Blestem

Te-am ascuns în ochiul cugetării,
nu știu de ce, nici când, nici cum,
dar te-ai lipit ca marca pe scrisoare.
Doream să te deschizi în răsărit
ca macii în lanul din câmpie
și arc din umbra unui curcubeu
să mă-nfiori atât de pătimaș,
încât să-mi lași o rană sângerândă
ca de un vârf de lance rătăcit,
încât să cred că viperă ai fost
de permanent ai stat la pândă,
să vină ceasul cel de taină
și-n vis sinistru de sub pleoapă
să evadezi ca pasărea din laț,
și-n ’naltul azuriu să te ridici
stăpână pe Împărăția Cerului,
fără timp, de unde, de blestem, să cazi
și-n drumul tău, cu limbi de foc,
balaurul să te înghită, că te-am urât,
femeie blestemată și fără de noroc !
Aici, în spațiul meu, înmugurit lăuntric,
mă simt puternic, liber de toate câte sunt,
că ești o Evă, ca toate, lăsată pe Pământ.

Ion Părăianu

Nu mi-e frică de moarte

În serile de iarnă, la lampa cu fitil,
Îmi povestea mămica, nu voi afla eu când,
Mă va călca norocul, că primul semn îl am;
Tichia de pe cap cu care m-am născut...

Că Domnul ce mi-a dat-o, e semn, prin necuvânt.

Am prins tăria cutreierând tărâmuri neștiute
Pe cai înaripați struniți ca Făt-Frumos;
În colț de Rai am întâlnit apostoli, îngeri,

Toți slujitorii ce-au suferit într-un Hristos
Și Duhul Sfânt trimis să-mi dea puteri.

I-am ascultat, de ani, slujirea în biserici,
Poruncă de la Domnul în toate câte sunt

Și l-am visat în viață în fiecare clipă,
Și-nvățătura Lui mi-am însușit-o zilnic,
Și ocrotit am fost sub sfânta Lui aripă.

În viața pământeană iubește și dușmanii,

Că suntem călători din ceasul zămislirii
Și să-ntărim credința-n Bunul Dumnezeu,
Că viața este timp de marea pregătire
Pentru Cealaltă Lume, dar după mântuire.

Deși mi-au luat tichia, calea mi-a fost lumină
Și călăuză dreaptă credința ortodoxă,
Pe care am slujit-o în viața-mi efemeră,
Fiind gata să primesc, ca pe mireasă, moartea,

Să merg în veșnicie, cum toată lumea speră.

Ce frică să mai fie, când Domnul ne iubește
Dându-L la moarte pe Fiul Său pe cruce –
Cheia iubirii Lui pentru întreaga lume,
Prin jertfă, pe care, smeriți, noi ÎL slăvim
Acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Ion Părăianu

Mai... decât românii

Motto:
Politica nu are principii.
Are numai interese.
Octavian Paler

Trece cu alai prin sat
Gigel de la Primărie,
Burtos, mic și îndesat,
Iar pe cap – o pălărie.

Oprește din poartă-n poartă,
Lăudându-se cu... fală
Și la toți, pe rând, arată
Oferta electorală.

Mulți, prea puțin interesați
De gogoșile vândute,
Mai fuseseră-nșelați,
Nici n-au vrut ca să-l asculte.

Nea Costel, octogenar,
L-a admonestat cu tâlc:
- Gigele, tu ai un har:
O duci bine, că stai mâlc.

- Acum dau mereu din clanță,
Vreau să fiu ales Primar.
Dintre toți am prima șansă:
Doișpe ani... viceprimar.

- Cu respect, domnu Gigel,
Schimbă moșul pe loc foaia.
Nu-mi vine să cred de fel,
Că lupul e alb ca oaia.

- Nene, până ieri cu PSD-ul,
Astăzi vrem Marea schimbare,
Câștigăm cu PNL-ul.
Hai cu toții la votare !

- Aa, văd cum părăsiți partidul...
După cum adie vântul;
Să cred că dispare vidul
După cum scuipați cuvântul ?

Ați făcut pactul, se vede;
Este singurul din jocuri,
În care comuna vede
Rocada mică de locuri.

De vreo câțiva zeci de ani
Profesia - om politic –
S-a născut doar pentru bani;
Pentru altceva? Nimic !

