O liberă farsă

E dreptul la viață o liberă farsă,
E joacă în minți amețite cu fum
Când inima lumii se-arată ca arsă
În cușca cu lei deschisă pe drum.

E viața o farsă cu drepturi de viață
Pe-o soartă croită din vagi libertăți,
Dar moartea prin vene se-arată la față
Cu glasul ce mâine se-aude-n cetăți.

Că țara se-mbracă-n veșmânt de mirare
Și trâmbiță colo-n bătaia de vânt,
Cu haina de plumb se vâră-n visare
Croindu-și dreptatea la miez de cuvânt.

Rămâne-va-n legea trăirii să scrie
Toți scribii frumoși, deștepți și cuminți;
Că moare pământul acesta din glie
Vândut ca Isus pe treizeci de-arginți.

Că-n noi neputința rămâne eternă
Apoi se coboară lăsând moșteniri,
Dar burgul mai ieri lăsase în bernă
Iluzia mare a preasfintei uniri.

Cerasela Jerlăianu

Prea mult...

Prea mult ne ducem pașii prin rușine,
Prea mult prin nesfârșitele nevoi,
Ne-alăturăm blestemelor de mâine
Căzând ca morții noștri din-napoi.

Moartea coboară singură la treabă
În acest colț de rai cu suflet românesc
Prinzând cuvinte care lasă-n grabă;
Înstrăinat pământul strămoșesc.

Și chiar acum când scriu îi simt prezența
Se leagănă pe ramul meu de timp
Lăsându-i numai inimii decența
Să treacă prin vâltoare-n contratimp.

În setea ei, moartea face risipă
De vieți trecute, parcă făr’ de rod,
Precum durerea satului ce țipă
În gura mare ca orice nerod.

Și iartă doar nimicul din ființă
Ce-n moartea lui rămâne-va plinit,
Și mame mor cu fiii în velință,
Dar mor și cei ce încă n-au venit.

Muri-vor ei cum încă nu se moare
Când luxul vieții noastre îl plătesc,
Însă străbunii au murit din floare
Cum moare astăzi satul românesc.

Că azi nebuni suntem scăldați în vină,
Eu ca țăran sau el ca un cocon,
Murim în România ce-o să vină,
Iar moartea s-o scuza zicând: pardon.

Ea va umbla într-un dezmăț pe stradă
Cu nasul roșu ca un soare ars
Făcând din secerișul ei paradă
Apoi spre ceruri o va lua la pas.

Va regreta săraca, făr’ de margini,
Că morții nu-i mai poate osândi,
Fiindcă-s trecuți de ale zării pagini
Ca un vulcan erupt în orice zi.

În palma vieții-ntinși ca într-o carte
Au fost aici în satul românesc
Și fiecare a murit în parte;
Dând moștenire sânge strămoșesc.

Dar noi ne ducem pașii prin rușine,
Și mult prea mult recurgem la tăceri,
Astăzi murim ca un blestem ce vine;
Să zdruncine ființa de puteri...

Cerasela Jerlăianu

Țara mea frumoasă!...

Nicio stea n-are să fie azi pe harta lumii
Și nici raze strălucindă din corola lunii,
Precum Țara mea frumoasă, dulce luminat,
Din Moldova-n Capitală ori până-n Banat.

Mai bogată decât tine, Românie dragă;
N-am să văd de-aș colinda lumea asta-ntreagă,
De la mare spre Carpați te întinzi mănoasă
Și din piscurile-nalte mi te-arăți frumoasă.

Locuiești pe nestemate și privești spre soare,
Iar din munți ne dai trăirea - apa din izvoare.
Sus pe ei crescut-ai brazii duși până la cer
Care vii rămân pe vreme, caldă sau pe ger.

Nopțile cad peste tine și își fac beteală
Lăsând zilele senine: Țară ideală!
De oriunde te-aș privi ești precum o floare
În grădina vieții mele plină de culoare.

De mă duc până la Lugoj sau la Bia Sprie;
Atributele culorii: Tu ești Românie!
Ori de merg la Făgăraș sau înspre Galați
Eu în tine văd românii ca pe scumpii frați.

De pornesc până la Giurgiu ori până la Iași
Îți văd urma-nsângerată din ai sorții pași,
Iar de plec de la Constanța pân’ la Timișoara
Îți văd brațele întinse către toată țara.

Văd unirea ta cea sfântă, glorie măreață,
În românii ce te-nalță-n orice dimineață!
Din Craiova pân’ la Sighet văd cum urc spre ceruri
Mulțumind că sunt român în atâtea feluri!

