire de maci
De milă, când greu te dezbraci.
Eu te doream din pruncie,
Dar refuza vremea să-ți să vie !

O stare buimacă ne prinde
La ora de taină, fierbinte;
Ne-nvăluie roi de fiori,
Care dispar până-n zori.

E o nebună iubire
Încătușată în mine
La cumpăna de noapte;
Deci, să o-mplinim! Se poate.
                *
Săvârșind animalicul sex
Trecem nevrând prin beciul domnesc
O vreme. Legea o spune.
Ce rușine față de lume !

Viață fără iubire nu e;
Viața curge din femeie.
Iubiți ! ne-ndeamnă Preasfântul;
Un fel - de-a-mpărăți Pământul.

Răbdăm durerile iubirii;
E o virtute-a omenirii,
Care ne duce-n infinit,
Cât este Soare-n Răsărit.

Ion Părăianu

HAIDEM LA VOT !

Vrem miez roșu de măr copt ?
Haidem cu toții la vot !
Mâine ne-ar durea în cot,
Dacă vrem tot un netot.

Să nu facem prea mult zgomot
Prinși în cuva cu borhot;
Să stârpim orice pivot
Cu lăstarii lui cu tot !

S-au umflat ca un balot
Administrat cu azot.
Bâzâie ca un robot,
C-au rămas doar în capot.

Să le dăm un antidot,
Haidem cu toții la vot !

Ion Părăianu
Romanești 26. 05, 2019

Hristos a înviat !

Bat clopotele pretutindeni
La mânăstiri în miez de noapte,
În pragul zilei de armindeni
Cu pomii albi și flori de lapte.

Merg mai primeniți creștinii
Pe drumul presărat cu flori;
E strămoșeasca lege-a firii,
Să mergi la Paște-n ceas de zori.

Luasem Lumină de la Christ
Descătușată din mormât;
Luându-i Morții orice vis –
C-ar fi Stăpâna pe Pământ.

*

Astăzi este o Zi Mare:
Iisus Hristos a Înviat !
Reînviem de Sărbătotoare
Prin moartea Lui, - crucificat.

După slujbă-n miez de noapte,
Când postul s-a dezlegat,
Cu pacea-n suflete curate:
Spunem: Hristos a Înviat !

Cu făcliile aprinse
Vin copii cu ouă roșii;
Miros sarmalele-ncinse,
Cozonacii, caltaboșii...

**

Vecini, neamuri și prieteni
Vin să-nchine un pahar;
Joacă, râd și bat în pinteni,
Să mai uite de amar.

Cum e datina străbună,
Ei ciocnesc cu ouă roșii,
Servesc un pahar de prună,
Cum făceau, cândva, strămoșii.

După mesele bogate
Golesc cofele cu vin –
Sânge din răni sângerate
Ale Fiului Divin.

Prăznuiesc Sfintele Paște;
A-nviat Mântuitorul !
Distrgând cripte nefaste
Și ne-a prezis viitorul.

***

Credem în ziua de mâine;
Hristos este printre noi !
Avem viața - unt pe pâine;
Am ars vremea dinapoi.

Trăim Marea Sărbătoare!
Tot creștinu-i împăcat;
Masa e-ndestulătoare;
Azi, Hristos a înviat !

****

Apoi, se strâng la cămin
După obicei lăsat.
Fierbe-n ei sânge latin,
Din Hristos cel Înviat.

Fete mândre și flăcăi
Joacă horile de Paști,
Părinții se văd în ei
Precum Luna printre aștrii.

Cade seara peste sat;
Domnește o noapte bună,
Cu Hristos Cel Înviat
Ne-ntoarcem târziu, pe lună,
Cu sufletul mai curat:

Iisus Hristos a Înviat !

Nelu I. Părăianu

Populisme...

Găsim în DEX electoralism
Sinonim cu populism:
Viața promisă – decentă ,
Ne-o distruge vremea... lentă –
Populisme !

Ațipind printre suspine;
Am prins zeci de ani vechime:
Nu avem autostrăzi,
Căi ferate, fermele, cândva, modele...
Populisme !

Grădinițe, școli, spitale
Parcuri pentru delectare,
Săli de sport, piețe moderne;
Pensiuni de două stele...
Populisme !

Blocuri pentru tineret
Sunt doar schițe pe hârtie.
Scadența ?
Cincinalul care vine
La cârmă cu alt Guvern;
Populisme !

Ne hrănim cu vorbe spelbe
Din valize pesediste;
Salarii, pensii... promise
Fie chiar și nesimțite...
Populisme !

Vine sorocul; alegeri:
Vine zahărul, uleiul...
Noi promisiuni deșarte-
Cuvinte unse cu miere,
Dar amare și... mai triste ;
Populisme !

