abia de se subţiase cerul
când iarna s-a prăvălit cu zgomot peste noi
parşiv subtil dinspre nori tiptil
şi întunericul a înghiţit toată lumina
pe străzi numai noapte şi viscol și ger
în astfel de vremuri
noi bărbaţii din sat
ne strângeam repede sub lună
purtam de secole crivăţul în sânge
când noi păşeam în iarnă soldăţeşte
încremeneau clepsidrele
păsările îşi frângeau zborul fulgerate
pomii îşi piteau verdele adânc în tulpină
şi ne făceam frig fiară sau vină
tu aveai iernile lipite pe frunte
puţin deasupra sprâncenelor
ca nişte brazde adânci, ierni aspre
câteodată îmi luai mâna şi o aşezai
pe sânul tău stâng
şi mă cuprindea o căldură bună nebună
la dracu
stinge-i lumina din ochi sparge-i timpanele
smulge-i visele din somn
răsuceşte-i rădăcinile până moare
calcă-i cuvintele în picioare cu bocancii ăia mari şi grei
el e poetul răul cel mare
se auzea ca un şuier din cerul burtos
în satul meu unde aerul e greu de ninsori
e frig şi noi ne oblojim unul pe altul
de singurătăți
-->
Comentarii
în aceste vremuri/timpuri văratice a scrie despre iarnă ar putea deveni un nonsen... dar sincer în luna lui cuptor parcă moroase a iarnă... sau poate că timpul vârstei ne aminteşte că unii intrăm în iarnă... şi de aceea încercăm să ne oblojim singurătăţile iernatice...
la fel, m-a trăsnit finalul! data viitoare încep de la coadă la cap! poemul în întregimea lui e o metaforă...Preţuire!