Suntem nație bolnavă;
Prostia ne otrăvește,
Iar „cârmacii de pe navă”
Ne conduc tot… mai orbește.

De obedienți ce suntem
Ne-am pus iar jugul pe ceafă.
Nu avem motiv să plângem,
Că știam ce ne așteaptă.

Mincinoși și hoți de mână
Mai ca la Hora Unirii
Fac mereu case-mpreună,
Că-s mai rromi decât românii !

Ion Părăianu

Amărâtă bătrânică !

O bătrână-n colț de stradă
Pe-o piatră de trotuar;
Pe cap, doliu, o broboadă,
Necăjită de amar.

Stă cu mâna tremurândă
Întinsă pentru un ban,
Că de trei zile flămândă
A zăcut într-un canal.

Pe soț, cu mulți ani în urmă,
Gangrena l-a mistuit.
Era poate cel din urmă
Dintr-un leat care-a pierit.

În Italia un fiu, după altul dispărut,
A fost spulberat pe zebră.
Și, din lanț o verigă s-a mai rupt –
Fetița – care-o mai ținea în... vervă.

Ce greu i-au mai trecut anii...
Ultimii i-au luat puterea,
Iar, dintotdeauna, banii
I-au lipsit precum vederea.

Trec oameni grăbiți de nevoi,
Niciunul cu dare de mână.
Omenescul e putred în noi,
Iar răul întruna se-adună.

Amurgul se lasă domol
Pe urbea noastră cea mică;
Tremură pe piatră sub țol,
Amărâtă, o bătrânică.

ION I. PĂRĂIANU

Vis de vară

Motto:
În viață joacă teatru doar
cei care nu au nici un rol !!!

Treziți din vis de zgomotul de stele,
Care au spart a lacului oglindă
Printr-o fereastră dintre nori de lapte,
Ca un ciocan care lovește-n grindă,

Îmbrățișați pe-o bacă, sub un tei,
Doi tineri, fiind cuprinși de teamă,
Privesc cum lacul arde cu scântei,
Când visul zorile-l destramă.

Era o noapte scurtă, ca de vară;
Privirile se luminau de zori,
Care-au rămas arzând din fapt de seară,
Până când luna s-a topit în nori.

Sosise ceasul cel de taină,
Când peste tot domnea misterul,
Iar timpul dezvelit de haină
Le-a deschis în cale cerul.

Și s-au dus... chemați de har,
Grație de la Divin,
Până-n ușa de altar,
Visul fiindu-le deplin.

Au lăsat în urmă teama
De toate câte se-ntâmplă,
Iar acum își dau cu seama –
Rânduiala nu e tâmpă !

ION PĂRĂIANU

Vis de vară

Motto:
În viață joacă teatru doar
cei care nu au nici un rol !!!

Treziți din vis de zgomotul de stele,
Care au spart a lacului oglindă
Printr-o fereastră dintre nori de lapte,
Ca un ciocan care lovește-n grindă,

Îmbrățișați pe-o bacă, sub un tei,
Doi tineri, fiind cuprinși de teamă,
Privesc cum lacul arde cu scântei,
Când visul zorile-l destramă.

Era o noapte scurtă, ca de vară;
Privirile se luminau de zori,
Care-au rămas arzând din fapt de seară,
Până când luna s-a topit în nori.

Sosise ceasul cel de taină,
Când peste tot domnea misterul,
Iar timpul dezvelit de haină
Le-a deschis în cale cerul.

Și s-au dus... chemați de har,
Grație de la Divin,
Până-n ușa de altar,
Visul fiindu-le deplin.

Au lăsat în urmă teama
De toate câte se-ntâmplă,
Iar acum își dau cu seama –
Rânduiala nu e tâmpă !

ION PĂRĂIANU

Băteau zorile-n fereastră

De când m-a prins luna-n grădină
Că mă jucam cu fluturii,
N-am mai avut un ceas de tihnă
Chiar în leagănul naturii.

M-am dus la fabrica de bere,
La unul din laboratoare,
Când era noaptea în putere.
La servici... doar domnișoare.

Eu făcând privirea roată,
Una dintre laborante,
Sub halat, mai goală toată,
A plecat cu mine-n... noapte.

Și ne-am dus, am mers pe jos,
Tot ținându-ne de mână,
Pân la blocul de la colț
Și ne-am zis: „O noapte bună !„

Nu se putea, cred, altfel;
O noapte… mai decât în vis.
Cât a dorit să o înșel,
A ținut într-un adins.