Nu tramvaie;
Vagoane de tren moderne,
Autobuze electrice
Și câte lucruri promise;
Populisme, populisme...

Sunt atât de ocupați
Cu procesele penale,
Șantaj, mărturie mincinoasă,
C-au uitat de spitalele-azile,
Unde ne sfârșim de zile;
Populisme !

Locuri de muncă nu sunt,
Întreprinderi, combinate, mari uzine
Au dispărut – frunze-n vânt;
Mine – știe cineva, mai sunt
Ori au „murit„ sub pământ?
Românii s-au dus din țară;
Aducem chinezi de-afară,
Vorbe, vorbe-n pielea goală !
Populisme !

Către Domnul rugăciuni
Înălțăm și zi și noapte.
Ne hrănim de ani cu vise;
Populisme, populisme...

Nelu I. Părăianu

Crucea

Crucea – intersecția coordonatelor din centrul Universului!
Patru brațe indică zările...
La Turnul Babel s-au statornicit semințiile.

Crucea – simbol creștin al mântuirii,
dar instrument și al torturii.

Crucea ? –
Prima închinare a pruncului:
„În numele Tatălui, al Fiului, al Sfântului Duh !”
Crucea e semnul iubirii –
Izvorul Tămăduirii

După semnul Crucii a fost creat și Omul:
Sus – capul;
Jos – corpul cu picioarele;
În lateral – întinse brațele.

Imaginația – un dar înnăscut.
Dar ce dar !
Har de la Dumnezeu
binecuvântat.

Crucea...
din stâncă,
din fier,
marmură,
din lemn;
din ce nu-ți poți închipui;
din două sau mai simplu
dintr-un cui,
după puterea de imaginație
a oricărui artist.

Crucea rămâne cruce ! –

Simbol sabian
și, mult mai trist.

Crucea, - totuși, lucru sfânt;
Să o purtăm precum Iisus,
învățătorul, până la mormânt
fără durere și suspin !

Așa vom fi izbăviți de Cel Rău !

Dumnezeu, Tatăl, ne dovedește
Că-n viață, permanent, ne iubește.

Nelu I. Părăianu

Trubadurul spațiului rural

Cu antologia - bilanț Trubadur la porțile neamului, Ion I. Părăianu revine în atenția publicului iubitor de poezie, încercând să ofere o imagine de ansamblu a unui parcus literar care-și lărgește mereu drumurile prin aderarea la un sistem de idei și norme estetice îmbogățite continuu cu sensuri și motive noi, în forme și atitudini nu arareori surprinzătoare. Această imagine are ca trăsătură dominantă adâncirea reflexivității lirice, dar și creionarea, realistă, a unui spațiu frământat de lumini și umbre, de năzuințe luminoase și anxietăți, într-o accentuată notă de originalitate. Poetul se definește, astfel, drept un tradiționalist, într-o post-postmodernitate degringo-lată, oscilând între poezia intimistă și cea socială, între o abordare pastelată a naturii și invectiva cu iz politic, configurînd o atmosferă în care fragilitatea și delicatețea ființei și a trăirilor ei se conjugă cu ironia, sarcasmul sau revolta, pentru a eșua, în cele din urmă, într-o resemnare deplin mioritică. Tematica rurală - satul ca centru al lumii și spațiu al propriei vieți - se pliază perfect pe modul liric de cunoaștere al poetului, pe contemplativitatea și meditația sa, oferind chei de decriptare, de descifrare a sensurilor existențiale ale unei comunități străvechi, cu practici ritualizate.
Casa, părinții, sătenii, copilăria, școala, muncile câmpului, anotimpurile și sărbătorile tradiționale, prietenia și prietenii, dar și grădina, izvoarele, codrul, natura în general, cultivate cu exuberanță și nostalgie, apar într-o solemnitate simplă, deși spectacolul lor e plin de culoare și rafinament, punând în evidență un puternic sens etnic și moral, ceva din vocația gnomică și paremiologică a spiritului românesc. Starea sufle-tească iradiată creează impresia că ne aflăm acasă, într-un spațiu consensual al binelui, frumosului și adevărului, al familiarității cu divinitatea și natura.
Este, apoi, de relevat și capacitatea lui I. I. Părăianu de a condensa, în unele poezii, momente de autentică reverie, dar și de elogiu, secvențe de un dens dramatism al ideii, ori trăiri spiritualizate, uneori euforice, ca în versurile dedicate limbii române, lui Eminescu, Mărțișorului sau mamei, captând atenția lectorului și înălțându-l în sferele înalte ale trăirilor fabuloase. Predilecția pentru farmec și fermecător își găsește, alteori, contraponderea în momente când ludice, când lucid realiste, în reflecții amare, dureroase sau izbucniri autoironice sau sar-casme, poetul demistificându-și propria condiție și sfârșind într-o atitudine sceptică, într-o stare difuză, de incertitudine.
Pe acest tipar al satului, privirile poetului se opresc pe fundalul unui cer sumbru, plin de înțelesuri și prevestiri tulburătoare. Este imaginea acelui spațiu labirintic închis în sine, din care își iau zborul tainele lumii, ajungând până la urmă la acea înseninare tragică, specifică Mioriței. Este, în fond, destinul interior al unui neam prins în schimbarea necontenită a Universului.
Cu antologia Trubadur la porțile neamului, I. I. Părăianu își conturează definitiv profilul liric, versurile antologate fiind expresia unei experiențe existențiale proprie, care conferă prin ea însăși valoare textelor.

