Mă chinuie un gând banal

Venit în zori, autumnal,

De ce-ai plecat fără să-mi spui

Toamnă, rebel-a nimănui?

Aveam contract semnat tacit,

Dar vântul gol l-a rătăcit,

Iar ploile cu gust de cer

M-au îmbătat cu somnifer.

Am vrut să te mai țin nedrept

În buzunarul de la piept,

Să gust culorile ce-ți sunt

Comori născute din grăunt.

Tu ești alintul meu gălbui

Ca puful moale de gutui,

În versuri eu te-am îmbrăcat

Dar tu prea repede-ai plecat.

În urma ta, sub trena gri,

Ai adunat fără să știi,

Bucăți de vară mult prea dulci

Pe care-n iarnă să le-arunci.

Eu nu m-am săturat acum

De gustul tău cu mult parfum,

Și mi-e prea greu să te aștept,

Încă un an, plângând nedrept.

Dorul sparge crusta toamnei
Și îngână cântul doamnei,
Frunze coapte dorm covor
Într-un timp fără zăvor.

Glasul tău parcă se-aude
Legănat de-octave ude,
Lăcrimate vorbe gri
Sting ecouri albăstrii.

Vina mea e că scriu slove
Nu mă-mpiedic de alcove,
Și privesc peste stihii
Cu-o privire de șpanchii.

Toamna asta scurtă tare
Mi-a pus frigul la picioare,
Ca să merg împiedicat
Frază fără predicat,

Gând fără traseu tomnatic,
Sărutându-ți enigmatic
Golul trist din adormiri
Și scânteia din priviri.

Toamna asta de răscruce
Nu vrea chinul să mi-l culce,
Pe un câmp plin de ciulini
Unde stelele-s lumini.

28.10.2014

Lacul aburind în zare,
Luna clară-n depărtare,
Frunze galbene pedestre
Fac decorul de poveste.

Roşul soare-n buza sferei
Înfloreşte ochiul terrei,
Şi cum merg eu pe cărare
Luna fuge, soare-apare.

Şi o ceaţă albă, deasă,
Voal de proaspătă mireasă,
Pasul meu îl însoţeşte
Împărţind timpul frăţeşte.

Toamnă dulce ca un cântec
Porţi recoltele în pântec,
Şi-n culori de curcubeie
Îmbraci visul de femeie.

RONDELUL UITĂRII

Am uitat să fiu poetă
Am uitat să mai iubesc,
Încercând să fiu discretă
Am uitat să mai trăiesc,

Rătăcită pe planetă
Și zâmbind copilăresc,
Am uitat să fiu poetă
Am uitat să mai iubesc.

Azi uitând tot ce-i firesc,
Ca un cântec de flașnetă,
Printre ploi călătoresc
Punând pana la beretă,

Am uitat să fiu poetă.

Îmi amintesc de tine, foșneai în frunze seci
Căzute fără milă, pe-ascunsele poteci,
Erai o adiere în părul meu cărunt,
Cuvinte și tăcere, zăceau în mine, crunt.

Mă înveleai în lauri, izvoarele-mi secai
Când forfota în suflet venea, tu nu plecai,
De-n roșu-apus tristețea săpa canale-adânci
Tu reveneai la mine, escaladând pe stânci.

Mi-e dor de poezie, de galbenul tăcut,
De ploile albastre ce-n toamnă mi-au făcut
Cuibar de gânduri bune, în fumegând scrisori,
Tăcea durerea noastră, tăceau aprinse flori.

Mergeam pe-alei pierdute, la ochi legată strâns,
Dar nu simțeam durere, și-aveam obrazul plâns,
Te căutam prin ceață, prin ploi, prin adieri
Ești toamna mea iubită, vei fi… și-ai fost și ieri.

Cu pași mărunți și gânduri rătăcite,
Pe malul lacului, sub lună plină,
Tăcerea nopții vorbele-mi înghite,
Vrăjită sunt de cercul de lumină.

Aud viori ce-și laudă arcușul,
Dar nu mai plâng cu lacrimi de ocară,
Privesc prin ochii tăi acum apusul,
Da-mbrac aceeași mantie amară.

Mi-e ceasul nopții searbăd fără tine,
Mă seacă veacurile de-așteptare,
Și luna pare că se-aruncă-n mine
Strivind în piept iubirea ce mă doare.

Cu pași mărunți și gânduri înmulțite
Mă târâi spre lumina ce se scurge
Pe luciul cu reflexii adormite,
Și storc din rogvaiv culori de sânge.

Am lipit de geam obrazul
Să privesc cum viscoleşte,
Fulgii mici izbesc pervazul,
Gândul meu, se zvârcoleşte.

Noaptea vrea să-mi intre-n casă,
Stele vor să-mi fie lustră,
Dar tristeţea nu mă lasă
Liberă prin iarna-ngustă.

Dansul fulgilor, sălbatic,
Rupe-a genelor clipire,
Frigul mă pătrunde-apatic
Încolţindu-mi adormire.

