Tuturor multă sănătate, fericire și noroc!

La mulți ani!

cum îți spuneam
mai tot timpul îngerii mi-au râs în nas
au rânjit la mine neîncetat
ori s-au urinat din înaltul lor
peste ochii ce abia îi luminasem puțin
mai bine deschide-mi fereastra albă la cer
să-mi închipui că zbor
sau că plec acasă definitiv

altfel îmi petreceam mai tot timpul
recitând poemul lui Dinescu
„Mic descântec pentru femeia mâncată de ploaie”
sau poezii de-ale lui Bukowski
bolovănoase frivole și amare
până reușeam să uit
că îmi este sete că-mi e foame
și că mai exist și așa
neîndemânatic,
exilat ca o urmă într-o fantă
sau o cută de timp
ca și cum propria-mi umbră strălucind
la balul feeric cu gâze și lumini

îmi amintesc cum umbra
mă căra cu disperare în spate
și cum se împleticea
sub greutatea neputinței mele
și cum deja nu mai eram tânăr
și mă nelinișteam ori mă înfuriau
versurile mele
pe care încă mă chinuiam
să le rescriu rebele
până îmi trecea viața
apoi o luam de la capăt
cu aceeași înverșunare

poate am stat de prea multe ori
închis într-o sticlă ca un duh inutil
adormit în vechi laboratoare
ori adunând lumină în propria-mi închisoare
multă lumină și multă splendoare
și cum plouă în inima mea
sau cum mă rog morții
draga mea moarte
te rog să nu mă lași singur
în viața asta niciodată

apoi tu dispari și numai știu
nimic despre noi
nu mai am veste
și cum îți spuneam
prea devreme s-a făcut noapte
în orașul meu prea târziu mult prea târziu
mi-am intuit infirmitatea de om orb
plin de întuneric în întuneric
și cu cravata frumos înnodată la gât

m-am trezit într-o dimineață

cum îmi mângâiam hainele

îmbrăcate peste zi

erau întinse lângă mine în pat

învelite cu grijă le-am și sărutat

blugii un pulover șapca în carouri

și o eșarfă albă de catifea

cineva îmi spunea că există

un timp pentru toate

un timp pentru îndrăzneală

curajul nebun

un altul pentru lașitate

doar pentru moarte

nu prea avem timp

îți mai aduci aminte de

pantofii maro

cum refuzau să mai pășească

ori de câte ori te întâlneam?

au plecat de-acasă

mai bine de un an

de atunci umblu

în picioarele goale

și mă doare fiecare pas

făcut către tine

doctorul mi-a spus

că m-a durut sufletul

toată viața

și nu am știut

De n-ai fi fost tu,
ar fi trebuit să uit să mă mai nasc.
Aş fi fost pierdut
și aş fi trăit departe de tine,
singur al nimănui

De n-ai fi fost tu,
vânt mă făceam
să te caut
de n-ai fi fost te-aș fi inventat
ca pe o mașină cu aburi

mi s-a spus
că nainte să mă nasc
Dumnezeu mi-a sădit
iubirea pentru tine în suflet,
m-a scăldat în lumină
şi m-a trimis la tine,
dar m-am rătăcit
m-am tot rătăcit
până m-am pierdut
la mama în pântec

apoi
dintr-o întâmplare ne-am cunoscut
era o seară de iarnă flămândă,
în noiembrie
douăzecișiunu în două mii șapteșpe,
când totul era searbăd pustiu
şi m-am îndrăgostit de tine,
fără să vreau, fără să ştiu.
Neştiute, sufletele noastre cumva s-au atins...
în ochi ne-au încolțit muguri,
în carne au înflorit cuci,
aerul mirosea sălbatic și divin
a iarbă, a vin
și am înțeles simplu că vom fi
suflete pereche.

mereu te-am căutat
și nu te-am găsit...
tu ai stat printre oameni
sau dormind chircită la subsuoara
unui înger de vin
eu printre morile de vise
din câmpia mea,
printre prunii pitici.

De nu vom putea fi împreună
am să te învelesc cu soarta
să nu-ți fie frig,
am să te veghez cu viața
să nu-ți fie frică în vis
de nimic.

Cred că ar trebui
să te ascund în suflet
să nu te găsești,
până când lumina ochilor tăi
va înnopta definitiv,
braţele şi buzele
pecete îmi vor fi
pe umărul pe sânul tău stâng,
vei sta cu tâmpla lipită
de sufletul meu,
și-mi vei atârna de ochi ca o lacrimă,
te vei prelinge ușor pe obraz,
când cald, când sărat
sufletul meu pereche.