Florentin Smarandache

Ciuta

La izvorul din pădure
În gura de hududoi
Când e soarele-n chindie
Se-adapă turma de oi.

Iar în orele de taină,
Pe poteca bătucită
Cu urechile ciulite
La izvor vine... o ciută.

La stâna de pe colină
Arde felinaru-n cui;
Rumegă oile în staul;
Dulăii umblă haihui.

Ciuta stă încremenită
Lângă limpede izvor;
Câinii mârâie și latră;

Ciuta scârmă din picior.

Gându-i zboară la ieduți,
Când dulăii o-nconjoară,
Că sunt mici și ne-nțărcați,
Și-ar putea de-acum să moară.
               *

Ei în grija cui rămân
Din acest ceas blestemat,
Când cu apa, pe sub maluri,
Curge sângele-nchegat?

Stelele lucesc pe cer;
Ochii ei adânc în craniu
Sunt la fel de vii ca ele –
Tente de culori – uraniu.

Cățelandrii vin pe urme;
Le miroase-a sânge cald.
Sunt odrasle de canine;
Ei sunt... vameșii din vad.
 

                 **

Căprioara-i devorată
De această mare șleahtă.
Undeva, flămânzi, ieduții
Zadarnic o mai așteaptă.

Nelu I. Părăianu

Femeia

Motto: Femeia frumoasă place ochiului,
femeia blândă place inimii.
Prima este o adevărată bijuterie,
iar a doua este o comoară
Napoleon Bonaparte

Ca și poezia, într-adins,
Femeia nu poate fi definită.
Ea-i un ocean de necuprins;
O mare de vise, infinită.

E cum, nu ne-o putem închipui;
E marele ogor din care „mirabila sămânță”
Eliberează rodul spre lumină
Din embrionul dospit în adâncuri
Pentru toți gospodarii cu credință.

E Limba Română ce ne-nvață,
De când ne ținem copăcel,
Cvântul „mamă” – primu-n viață
Și altele… multe, la fel.

E aripa, când prinși de ger,
Ne ocrotește cu căldură,
Precum și îngerii-n cer
Sunt în paza cea mai bună.

E tot ce vrem și ce nu vrem;
Este Icoana din Inos;
Pentru bărbat e un blestem
Din dragoste pentru Hristos.

Ea e femeia de-nceput –
O Eva dusă în ispitită
De-al Raiului interzis fruct,

Dar, totuși trebuie iubită !

Și s-o iubim, cum se cuvine;
Vremea nu mai e secretă;
Ea e izvorul de iubire;
Izvor de viață pe Planetă.

Femeia e viața de mâine;
E mama, e colega, soră.
Să o iubim; e miez de pâine,
Să nu lăsăm spațiu de ură.

Nelu I.Părăianu

Mărțișor

De când eram elev,
auzisem din bătrâni,
că simbol al primăverii
e-o floare, un ac și două fire:
unul roșu, altul alb.

Mărțișor; Simbol milenar
al dragostei; mi-i drag să aleg,
să ți-l pun la mână
sau să-l agăț în piept.

Era în mintea mea naivă

ceva nedefinit; probabil,
un sentiment mă încerca;
în gură îmi curgea salivă
molfoind o alviță pe limbă.

Două fire-am împletit.
pentru dragostea ce-ți port;
ți-am legat și un bănuț –
simbol vechi al sănătății,
norocului, frumuseții...

Erai mândră între fete,
te țineai cea mai semeață
ca-n pădure bradul verde
pe rouă de dimineață.

Ce-o fi fost în mintea ta,
când în piept purtai un dor,
de-ai putut cu nonșalanță
să refuzi un mărțișor ?

Gest urât, nechibzuit,
dar te iert „e vechi păcatul”:
Ce pretenții ? Eram mic.

Mărțișorul e un dar,
Simbol al unei iubiri,
Poartă-l cu drag așadar !
E iubirea melei firi.

Nelu I. Părăianu

Remember

Poem despre Eminescu

Când buciumul sună cu jale.
Mă plimb pe lângă plopii fără soț;
adun cuvintele ce exprimă adevărul –
zestrea băietului moldav întrupat dintru toate.