M-a dus la etajul trei
Într-un dormitor, la stradă.
Alături dormeau ai ei;
Aveam cea mai bună gardă.

În lumini de licurici
Apare șarmantă, nudă,
Lângă pat, doar în papuci,
Iar coapsele-i tot asudă.

M-a cuprins pe după umeri
Și m-a strâns, ghem m-a făcut.
Puteai, cumva, să te superi,
Când ți-a dat ce ți-a plăcut ?

Timpul este o năpastă,
Când păcatul e-o plăcere;
Băteau zorile-n fereastră,
Când prinsesem iar putere.

M-am întors pe Valea Șasei
Cu un dor amar în piept.
Se treziseră ai casei.
Mai era timp să aștept ?

N-am putut să-i fac cu mâna
Un semn de „La revedere !„
Din balcon privea întruna,
După mine, cu durere.
( Da. Asta, zic și eu, muiere !)

Ion Părăianu

Sinucigașul

Mă simt sinucigaș.
Mi-am spintecat trupul din humă
Și l-am pus pe cântar.
Era inegal.
Din cavernă s-a evaporat
O suflare,
Ea rămânând
Să se încorporeze, cu alai,
În aceeași materie,
Puțin mai la vale.
Duhul
S-a ridicat înmiresmând văzduhul.
Îngerii l-au întâmpinat
Și l-au plimbat în Carul Mare
Prin Grădina Domnului și,
Înspăimântat de cele nevăzute,
S-a așezat pe covor de verdeață.
O mângâiere caldă
I-a spulberat durerea și tristețea.
Își găsise locul.
Eu, de-acum,
Mă despărțisem de mine,
Dar ca leguma, floarea sau copacul
Mi-am lăsat rădăcinile în pământ,
Acolo, de unde m-am născut.
Mare sinucigaș !
Trupul în Pământ...
Sufletul la Domnul Sfânt.
Nu sunt nicicum împăcat;
Stă, la rând, la judecat.

Ion Părăianu

O amintire uitată

Anii adunați în spate
Îi odihnesc pe-un scaun rupt,
Gândesc mult că nu se poate
Să rup prezentul de trecut.

M-agăț de zborul unui vis,
Să-ți prind un trandafir în păr
Și-n piept o floare de cais,
La picioare flori de nufăr.

Împodobită ca o zână,
Furată de un Făt Frumos
Pluteați ținându-vă de mână
Într-un ținut de basm, frumos.

Aș vrea parfumul din cuvinte
Să-ți ardă zâmbetul pe buze
Și trupul crud de dor fierbinte,
Dospit de magice ventuze.

Frâu liber dau unui poem,
Din el metafore să strângi;
Ar fi plăcerea unui semn,
Că după altcineva plângi.

Îți urmăresc atent privirea,
Cum pe aripe de îngeri,
Scrutează, sigur, înălțimea
Pentru care arzi și sângeri.

Privirea-nobilează chipul,
Un Grigorescu de-altă dată,
Dar pentru toate vine timpul
Și... amintirea e uitată.

Nelu Părăianu, Roșiile
29 mai, 2016

Sclav dintotdeauna

La vârsta când încolțesc sentimente
Eram un sclav al dogmei singulare,
Care domnea ca albul pe perete
În astă țară, și... pe noi călare.

Mergeam toți pe-același drum bătătorit,
Nu puteam glumi, nici vorbă de bancuri!
Vite ! Mugeam în țarcul bine păzit;
Cuvântului liber nu-i găseam leacuri.

Multe priviri am adunat în gânduri
Rămase-n aparat cu diafilme,
De când eram un copilaș cu... riduri
Și condamnat (la activ) fără crime.

Durerile s-au strâns în piramide
Și-au izbucnit prin inime de tineri
Într-un trecut cât nu poate cuprinde
În inima-i hâdă nici Sfânta Vineri.

Zadarnic au murit tineri și copii
Și împușcat a fost Conducătorul,
S-au pus la cârmă tot ei, comuniștii,
Care-l pupau în fund pe Dictatorul.

La Cotroceni, în Parlament, oriunde
S-au pus de-acord cu legile votate...
Că fiind la beci, apa să nu-i inunde,
Că zac de bine și... imunitate.