Pironesc idei aprinse și privesc în zare;
Altă floare nu mai văd plină de candoare,
Tu rămâi să îți glorifici sufletu-ți curat,
Noi în glia ta vom sta; timp nemăsurat.

Cerasela Jerlăianu

Cad visele-n zăpadă

Cad visele-n zăpadă prin noapte dănțuind
Și nopțile în stradă prin somnul meu trecând,
Iar vii izvoare, iată, de ghețuri cad pe grui
Din inima cetății, din gândul meu hai-hui.

În casă șade mama și țese la război,
Eu o aud cum cântă de-un anotimp cu ploi,
Și tot privesc cu jind la ițele vrăjite
Când mâinile ei sfinte le-așează răsucite.

Cuvintele se-mbracă în marea de imagini
Și pier apoi în gându-mi rămas fără de margini,
Iar mama mă privește prin ochii unui sfânt
Și-atunci mă-ntorc în casă și-ncep cu ea să cânt.

Că viața se arată cu vise de zăpadă,
Cu anotimpul nopții ce dănțuie în stradă,
Cu soarele ce cade în apele vuind
Și-n ceața densă-a sorții ce-o văd spre cer suind.

Măicuța mă primește cu brațele deschise
Privind în ochii mei la gândurile-nchise
Și mă sărută iară ca pe un prunc în fașă
Topind toată-ntristarea ce-n mine are casă.

Măicuța mea cea sfântă, tu sfântă mângâiere;
Cu mâna ta muncită mă vindeci de durere,
Cuvintele-s puține de-aș vrea să-ți mulțumesc,
Și de aceea mamă, îți spun că te iubesc!

Să tremure iar codrul și brazii din pădure;
A nopții-ndepărtare să poată să o-ndure
Și vântul de mătase cel dus în iarmaroc
Să vină și să bată în visul meu de foc.

Cuprinsul poeziei să țină-n ea destinul
Și drumul cel de nea să-și lumineze chinul,
Speranța lui să fie doar luna mincinoasă
Cât umbra mea rămâne cu maica-i prea frumoasă.

Ești înger sau poet?

O, noaptea nevenită e flămândă!

 Pe ramul stelei mă devoră-n gând,

În haina vremii vrea să mă ascundă,

Apoi să mă audă suspinând.

Eu nesfârșite gânduri interzise

Cu aripele-n infinit deschid

Acolo unde versuri stau nescrise

Și universul pare că-l colind.

Și mă cobor în viscolul din șoapte

În poezia inimii adus

 Crezând că răsăritul vieții poate

 Va străluci de dragoste răpus.

Las aripile nopților deschise

Că vii lumini de șoapte se aprind

Și nesfârșite gânduri interzise

În poezia inimii cuprind.

Mai prind o zi și-o pun la cingătoare,

Rostesc o rugă la iconostas,

Apoi îmi pare viața sărbătoare,

Și mă opresc în ea să fac popas.

Cu tinere tăceri mai strig o faptă

Căzută-n amnezii ca un decor

Și mă întreb de viața este dreaptă,

Sau își întinde aripi de cocor ?!...

Cu visele preamultelor dorințe

Mai fac un pact și vreau să îți vorbesc,

Dar mă împiedic printre neputințe

Și nu mă-ncumet deci, să te privesc.

Minunile se scutură-n fereastră

Din pomul nou ce-a ofilit ca noi,

Și lângă el o pasăre sihastră

Cântă duios, o miercure spre joi.

E glasul său cuprinsul din orbire,

E inima ce bate-n vânt de dor,

E anotimpul nou numit iubire,

Precum destinul viselor ce mor.

Dar mai zidesc un an peste vioară

Și risipesc iar notele încet

Lăsând atâtea vise ca să doară

Și mă întreb, ești înger sau poet?!...

Iar slovele-mi răspund cu pași de stele,

Luceferi visători în gând căzuți,

Și-atunci mai spulber dorurile mele,

Iar anii vieții-mi par așa mărunți...

Și amorțesc atâtea stele-n rânduri

Cuprinse de angoasă și de frig,

 Eu le privesc și iar rămân pe gânduri

Cu îngerul ce plânge când te strig.

sursa foto -media online

Manuela Cerasela Jerlăianu

Țară, Românie sfântă!

Te-ai unit! Și azi se cântă, numai românește,

Țară, Românie sfântă, glia ta rodește !

Ai și munți, ai și izvoare, ai și Marea Neagră,

Ai câmpii și văi și dealuri, ai și Delta-ntreagă !

Hai,  rămâi așa cum astăzi ești, făr’ de tăgadă

Și o sfântă Țară-n lume, toți să mi te vadă,

Că prin gloria ta măreață grăim  românește,

Și oriunde-am fi în vatră, simțim creștinește.