Stropii de ploaie mă mângâie
aşa cum o făcea glasul tău.
Adorm... visez, mă înalț.
Când ai vrut să mă săruți pe furiș,
așa, ca pentru ultima oară,
gândul tău a țipat ca o pasăre spin
și m-am trezit...

Ni s-a dat un dar divin,
îți spun,
e tot ce ne-am dorit amândoi să fim,
iubește-ne iubito și iartă,
sărută-ne și nu ne părăsi...
niciodată.

Te voi iubi, să știi,
mereu te voi iubi...
și când vei fi nor,
ploaia din ochii tăi voi fi,
Soare după ploaie de vei fi
eu raza ta voi străluci,
în întuneric.

De vei vrea să pleci,
mă voi sparge în mii de bucăți
mă voi risipi și mă voi lipi
de umbra trupului tău
iubirea mea amară.

Îngerii ne toarnă în pahare
polen de lună,
iubiți, iubiți se pare...
de o ghilotină.

abia de se subţiase cerul
când iarna s-a prăvălit cu zgomot peste noi
parşiv subtil dinspre nori tiptil
şi întunericul a înghiţit toată lumina
pe străzi numai noapte şi viscol și ger
în astfel de vremuri
noi bărbaţii din sat
ne strângeam repede sub lună
purtam de secole crivăţul în sânge
când noi păşeam în iarnă soldăţeşte
încremeneau clepsidrele
păsările îşi frângeau zborul fulgerate
pomii îşi piteau verdele adânc în tulpină
şi ne făceam frig fiară sau vină

tu aveai iernile lipite pe frunte
puţin deasupra sprâncenelor
ca nişte brazde adânci, ierni aspre
câteodată îmi luai mâna şi o aşezai
pe sânul tău stâng
şi mă cuprindea o căldură bună nebună

la dracu
stinge-i lumina din ochi sparge-i timpanele
smulge-i visele din somn
răsuceşte-i rădăcinile până moare
calcă-i cuvintele în picioare cu bocancii ăia mari şi grei
el e poetul răul cel mare
se auzea ca un şuier din cerul burtos

în satul meu unde aerul e greu de ninsori
e frig şi noi ne oblojim unul pe altul
de singurătăți

      
să ne iertăm sau nu taţii?
şi când pot fi ei iertaţi,
în moartea lor sau în viaţă?
ce se întâmplă dacă şi noi,
copiii taţilor noştri,
devenim asemenea lor?

copil fiind
uram ceea ce deja mi se întâmpla
şi mă uscam pe interior, scorburos,
de parcă o lumină rea mă sfredelea
din cap până în picioare

ce este mai trist
este că nici nu bănuiam
că am să devin ca el,
de parca cineva semănase
în bărbaţii neamului meu,
neputinţa de-aş vedea fiii, fiicele
cum cresc,
cum se înalţă la soare
sau cum devin şi ei părinţi...

îi privim pe furiş pe copii
să nu ne simtă cum le cerşim un semn
sau ne înfăşurăm sufletele cu câte o amintire cu ei
şi ne închidem în noi ca într-un mormânt.

îmbătrânim urât şi nici măcar nu ne dăm seama de ce...

eu mi-am iubit tatăl
aproape că nu l-am urât
l-am şi iertat,
dar nu ştiu cum, aşa s-a întâmplat,
nu am fost lângă el când s-a dus în pământ,
singur şi năuc ca un cuc blestemat.

"Luminată e de pâine masa mea la care scriu
cu o pană lustruită dintr-un spic suav de grâu"
(Marin Lupşanu - O familie de ţărani)

e frig în lume ne sticleşte viaţa de ger
susură rana din tâmplă a moarte
până la prăsele înfig ochiul în cer
şi îmi este frică să mai luminez până şi cu gândul fecioara
frică îmi e să nu înmuguresc să înfrunzesc a mire târziu
trosnesc în mine toţi zeii şi veneticii şi mieii
şi în livezi stau să înflorească duzii printre cruci
si luna îşi ciuguleşte bulgării desculţă prin miriştea bătrână

- ştiai că zarea a putrezit şi că nici nu au mai înmugurit
prunii nici teii parcă erau posedaţi de îngeri în nopţile cu brumă
cu greieri zgribuliţi amestecaţi cu humă?

la marginea satului cu duzi
stau morile de grâu pitite printre umbre
la pândă
mirosind a veşnicie carele urcau din greu în hambare cu bivoli cu tot
ca într-o imensă maşină de tocat morminte
deşelând pământul şi roţile se înfig adânc în carnea de lut
şi eu aveam călcâiele şi osul tâmplei sfârtecate de lumină
şi pluteam pe deasupra caselor scunde ridicate din pământ bulgărit
amestecat cu pleavă cu paie şi cu trudă