Afirmă unii: Născut la Ipotești,
iar alții susțin orașul Botoșani.

El a notat c-a apărut din adâncul mării,

iar frumoasei din povești că s-a născut
din a chaosului văi.

E chintesența creației cerești –
Luceafăr pe Pământ.

Părinții „…soarele e tatăl meu,/
Iar noaptea-mi este muma”.
L-au cununat cu sărăcia și nevoile și neamul;
cu tot ce mișcă-n dulcea Românie: râul, ramul –

Din floare albastră și flori de tei
a strâns nectarul din-tregul Univers;
l-a pus cu măiestrie-n metafore – scântei,
și ne-ndulcesc în fiecare vers.

Noi, români, ne păstrăm limba –
cuvinte ce din coadă sună-n cadență de arme;
cuvinte cu aură puse-n altare – icoane-ntre rame.

Filozofia lui Eminescu e Sferă !

Nu poate fi explicată-n câteva versuri;
de la Heraclit la Platon – renumiții antici;
nici de la Kant la Schopenhauer – promotori romantici.

În limba română - năframă de curcubeu am scris acest poem,
aniversarea Luceafărului – flacăra în conștiința neamului meu.

Pioase cuvinte înălțătoare, remember,
placăm din Mai am un singur dor:
„Cum n-oi mai fi pribaeg
De-atunci înainte
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.”

Ion Nelu Părăinu

Eminescu

Râul, ramul și toate elementele naturii,
Adevărații Lui prieteni - simboluri mari literaturii
I-au inspirat versuri alese –
Rare capodopere –
Ce-au încurcat pe critici
Să scrie opere.
Inima Lui cât harta României
Și dincolo de milenarul Prut,
Pe care orice Nație l-ar fi vrut.
EMINESCU – un Mesia – chintesență neaoșe,
Prinos celest împărtășit ținutului terestru,
Prin disiparea Ființei Eminescu.
Cerul și marea, afirmă El, părinți –
L-au așezat în galeria marilor sfinți.
A scris și a iubit ca nimeni altul,
Țara, limba, păsările, plopii,codru,
Iar în nordul Moldovei - satul.
Era singular în scrieri ca modru.
Politica i-a pus capăt vieții,
În iunie , anotimpul tinereții...
Era angelic în prieteni,
Ce i-au grăbit, satanic, moartea –
Cuget de nepământeni !
Numa-n Cer își scria Cartea;
Promovând, ani de migală,
Limba noastră cea română
’N Cultura Internațională.

Ion Nelu Părăianu

„Zeița” din oglindă

Se privea baba-n oglindă:
-- Arăt fain; mai am vreme de trăit.
Cine ce are cu mine ?
Mai am timp și de iubit...

Mereu da cu Fond de Ten
S-ascundă ridurile dese,
Să aibă fața-mbujorată
Ca miss pirandele alese.

Visa la vremile din urmă,
Când flăcăi călări pe murgi
O-mpresurau în ritm tangou
În serile de iarnă lungi.

Întruna se privea pe sticlă;
Făcea pe tocuri piruete
Și fredona romanțe vechi,
Pân’ da cu capul de perete

Zâmbea cu ochii-ntredeschiși;
Trupu-i mereu înfiorat;
Se vedea cu ani în urmă
La joc cu tinerii din sat.

Parcă-ntinerise baba;
Ochii îi jucau în tindă
Nebună de fericire,
Că părea ca în oglindă.

*

Intră nepotu’ în casă
Și o vede-n pat lungită:
-- Mamaie, ce e cu tine ?
Coasa ta e ruginită!

-- Bine zici, mânca-te-ar buna !
I-a șoptit pierzându-și suflul.
Și „zeița din oglindă”
Pan’ la urmă și-a dat duhul.

Nelu Părăianu

Flori de gheață

Când Soarele privește din chindie,
apar nori grei și albi, care, purtați pe aripi de vânt,
se descarcă de grindină peste sat.

Asfaltul fierbinte transpiră răceala în eterul din spuze;
pomii se frâng, cad sclavi în genunchi
ca orice făptură,
dezbrăcându-se de frunze
ca prizonierii de armură.

Grădinile, mirese, gătite în armindeni
sunt deflorate în mod bestial
de alte flori – muniție de gheață –
proiectile din depozitul – nori.

Iarba și frunzele s-au predat,
trmurând sub scoarța de gheață
ca-ntr-un început rebel de iarnă,
iar oamenii sunt cuprinși de durere și spaimă.

Copiii nu pricep dezastrul;
nu văd cămara, hambarele flămânde, fără pântec;
ei joacă șotronul pe albul asfalt
inconștienți, că nu-i vremea de joacă și cântec.

Ion I. Părăianu