Şi când pleoapa udă-adoarme
Înnodând sub ea suspine,
Gerul sapă cu-a lui arme
Reci fiori prin calde vine.

Şi tresar la gândul care
Galopând printre troiene,
Nu se-opreşte la hotare,
Doar la tine pe sub gene.

Ticăit de ceas murdar
De a timpului corvoadă,
Bate parcă milenar
Orele trase de coadă.

Somnu-i viu, ochii deschiși
Luna nu-i dar e lumină,
Caii cerului închiși
Tropăie fără surdină.

Umbre goale-s pe tavan
Şuşotind îmi calcă nervii,
Cad silabe pe divan
Când pe lună calcă cerbii.

În nesomnul meu vulgar
Plec cu sorcova prin lume,
Am un cap ca de bulgar
Și o stare fără nume.

Bat la porți închise iar
Zorii vreau curând să vină,
Și mă zbengui în zadar
Lunii căutând pricină.

Ochii-i strâng să nu aud,
Trag obloanele pe gene,
Că-mi alungă somnul nud
Secundarul care geme.

Pe ochii tăi şi marea e geloasă
Că-s mai albaştri şi mai cuminţi ca ea,
În ei se vede-o dragoste frumoasă
Şi-o linişte-n culori de peruzea.

În ochii tăi şi cerul se scufundă
Sub gene ascunzându-şi ploi grăbite,
Când râuri mari de lacrimi te inundă
Albastrul lor mă tulbură, iubite.

Ai două albăstrele sub sprâncene,
Le cântă în romanţe-ndrăgostiţii,
Şi pictorii pun ochii în desene
Ca două stele coapte în solstiţii.

Dă-mi ochii tăi să vad şi eu albastru,
Suspinul tău când stai pe malul mării
Să-mi nască peste maluri un pilastru,
Ca ochii tăi să nu-i pot da uitării.

Noaptea își cerne fulgii de zăpadă
Din razele de lună încolțite,
Tablou de negru, alb, în acoladă
Pozează în culori nedespărțite.

În negrul nopții caut nonșalanța
Plutind pe stele candidă regină,
Chem ziua albă să înclin balanța
Și ca decor apusul cu rugină.

Pastel de vise-mi flutură prin minte
Mi-acopăr ochii cu un val de șoapte,
Nu vreau acum să îmi aduc aminte
Că luna-mi este dragoste de noapte.

Și plouă crud cu picuri albăstrui
Miros de rouă-mi cade-n palmă greu,
Te simt vapori de lacrimi amărui
Plutind pe-alei de toamnă-n curcubeu.

Și plânge ploaia-n sufletu-mi pustiu
Rugina gândului pierdut cândva,
Pe note de solfegiu argintiu
Se sting acorduri albe-n mucava.

Inspir miros de ploaie azi la geam
Și gânduri curg pe streșini în aval,
În noaptea surdă îmi agăț de-un ram
Iluzia cioplită dintr-un vis oval.

Să-ți cânt colinde sub fereastră
Zăpada curgă-ncetișor,
Sub bradul cu beteală albastră
Să-ți scriu pe zâmbet: Îmi e dor!

Printre bomboane și surâsuri
De mână să mă strângi ușor,
În șoaptă să-mi reciți azi versuri
Și iar să-ți spun: Îmi este dor!

Când vine iarna cu colinde
Și oamenii se vor mai buni,
Un foc în inimă se-aprinde
Din jarul stinșilor cărbuni.

Deschide larg fereastra albă
S-auzi colindul preferat,
Ți-am înșirat stelele-n salbă
Și luna-n păr ți-am ancorat.

De gene ți-am lipit luceferi
În piept ți-am implantat fiori,
În palme spiriduși sunt teferi
Dansează tandri gălbiori.

De sărbători sunt lângă tine
Mai pune un pahar cu vin,
Mă rog ție să-ți fie bine
Un La mulți ani azi îți închin.

În fiecare an îți scriu scrisori întregi
Cu ce-mi doresc fierbinte ca tu să înțelegi,
Aș vrea să cânt pe stradă desculță chiar de-i ger
Și să dansez feeric pe-o scenă grea de fier,
Să scriu pe cer iubire, cu litere de foc
Din ochi să-mi curgă lacrimi de fericiri ad-hoc,
Nu vreau palate gri cu lacăt zăvorâte
Și nici haine de firmă care sunt chiar urâte,
Vreau colier de stele în părul abanos
La degete inele din zâmbetu-ți frumos,
Și aș mai vrea în minte să-mi pui neîncetat
Izvor de versuri calde, de suflet însetat,
Mai vreau și mâini întinse, prieteni devotați
Îmbrățișări aprinse, oameni adevărați.

Mă întorc cu gându-n timp şi văd cu întristare,
Sub umbre de copaci, clepsidre aruncate
În toamna adormită şi-a frunzei închistare
Găsesc emoții vechi și vise-ntunecate.