Acum, după mai multul sfertului de veac,
Din vorbe aruncate-n van, doar una
Îmi cade bine. E scris și-n zodiac:
Sunt mai sărac și sclav dintotdeauna.

ION NELU PĂRĂIANU

S-a răsucit Pământul

Pământul se-ntinde domol către Poli,
Iar anotimpurile se rotesc de o vreme;
În decembrie-i vară; în vară – îngheț și ninsori.
Fiecare, de rău în mai rău, întruna se teme.

La munte revin zăpezile-albastre,
Pe străzi curg viiturile râu
Ducând sudoarea trudirilor noastre
Pe nărăvașe ape, călăi fără frâu.

Natura e bolnavă și zace
De geruri și brume nocturne;
Blestemele cad năpraznice
Pe prea nevinovata lume.

Se plouă cu noroi și cenușă
Din cerul greu, plumburiu,
Fulgere se sting pe prag, lângă ușă
Și tunete surde se sparg în pustiu.

Semănăturile ne-au spus, subit, adio !
Și viile... răsaduri din grădină...
Azi stăm atenți pe știri de meteo,
Că viața, de noi, e tot mai străină.

S-a răsucit de mult Pământul,
Credința, la fel, ne e deșartă;
Ne-am învelit cu giulgiu, mai urâtul,
Sperând în mai bine pe Lumea cealaltă.

ION PĂRĂIANU

Iepurașul buclucaș

Fie din sat sau oraș,
De-nvierea Domnului
Fiecărui copilaș
Ouă roșii îi aduce
Urecheatul iepuraș.

Bucuroși erau micuții,
Dar mare le-a fost mirarea,
Când ciocnind ieșeau puiuții...
(Ouăle erau clocite.)
Ce frumoși erau drăguții !

La un timp, cu supărare,
Toți copiii s-au vorbit
Ca să-l ia la scărmănare
Pe micuțul iepurilă
Pentru gafa lui cea mare.

Cum din fire e fricos,
Iepurașul dispăruse
Fără urme, pe dindos,
Și zadarnic le-a fost truda,
Că l-a ocrotit Hristos.

Nu era el vinovat
De această întâmplare,
Dar este adevărat
Că toate astăzi se iartă,
Când Hristos a Înviat.

Nelu Părăianu

Hristos a înviat !

În prenatalul zorilor
Așteptam în așternut
O rază a Soarelui,
Să penetreze geamul
Ca un fascicul de laser,
Să se împlânte
În perna-mi de sub cap.

A venit clipa,
Ne-am îngemănat
Și gâlgâind sângele-n vene
Am osândit sărmanul pat,
Până când spre prânz, alene,
Cu ea aură în juru-mi
Am ieșit cocon în sat.

Pomii mai înveșmântați
Făceau mari închinăciuni
Până-n poale albe, grele,
De ghirlandele cu flori;
Cucu-și bisa numele
Într-un cor de alte păsări
În huceagul din vâlcele.

De Florii, pe măgăruș,
Iisus intra-n Templul Sfânt
Și primit cu flori și ramuri
De palmieri și de măslini...
Cum astăzi, de atâtea neamuri,
E-ntâmpinat Iisus – sublim !
Toți Îl urmăm, că Îl iubim.

Natura râde în lumină
Ca tot creștinul ortodox
Primenit - floare-n grădină -
Smerit sub crucea lui Hristos.
Azi toți au sufletul curat
Și-n noaptea mare a minunii
Își zic: ,, Hristos a Înviat !”

Dar raza Soarelui dintâi
Mi-a luminat puțin cararea
Și m-a făcut ca să rămâi
Aici în edenul natal
Urmându-l cu adevărat,
Pe Cel de-acum ni-i călăuză,
Că știți: Hristos a Înviat !

Se scaldă Lumea în Lumina
Întrupată în Iisus
Țâșnind prin lespedea de piatră
Sub care El a fost ascuns
Trei zile și a biruit
Întunericul și moartea
Și pe toți ne-a mântuit.

ION NELU PĂRĂIANU

Hristos a înviat !

În prenatalul zorilor
Așteptam în așternut
O rază a Soarelui,
Să penetreze geamul
Ca un fascicul de laser,
Să se împlânte
În perna-mi de sub cap.

A venit clipa,
Ne-am îngemănat
Și gâlgâind sângele-n vene
Am osândit sărmanul pat,
Până când spre prânz, alene,
Cu ea aură în juru-mi
Am ieșit cocon în sat.