- hei, cum ne zidim în pământ cu pământ ca într-o cetate nebună!

pe drum

se simţea doar mirosul fierbinte cum urcă în cer
când mama frângea pâinea în două cu mâinile flămânde

îmi desfrunzeşte fruntea în aşteptare a verde
încrâncenat se scurge ochiul în zare
a uitare a tristeţe şi iar a uitare
oglindeşte-te în mine îţi zic
şi uite cum a înflorit veşnicia
şi cum focul se stinge
în lumânarea fără de sfârşit
cad îngerii unul câte unul
cu rana de cer desprinsă din umăr
şi suflă a moarte în lujeri de crini

trăiesc numai în mine
în interior dincolo de vămi
unde tot creşte lumina
mare cât o cruce
şi unde gândul repetă urma
sărutului pe piatră
şi pământul se luminează mirat
deodată a moarte
şi umbra ta creşte înaltă înaltă
şi atâta ţărână am strâns pe piept
de urcă iarba în somnul nopţii
până la cer

- la noapte am să ies la cules de cioburi în poartă

fiinţele care trăiesc în somnul meu
s-au schimbat, nu ştiu cum
dar le-au crescut gheare şi colţi şi păr
din când în când le mai ieşea un os
prin genunchii de sânge
şi se auzeau de nicăieri
respiraţia timpului greoaie
şi ghilotine desprinzând universul
dintre nove şi stele cu o singură tăiere
de o parte lumină de alta întuneric

noi rămâneam în neant suspendaţi
loviţi năpraznic de timp
sau priveam prin ochiul calului mort
cumva întors înspre interior
ca printr-un ochean cu lentile fumurii
cum înfloreau ploile în nori
şi cum stăteam călare amândoi
pe un înger burtos
apoi hăituiam cu unghiile cerul
în disperarea noastră de a avea un început

ne erau frunţile încinse de sete, sclipeau
iar vântul ne bătea cu păsări peste mână
cumva ne bântuia piatra în somn
şi noaptea se scufunda în moarte
ca într-o hazna infectă
aici ceasurile îşi dormeau de milenii secundele
parcă am fi o pădure bătrână iubito
cu durerile adunate în scorburi
cu frunzele scârţâind la fiecare adiere de vânt

ne iubeam neştiuţi dezbrăcaţi de pielea frivolă
pe sub clipe, pe sub crâmpeie de timp
semănam răvăşiţi
iluzii aduse din lumea unui prinţ
sau puneam de o revoltă în prunii uscaţi
tu erai pasăre rară
când albastră când amară

zăpezile
îmi frigeau tălpile ori de câte ori încercam să te vând
şi mi se făcea iarnă pe sub frunte
şi mi se făcea dor în spital pe balcon
de unde
fluturam batista însângerată albastru

de un timp
toate lucrurile din jurul meu
au început să mă părăsească
m-am trezit deodată
între două oglinzi
glisând dintr-una în alta
într-o dezordine perfect browniană,
fără lucrurile
cu care m-am înfrăţit de-o viaţă
pe care le-am îndrăgit le-am iubit le-am urât
în jurul meu doar
liniştea care îţi doare auzul
e ca şi cum
ai deschide o conservă de timp
şi ai realiza
că înainte de a te naşte
înăuntrul cutiei ai avut cuib,
la dracul zici deşi
ai locuit în locuri şi mai rele

acum nici nu ştiu ce îmi
lipseşte mai mult,
poate pantofii maro comozi şi moi,
poate cărţile de tarot, poate laptopul,
poate că tu îmi lipseşti cel mai mult
iubirea mea târzie venită la apus
cu zarea zvârlită
ştrengar peste umăr,
peste sânii tăi rotunzi
îmi este dor şi de câmpia din mine
de poeziile scrise scrâşnit
la marginea patului
în insomniile cumplite ce-mi biciuie trupul sfârşit,
de chitara cu griful plesnit
mai mult o relicvă
de mine
de mine îmi este dor de mor

şi dacă tot am fost părăsit
am să păşesc şi eu în urma celuilalt eu
aşteptând un moment prielnic
să te fur iubito
deşi
ştiu că eşti obosită
şi uzată un pic

până atunci am să scot
din lada de zestre a mamei
sticla de vodcă rusească
ascunsă acolo de tata atunci când m-a văzut
sărutând prima oară o fată pe drum
şi am să beau până când
am să mă contopesc cu eu
cu celălalt eu

cum mureau gutuile la fereastra mea
din adânc îmi ţâşnea un ţipăt mut ca o fiară
şi mă frângeam şi mă pierdeam şi mă uitam /într-o lume nebună
căci timpul te roteşte cu rost şi slavă, câmpia mea
venită din ţara luminii, din ţara lui soare răsare
şi te împrumuţi la nesfârşit stării de floare
iar dorul tău nu doare doar te moare /câmpie din inima mea