Mă uit acum în urmă citind noaptea în stele.
S-a scurs un timp prin mine, deși sunt filantrop,
Aveam vise mărunte, aveam un gând cu ele,
Să le pictez în versuri, apoi să le îngrop.

Am vise prăfuite pe etajere plânse,
Covor de frunze gri presate cu iubire
Au poleit un zâmbet pe fețe lungi și stinse,
Și la final de noapte mă șterg din amintire.

Mă strângi fierbinte-n braţe, într-un decor alpin
Sub greutatea iernii încet şi cald suspin,
Pe genele închise se zbat trei fulgi de nea
Ademenind iubirea într-o tăcere grea.

Într-un sărut sălbatic tu buzele-mi striveşti
Şi mâinile avide pe trup le-ncolăceşti,
Nu simţi zăpada rece topindu-se pe trup;
Sub aprige dorinţe şi hainele se rup.

Să-mi laşi sub cerul iernii fiorii răzvrătiţi
Să curgă cald prin vene de dragoste-nvrăjbiţi,
În părul tău ca noaptea eu mâinile să-nfig
Să ne iubim sălbatic şi să uităm de frig.

Aprinde lumânări pe șemineu deseară
Și scrie-mi „te iubesc” cu litere de ceară,
Cercei de sărutări fierbinți vreau la ureche
Să curgă-n cupe mari șampania cea veche.

Atinge-mă ușor cu degete curbate
Să simți în pieptul meu cum inima se zbate,
Și strânge-mă de mijloc cu aripi de amor
Prin apăsarea dulce s-auzi cum țip de dor.

Dansează-n noaptea asta cu mine până-n zori
Sărută-mi gura caldă trezită de fiori,
Sub pleoapele închise tăcere să lăsăm
Plutind pe-un cer de stele iubite să dansăm.

Am voie să-ţi privesc a genelor clipire?
Cu gândul să-ţi ating suviţele rebele?
Să te sărut pe frunte, cu-a dragostei sclipire
Sau se răstoarnă cerul în ochii tăi de stele?

Am voie să visez că sunt pe malul mării?
Castele de nisip în jurul meu crescând,
Un val albastru sapă sub treptele uitării
Şi îmi distruge visul de-a râde aşteptând.

Am voie să descopăr în clipa de tăcere
Un gând ascuns de mine să nu te ştiu iubind?
Să nu-ţi citesc pe buze grimasa de durere
Şi nici în vise triste nu pot să te cuprind?

Am voie să rup terra în falii separate
Să-ntorc şi cursul apei, şi luna să o sting?
Să mă dezbar de gânduri adesea cenzurate
Şi gura-ţi senzuală să pot să o ating?

Am voie doar să sufăr, să nu rostesc cuvinte
În urma ta vărs lacrimi pe versurile toate,
Dar ţi-am promis cândva că am să fiu cuminte
Am să te uit...sau nu...exista doar... un poate...

Marilena Velicu

Iar plouă-n note de pian
Petale stoarse de alean
În cercuri vii concentrice
Cad ploile empirice.

Cu zborul direcţionat
Un zâmbet emoţionat
Prelins în palme umede
În nopţi se-ascunde repede.

O roză plânsă pe asfalt
Priveşte cerul prea înalt
Şi plouă crud şi amărui
Pe frunza galbenă gutui.

La geam de ploaie aburit
Un chip cu gândul aiurit
Cu dosul palmei sterge nori
Să nu mai plouă până-n zori.

Mi-aş face haină din frunzişuri
Mi-aş coace soarele în păr
Să iasă ploi din ascunzişuri
Să fie toamnă-ntr-adevăr.

Pe-alee să-mi îngroape paşii
Amurgul unor frunze moi,
Şi în rugini de versuri roşii
Să rup distanţa dintre noi.

Mai ninge-mă cu auriul
Cules din toamnele târzii,
Şi în amestec cu pustiul
Să scot din suflet poezii.

O toamnă mi-a deschis dorinţa
Să scriu pe inimi în culori,
Un antidot la suferinţa
Ce-a măcinat atâtea flori.

Când ochii mei sunt trişti şi mâinile lăsate
Şi paşii grei mă duc pe drumuri neumblate,
Când gândul rătăceşte la cei ce nu mă vor
La tine bunătatea-i un nesecat izvor.

Mi-ai oferit un umăr ca sprijin permanent
Şi rănilor săpate le-ai fost un pansament,
Din umbrele tăcerii răsfăţul mi-ai vegheat
Şi mi-ai întins o mână când am îngenuncheat.

Dar când am fost ferice şi am uitat de tine
Ţi-ai adunat tăcut, cuvintele puţine,
Şi cu răbdări de aur în nopţi ai aşteptat
Să îmi aduc aminte de sufletu-ţi curat.

Prieten drag mă iartă, şi azi de ziua ta
Cu mulţimiri alese îţi dăruiesc o stea.
O stea pe cerul toamnei în care te-ai născut
Să lumineze clipa când noi ne-am cunoscut.

(Marilena Velicu)