Pomii mai înveșmântați
Făceau mari închinăciuni
Până-n poale albe, grele,
De ghirlandele cu flori;
Cucu-și bisa numele
Într-un cor de alte păsări
În huceagul din vâlcele.

De Florii, pe măgăruș,
Iisus intra-n Templul Sfânt
Și primit cu flori și ramuri
De palmieri și de măslini...
Cum astăzi, de atâtea neamuri,
E-ntâmpinat Iisus – sublim !
Toți Îl urmăm, că Îl iubim.

Natura râde în lumină
Ca tot creștinul ortodox
Primenit - floare-n grădină -
Smerit sub crucea lui Hristos.
Azi toți au sufletul curat
Și-n noaptea mare a minunii
Își zic: ,, Hristos a Înviat !”

Dar raza Soarelui dintâi
Mi-a luminat puțin cararea
Și m-a făcut ca să rămâi
Aici în edenul natal
Urmându-l cu adevărat,
Pe Cel de-acum ni-i călăuză,
Că știți: Hristos a Înviat !

Se scaldă Lumea în Lumina
Întrupată în Iisus
Țâșnind prin lespedea de piatră
Sub care El a fost ascuns
Trei zile și a biruit
Întunericul și moartea
Și pe toți ne-a mântuit.

ION NELU PĂRĂIANU

Buna Vestire
(Versuri în stil popular)

În martie douășcinci,
Dintr-un lung de pribegire
Sfântul Arhanghel Gavriil
Ne-a adus Buna Vestire.

Dumnezeu Atotputernic
Pentru tot ce-i în văzduh
A-mplântat în trupul Maicii
Pe Iisus prin Duhul Sfânt.

Maria făr’ de prihană,
Fecioară de-a pururea,
Întrupată cu Iisus
Ca să mântuiască lumea.

A fost vestea minunată
Primită cu bucurie
De toată suflarea lumii
Și de însăși Ea – Mărie.

Livezi, păduri de fagi, cucul
S-au trezit într-un alint,
De Vestirea-mprăștiată
De care au auzit.

Cucul își serbează ziua;
Îngerii se-adună prag
Să guste pâine cu sare
După obiceiul drag.

După alte vechi tradiții
Astăzi se mănâncă pește,
Ca el, liber, să trăim,
Cum scrie de Blagovește.

ION PĂRĂIANU

AVEAM ÎN MINE UN URÂT

Eram sunat la miezul nopții
De la etaju-ntâi, salonul șase;
Mi-era o teamă ca de hoții
Lui Ali Baba ... n-aveam șanse !

Mă deșteptam din somn buimac;
Puneam căștile-n urechi;
Pastilele mi-au fost de hac
Câteva luni; fără perechi.

La vocea-i prea catifelată
Conversam chiar ore-n rând;
O ascultam. Superbă fată !
O cunoscusem de curând.

Boleam singur la rezervă;
Mă mângâiam numai cu versul;
Era o toamnă prea superbă...
Doar ea mi-nțelegea-nțelesul.

Dimineața dinspre Soare
Deschideam fereastra larg;
Nu simțeam ce mă mai doare,
Când sosea doctoru-n prag.

Mulți urlau într-o rezervă
De un tratament sever;
Presimțeau clipa superbă;
Că li se umblă la verver.

Eram probabil protejat
De cunoștințe sau... de bani;
Dar sufletul mi-a fost curat;
Nu i-am urât nici pe dușmani.

Aveam în mine un urât
De atmosfera insalubră,
Că mulți, subit, s-au săvârșit
Și pentru veci s-au dat la umbră.

Cum melcul stă-n cochilie,
Mă ghemuiam în pat cazon
Ca un călugăr în chilie.
Un Samsung mi-a fost de-ajutor.

Urâtul îl mai port în mine
Și azi, o vremea așteptată...
Dar nu-i speranță de mai bine;
V-asigur ! Ne-ntâlnim o dată.

ION PĂRĂIANU

CE VREMURI...

Pogoară lumina-n grădină
Pe aripi frânte de vânt,
Albinele dau zor în stupină,
Cu florile făcând legământ.

Livada bătrână se-nclină
Ca baba-n strai de mireasă.
Flori grele ciorchine anină
De ram și rodu-și revarsă.