Sau oriunde ne vor duce pașii peste zare,

Vom cinsti această zi, de: Unirea Mare...

Fie că suntem copii, fie buni sau mume,

Îți purtăm cu fală-n lume, gloriosul nume.

Românie, Mândră Țară, Românie dragă,

Să nu lași a ta putere, înapoi să tragă,

Și nicicând să nu se stingă, dulcele tău glas,

Să te-avem în veci în inimi la oricare pas.

Vom opri brațul străin care te râvnește

Și-l vom pune la respect  când te întâlnește!                                         

Mândră Românie dragă, Țara mea de glorii,

De la Nistru pân’ la Tisa, ai mândre istorii.

Astăzi noi toți îți cinstim, faptele mărețe,

Strălucirea ta purtăm pe-ale noastre fețe.

Iată că și  mândrul soare, mulțumit privește,

Cum cu dragoste grăim dulce românește.

FII TEMPLUL MEU

Cerasela  Jerlăianu

În candela iubirii ardem dorințe vii

Și-n viscolul tăcerii visăm în poezii,

Cuvintele se duc așa cum au venit

Pe un picior de vreme, în strigătul rănit.

Azi ține-mă de mână şi dă-mi iubirea ta,

Vorbeşte-mi rar, duios, dar nu te depărta,

Aruncă-mă în norul care adoarme luna,

Izbeşte-mă de stele să fiu cu tine una.

Fii templul fericirii în versuri înălțat

Și dorul dintre nopți de tine însetat,

Fii veșnicul iubit, fii prințul din poveşti,

Fii fericirea toată, fii zâmbetul ce ești!

Întinde mâna azi, fii darul meu divin,

Pământul să răsune de primăvară plin!

Fii nopții mele freamăt, fii adânciții zori,

Fii templul fericirii înalt până la nori!

Îmbracă-te-n senin şi du-te dă-le ştire;

Că pământeni suntem pe-a lacrimii iubire.

Când te întorci pe cale, fii prinț nemuritor,

Că soarele în piept arde ne-ndurător.

Ion%20Vanghele%20-%20Dintr-o%20lume%20%C3%AEn%20alt%C4%83%20lume%2C%20Prefe%C8%9Be%20la%20volumele%20%2C%201%2C%202%20%C8%99i%203%2C%20ap%C4%83rute%20postum.pdf

Să nu te-ntrebi...

Cerasela Jerlăianu

Să nu te-ntrebi vreodată dorul când te colindă

De ce port vise-n în sân la margine de zi

Și nici de ce iubirea o simt ca pe-o izbândă

Când te clădesc din slove sperând c-ai să revii.

C-am luat ființă-n taină și-am răsărit din noi,

La brațul tău să fiu un viscol luminat,

Ori pulbere de umbră din care  amândoi

Să ne-ntregim amorul de viață însetat.

Să nu mi te întrebi, să nu te-ntrebi vreodată

Când lacrima fierbinte, coboară pe obraz

De ce te arde dorul mai mult ca niciodată

Cu pași iuți de lumină și-al mărilor topaz.

Că te-am zidit în suflet cu-al inimii condei,

Sclipind diamantin în nopțile târzii,

Dar de-am apus departe pe firul de idei,

A fost ca să răsar din tine-n orice zi.

Nu am uitat căsuța copilăriei mele

Nu am uitat căsuța copilăriei mele!
Cu dragoste curată, eu am purtat-o-n gând,
În inimă și-n suflet - și-am dus-o pân’ la stele,
Iar azi îmi dau cuvântul: nicicând nu am s-o vând !...

Dar de-mă-ntreabă maica, pe unde pașii vieții
M-au dus să fac ce ea, din truda muncii sale
N-a reușit să-mi dea în anii tinereții,
I-aș desluși răspunsul ducând-o pe-a mea cale...

Tot ce-a dorit vreodată am adunat cu sete
La capătul de lume aici unde trăiesc,
Dar vântul le va lua lăsând în loc regrete
Și-atunci prea trist ar fi de ele să vorbesc.

I-aș spune despre oameni, de oamenii cei care,
Fiind străină-n lume, în casă m-au primit,
Au împărțit cu mine chiar ultima mâncare
Și-n multa bunătate un pat mi-au oferit.

Aș vrea maica să știe că mă-nsoțeau luceferi
Ce-mi luminau cărarea pe care-alunecam;
Ei mă-ndrumau tot timpul, păstrându-mi pașii teferi,
Iar forța lor cerească nu prea o-nțelegeam.