împleteam broboanele de lumină în fulgerări divine
pe sub duzii pitici pe sub prunii arşi de un apus de soare
aruncam cu îngeri după cuci să plouă în livadă
ţigancă rudă /ieşi de ne rugă /roua ne udă /câmpia din noi

cum alergam pe uliţe cu praful fierbinte trecut peste glezne
în urma noastră nori groşi de ţărână de ziceai
că trec avioane sălbatice prin sat,
pe uliţă, cum se scurgeau din tâmplă până în suflet /până la glezne
cum spuneam, împleteam broboanele de lumină până când
se făcea un întuneric ud sub geana de lună
peste câmpia din noi, peste satul din umbră
peste păsările cerului peste amintirile cu miros de iarbă
zi cu zi noapte cu noapte /până când se stinge
şi lacrima îţi curge tot mai grea

mie câmpia îmi vorbea
cu grâul ei cu păsările ei /cu batalioanele de maci
şi câmpul bântuit de umbre
şi vorbele ei sirene flămânde
după ce se hrăneau cu lumina-mi din ochi
mi se lipeau de suflet ca un timbru
de eram bolnav îşi schimbau cumva culoarea, putrezeau
atunci câmpia mirosea a cruce /văd îngeri învăluiţi în mov şi molii cu zăbale
din tălpi îmi creşteau rădăcini de maci peste smoală
pe umeri deodată răsărea luna ca o rană de aur /înmugurea lampa a fitil
mama aprindea candela să-mi descânte frica /fugi frică din carne din vămi
îmi zicea de deochi de spaimă şi ură
îmi stingea cărbuni în apă sfinţită
apoi aprindea tămâie
şi abia atunci îngerul cu o singură aripă în vrie venea la mine
nici nu începuse dimineaţa
când deodată clopotul spart de aer
a lovit vântul în dungă b-a-n-g, b-a-n-g!
mama scotea din ştergar pâinea să o închine
apoi îmi rupea din ea o fărâmă

îngerii mai dormeau încă pe umărul de humă
în lăstărişul subţire de sub prunii stingheri
undeva la marginea câmpului de cânepă udă
uf, cum ţâşneau păsări măiestre din lanuri
pe sub gene până în ochiul înrudit cu plânsul

- îţi răzuiai ochii de lumină într-un alt timp într-o altă lume

aici în câmpie în vremurile vechi ne năşteam din lumină
câinii nopţii se înfigeau în noi a neputinţă
balaurii bătrâni cu paloşe lungi din argint
tu trăgeai cocoaşele puştii şi ţipai glonţul zbir
în oasele lunii, te aud parcă a moarte venind
întunecai şi lumea şi cerul şi focul sfânt
grâul se făcea întuneric în hambare
morile măcinau deodată prunci
ies mamele la marginea cerului să îşi boteze fiii
hei, voinice voinicele te scoală şi seceră grâul
cu lancea de fier cu braţul stâncă!

- noi bărbaţii câmpiei ne naştem în cer, cu luna în piept şi dorul în suflet

_____________________________________________________________________________

O puteţi auzi recitată de mine aici... sau puteţi citi întreg volumul "Câmpia în genunchi"  pe ISSUU aici... 

unde-mi sunt cuvintele nescrise până acum?
pare ca şi cum ar fi undeva într-un sertar la dospit
ca un privilegiu
sau în butucul de plop
pus la topit înainte de a fi tras în hârtie
prin care colcăie viermi uriaşi
mai mari decât degetul mare
mă uimeşti îţi zic
şi-mi cade întuneric stins
peste ochi
peste mână şi buze

îmi este greu să mă deschid
mă prind de un gând şi trag de mâner
până când se face noapte
până când se face iar dimineaţă
în neliniştea mea

tu laşi uşa de la intrare larg deschisă
să intre aerul rece să intre poştaşul
poate se va nimeri şi un vers bun
pe care să ţi-l scriu
prins într-o inefabilă uimire
cu mâna pe clanţă
şi cuvintele care-mi plesneau
printre dinţi cu atâta candoare
vor răsări sub tălpile papucilor tăi
ca nişte gâşte albe şi mari
cusute de mână
pe preşul de gumă

se pare că sunt cel mai posedat om
de cuvinte nescrise
poate sunt un norocos
deşi doar tu mai ajungi tiptil în ochiul meu

Petre Ioan Creţu