Cântă-n tufiș o turturică;
În sat din frunza de fag
O doină timpu-l despică
Și-și lasă ecoul pe prag.

O iau de mână ca pe-o soră
Și-o cuibăresc adânc în pântec;
E primăvară și e horă !
Și toate-mi izvorăsc din suflet.

Au adus berzele cucii
Și rândunelele pe sârmă,
Au dat lăstarii în toți nucii
Și-n coastă mieii zburdă-n turmă.

Mă-ntorc cu anii înapoi;
Ce vremuri mai erau la țară,
Când toată floarea de trifoi
O tăvăleam în primăvară !

Era o viață de poveste...
Dar de ani s-a alterat;
Nici un crâmpei nu se găsește,
Din tot ce-a fost adevărat.

ION PĂRĂIANU

     FEMEIA – IDEE

           Motto:

        Femeia frumoasă place ochiului,

        femeia blândă place inimii.

        Prima este o adevărată bijuterie,

        dar a doua este o comoară.

             Napoleon Bonaparte

Genial-a fost ideea !

Din Adam să faci femeia;

Bunica, mama și sora

Și soția tuturora.

Ea de n-ar fi fost pe lume,

Nu aveam noi astăzi nume.

Vă amintesc: După Potop,

Primul oraș al lui Nimrod !

Toți vorbeau numai o limbă;

Dar, când Domnul vrea le-o schimbă.

Din prostia omenească

Au vrut Turn să construiască.

Domnul le-a venit de hac

Și pe toți i-a-mprăștiat:

Credincioși, cinstiți, mișei,

Dar, cu femeia lângă ei.

Ea pe-ntregul Mapamod

Chiar pe secetă dă rod;

Ți-aș da bani cât n-ai să crezi,

De-am fi suta din chinezi.

Înțelegem, vrem, nu vrem,

Legi mai proaste noi avem,

Că una e România,

Unde gâlgâie prostia.

O s-ajungem un deșert

Cu-n legiuitor deștept

Alături de toți aceia

Care ignoră femeia.

Toate trudesc cu avan,

Să-și găsească un liman.

Hărăzite-s de Cel Sfânt,

Să dea viață pe Pământ !

Singur în durerea mea,

Pios mă-nclin în fața ta

Și ochii-n lacrimi îmi scânteie

Pentru ideea de... FEMEIE.

ION PĂRĂIANU

ÎN  PRAG  DE  PRIMĂVARĂ     

Din ochi căldura mă-nconjoară

Acum în prag de primăvară

Strânsă din razele de soare,

Când tot ce-i putred, tot dispare.

Domol spre deal poteca urcă,

Tu ești dragostea ce-ncurcă

Iubirea pe sub pomii verzi;

Doamne, vede-o și mă vezi !

Suntem prieteni și străini

Ca flori rare printre spini,

Ne-ngemănăm arareori,

Când prin trup ne trec fiori.

Tu ești lumina care curge

Prin mine ca un râu de sânge;

Ești țolul care mă-nvelește

Și-n miez de noapte mă-ncălzește.

Lumină-n arc; un curcubeu

Ce a cuprins sufletul meu.

Invidioși bolesc cu toții,

Că-mi ești regină-n toiul nopții.

În juru-ne fluturii zboară

Înmiresmați de primăvară;

Noi sub tei și clar de Lună

Din flori ne-mpletim cunună.

Hărăziți de Preaînaltul

Să fim unul lângă altul

Din prim ceas de primăvară,

Ca să cadă toți în boală!

ION  PĂRĂIANU

Mărțișor

De când eram elev,
Auzisem din bătrâni:
Ca simbol al primăverii,
Un mărțișor să îți leg
La mână sau să-l pun în piept.

Era în mintea mea naivă
Ceva nedefinit, nu știu.
Un sentiment mă încerca;
În gură îmi curgea salivă
Și-o mestecam ca apa-n pivă.

Două fire-am împletit.
Pentru dragostea ce-ți port;
Ți-am legat și un bănuț –
Simbol vechi al sănătății,

Norocului, frumuseții...

Ce-o fi fost în mintea ta,
Când în piept mi-ardea un dor,
De-ai putut cu nonșalanță
Să refuzi un mărțișor ?
Urât gest!
... Dar l-am dat și eu la alta.
*

Nu vreau răspuns; nu vreau nimic.
Eram elev și... eram mic.

ION PĂRĂIANU