Albi îngeri de lumină, știindu-mă plăpândă,
Pe drum, când spinii vieții, în talpa mea creșteau,
Îmi alinau durerea, de setea mea flămândă
Iar ochii mei uimiți cu teamă îi priveau.

Atunci, când ceața densă în volbura de vreme
Se oglindea în mine pe-al drumului făgaș,
Ploi de lumini solare-mi lăsau în suflet semne,
Când eu purtam stingheră, pași repezi prin oraș.

Nu am uitat vreodată căsuța părintească,
Nici mamă și nici tată - și nici pe frații mei,
Chiar dacă viața-n sine avea să înflorească
Ducându-mă departe, căci forța mi-era-n ei !

Și de-ar fi să-i cunoască lumea care cuminte,
Cu porțile deschise în lume m-aștepta,
Privindu-mă pe mine, îi vor vedea din minte -
Și orice om, pe dată. din ei m-ar repera...

Că maica mea e sfântă, e chiar icoană vie,
Și tata parcă-i înger, un înger lângă ea,
Iar frații mei cei dragi, puțină lume știe
Că au zâmbet pe buze și... bunătatea mea...

Noi vina o-mpărțim cu Dumnezeu

Ion  Vanghele

Întotdeauna pentru ce se-ntâmplă

Noi vina o-mpărțim cu Dumnezeu

Deşi cuvântu-i zămislit sub tâmplă

Şi în stihia vieţilor sunt eu.

Mă-ngrop în zile ca într-un banal

De vorbe şi de fapte fără noimă

Şi călăresc pe noaptea mea de cal

Precum fugarii-n clipe fără normă.

Poate-s stupid sau poate că bat câmpii

Sau poate cerbii iarba mea o pasc

Gonesc prin viața-alăturea cu tâmpii

Şi din rugina stelelor renasc.

Mă fringe timpul, carnea lui dispare

Cu zilele şi nopţile caduc,

Degeaba plâng cerând iar implorare

Ca scoarţa plin de vreme mă usuc.

Mai cântă ceasul singuratec cucul,

Mă-mprăștii tot… cu izul meu postum,

Doar când se scutură de toamnă nucul

Poemele ca frunzele…. Rămân.

14/09/2011

Slovele-au rămas acasă

Azi timpul cu umbra de lut se coboară

 În visele sorții pentr-un ultim sărut

Și vântul se zbate în timp ce măsoară

Cuprinsul durerii din stele căzut.

Dar clipa uitată-n foaierul de zodii

Se scutură-ndată de zloata de vremi

Zvârlind pe fereastră-ale vorbelor dodii

Prin care-n iubire visam că mă chemi.

Nuntitele slove rămas-au acasă

Cu șoapta de fier a timpului scurs

Să spargă clepsidra de vise rămasă

Apoi s-au săltat pe aripe sus.  

Acum peste mine trec nopți ferecate

Foșnind ca prin stele cu suflete vii

Oprindu-se-n timpul cu-aripe vărgate

Să stingă durerea din anii pustii.

Iar luna coboară cu barca-n avale

La umbra pădurii cu pomi funerari

Lăsându-mi doar vântul să cânte agale

Ca dorul să steie-agățat în arțari.

E noapte, tu dormi și prefaci în ruină

Castelul de vise sub cerul pustiu

Dar îngerul vine cu puterea divină

Și văd iar lumina iubirii când scriu. 

Prea tristă durerea coboară în mare

Din imnul iubirii nevrotic se-adapă

Cuvinte de dor cu al inimii chin

Iar cerul cu lacrimi lovindu-mă sapă

În ancora vieții cu norii ce vin.

Prea tristă durerea coboară în mare

Și  iată o odă mă-năbușe-n gând

Dar cântecul vieții se aude în zare

Ca îngerii albi din aripe dând.

E  noapte și goale doar tălpile lumii

Mai ard în frigul cuvintelor vechi

Iar cerul înoată în privirile lunii

Și visele-n ploaie dansează-n perechi.

Dar imnul iubirii pe drumuri nevrotic

Răsună devreme și arde în  lut

Iar dorul revine atât de  haotic

În sufletul meu acuma căzut.

Armură mi-aș pune o mână de stele

Cu ele să birui al inimii cânt

În care mă leagăn pe visele mele

Ca îngerii toți pe aripi de vânt.

Dar noaptea aceasta foșnește din clipă

Zâmbindu-mi în față atât de perfid

Iar dorul de tine e-n mine risipă

Pe când tu m-ascunzi în gânduri timid.

Toamna cu îngeri

Ion Vanghele

Trec îngeri cu aripi înmuiate-n cenuşă,

Arhangheli bolnavi printre zori cenuşii,

Copacii nebuni ciocănesc pe la uşă

Şi caii nechează în ore târzii.

Îşi scutură pomii podoaba sumară

Cu bocet de frunze - un veşted prohod

Şi păsări în cer tăcerea-nfioară

Iar clipele mor întorcându-se-n glod.

Arhanghelii trec într-un zbor eşuat,

Ghirlande de flăcări să ardă în cer

Când iadul din mine rămâne-ngropat

În toamna bolnavă cu brume şi ger.

O noapte se plimbă prin noi nevăzută

Cu umbre dansând caraghios în pereţi,

Doar luna se sparge în ore tăcută

Visând trene albe, fugind prin nămeţi.

Şi tu o cadână cu pielea de jar

Dansezi în şuvoiul ce torţa îl arde

Şi umbrele tale, mistuite-n zadar

Pe pat dansatoarea o lasă de cade.

E-o noapte adâncă, cireşii au ars

Dezmăţul iubirii, cu flori de cenuşă,

Iubito invită, dorinţa la vals

Şi-ascultă copacii cum tremură-n uşă...

E toamna fugară

Cerasela Jerlăianu

E toamna fugară dar trece cu îngeri

Cuminte ca bruma căzută pe noi

Când plin de dorințe de mine tu sângeri

Și cerul se strânge buluc în zăvoi.

Copaci zgribuliți cu aripi căzute

În frigul teluiric se lasă văzuți

Și nopțile toate cu straie oculte

Se scutură-n noi când suntem tăcuți.

Trec îngerii toți pe stradă departe

Prohodul îl cântă cu glasul divin

Ne lasă lumină-n clepsidrele sparte

Și iadul îl zvârle în iazul de chin.

Și luna se zbate cu aripi de ceară

Când stelele cad cenușă pe jos

Dar îngerii sunt arhangheli pe seară

Și vin să vorbească de Domnul Cristos.

Dansează afară o torță de foc,

În  umbra luminii dansăm amândoi,

Cuvântul iubirii rămâne pe loc

Și-atunci cad molatec nestinsele ploi.

E-o noapte adâncă în toamna fugară

Se-aude cum plânge vioara în crâng,

Dar îngerii toți în lume lăsară

Tăcerile care în noi se răsfrâng.

Toamna cu îngeri

 Ion Vanghele

Trec îngeri cu aripi înmuiate-n cenuşă,

Arhangheli bolnavi printre zori cenuşii,

Copacii nebuni ciocănesc pe la uşă

Şi caii nechează în ore târzii.

Îşi scutură pomii podoaba sumară

Cu bocet de frunze - un veşted prohod

Şi păsări în cer tăcerea-nfioară

Iar clipele mor întorcându-se-n glod.

Arhanghelii trec într-un zbor eşuat,

Ghirlande de flăcări să ardă în cer

Când iadul din mine rămâne-ngropat

În toamna bolnavă cu brume şi ger.

O noapte se plimbă prin noi nevăzută

Cu umbre dansând caraghios în pereţi,

Doar luna se sparge în ore tăcută

Visând trene albe, fugind prin nămeţi.

Şi tu o cadână cu pielea de jar

Dansezi în şuvoiul ce torţa îl arde

Şi umbrele tale, mistuite-n zadar

Pe pat dansatoarea o lasă de cade.

E-o noapte adâncă cireşii au ars,

Dezmăţul iubirii cu flori de cenuşă,

Iubito invită, dorinţa la vals

Şi-ascultă copacii cum tremură-n uşă...

În  luna albă s-au săltat poeții

S-a risipit timpul în miezul ceții

Chiar dacă stâlpii porții au țipat,

În  luna albă s-au săltat poeții

Și-n urma lor cuvinte au lăsat.

Cuvinte sfinte, fără de tăgadă

Culese dintre căile de drum,

Iar îngerii-au venit cu ei să vadă

Acest  pământ învăluit în fum.

Durerea încă joacă-n lut lambada,

Cuvintele vor trece fără sens,

Poeții însă au sfârșit tirada

În inima tăcerilor prea dens.

Dar mările-i plâng azi cu lacrimi crude

Și munții se topesc de dorul lor,

Și visele în lacrimi rămân ude

Și sparg esența vieții pe covor.

O  lună va veni să vă vorbească

De umbrele ce ieri s-au îngropat

Și-o răsări o literă să crească

În urma cerului înseninat.

Iar soarele va coborî în bernă

Într-un azur crescut  în absolut

Și v-a-mpleti cu viața lor eternă

Cuvântul alb în chipul nevăzut.

CERASELA JERLĂIANU