mi-e dor de câmpurile ce aveau verdeaţă,

pădurile cu brazi şi fagi înalţi

de soarele ce se ascundea în ceaţă

bisericile noastre cu prelaţi,

mi-e dor de anii mei copilărie,

copil eram şi eu cândva,

mi-e dor de curtea mea cu păpădie,

mi-e dor de tine, maica mea,

mi-e dor de apele care curgeau la vale

şi de izvoarele ce-mi şuşoteau pe drum,

de umbra mea ce poposea pe cale,

mi-e dor de zborul ultim de lăstun,

mi-e dor de casa ce-a rămas pe mal

de Măgura ce-n Mureş se oglindea,

mi-e dor de-un nechezat de cal

mi-e dor de soarele ce-mi surâdea,

şi mă întorc fără să vreau acasă,

acasă, este unde te-ai născut,

cu taica ce sta cu-n vin la masă,

şi maica frământând aluat crescut,

şi îi găsesc în umbra de la casă,

şi îi găsesc prin vechile icoane,

în ochii mei tristeţile mă apasă,

aş vrea să te întorci, bade Ioane,

şi tu să vi înapoi, mătuşă Mărioară

căci satul este gol şi e pustiu,

nu mai stă nimeni azi pe ulicioară

la crâşmă nu mai pute a rachiu,

grădinile sunt goale, ogrăzile la fel

şi câinii s-au mutat din sat

nu mai auzi nici behăit de miel

iar câmpul este gol şi nearat,

nu mai miroase în sat a pâine arsă

cuptoarele s-au năruit demult

şi nimeni nu mai merge la coasă,

iar satul e pustiu şi de temut,

mormintele ne-au mai rămas acasă,

şi nimeni nu le aprinde o lumânare

pustietatea singură-i la masă

şi peste sat curg lacrimi amare.

eu am opinci acasă puse în pod

de taica lăsate la război

umbla cu ele cînd afară era glod

şi când dădeau albinele în roi,

nu-s opincar, dar nici boier de lux

nu port nici cuşmă, nici cojoc

aştept întotdeauna un alt flux

şi niciodată n-am noroc,

cu două clase am mai mult ca trenul,

nu sunt bogat, dar nici sărac,

la hoţie nu sunt genul,

şi umblu îmbrăcat în parpalac,

mai am doar o triadă de trăit,

doi ani şi unul de la Dumnezeu

căci viaţa mea este de om robit

când peste mine bate un alizeu,

nu am copii şi nici nu mi-am dorit

în lumea mea sunt un milenar,

şi când dă luna iar în asfinţit

eu, vreau să mor în poală de stejar.

copil frumos cu ochi senini

eu, la mulţi ani iţi zic acum

să ai în viaţă doar lumini

şi drept să fie al tău drum,

să nu ai povârnişuri, gropi

să-ţi fie netedă cărarea

şi timpul tău să nu-l îngropi

şi limpede să-ţi fie zarea,

de-ţi este viaţa grea-uşoară

tu să o simţi ca pana în vânt

nimic pe lume nu te doară

ca mâine ai să fi pământ,

copil frumos cu ochi senini,

cu ochii negri sau albaştri,

cu ochi ca floarea din grădini

ca mâine ochi-ţi sunt doi aştrii,

copilule ce stai de veghe

la Porţi de Rai, la Porţi de Dor

tu ai să legi iar între leghe

copilăria prinsă în zbor.

Sanita, ca un fluture roşu

te-ai aşezat pe manşeta albă a cămăşii mele

înainte de a veni asfinţitul,

peste vii zburau vrăbii,

strugurii erau deja copţi

şi culegătorii îi deşertau în butoaie de lemn,

teascurile se învârteau

şi vinul curgea, curgea,

făcuseră foc de tabără la marginea viilor,

şi strugurii se culegeau la lumina lunii,

în ţepuşe de lemn se frigea slănina

iar tu, Sanita, îmbrăcată în rochie roşie

şi cu picioarele goale

dansai cu lupul cel alb de la miezul nopţii,

dansai în jurul focului,

şi învârteai focul în joc

până ţi se vedeau pulpanele albe ca laptele,

şi tu, Sanita căutai dragostea,

iar pieptul tău sălta

în umbra flăcărilor, şi dansai cu focul

şi focul îţi învăluia pulpele,

şi tu dansai, dansai, dansai.

un bătrân pe o stradă pustie

trăgea după el timpul,

era miezul nopții

şi un felinar orb

abia mai lumina orologiul

din turnul sfatului,

noaptea era neagră și rece,

iar câinii lătrau

la secundele şi minutele

târâte pe caldarâm,

bătrânul se învârtea într-un cerc de eșec

fără să-și dea seama

că nu unește cele două drepte paralele

și nici nu intră

în perpendiculitatea

drumului spre casă,

pantofii i se rupseseră în picioare

și căuta continuu

să-și plăsmuiască sufletul în trup

respirând adânc femeile

ce le vântura noaptea

prin tablourile închinate

pulberilor pământene,

noaptea era pe sfârșite

iar bătrânul trăgea în continuare

felinarul după el

și continuu se învârtea

într-un cerc al minții

nedeslușit de nici o ecuație matematică.

se întorc nemuritorii,

cerul este plin de smoală,

lupul alb şi-a găsit odihna

sub norii negri ce îmbracă luna

în mantii de ceaţă,

corbii croncăne şi muşcă din stele,

lacrimile grele ca plumbul

îmbracă satul,

se aude hăuit în munţi,

se întorc lupii  în Cetatea lui Zamolxe,

pe Altarele Timpului se sacrifică mieii,

sângele lor se scurge

peste fiinţa noastră,

în Amfiteatrul Dacic din Munţii Orăştiei

se pun la sfat toţi bătrânii

timpurilor trecute

de la naşterea noastră,

se analizează,

se cântăreşte bine

fiecare silabă şi cuvânt

şi se dau verdicte,

se toarnă vin

în ulcelele de lut

şi se înfulecă din berbecii

sacrificaţi în sanctuarele timpului,

bătrânii au obosit

şi cu soarta pe genunchi

îndură durerile celor răstigniţi

pe Columna lui Traian,

istoviţi de luptă

mai au puterea de a striga

la istorie,

mai au puterea de a cere

schimbarea,

dar cine să le-o dea,

îl cheamă atunci pe înţelept,

îl cheamă pe Zamolxe

ca prin legile lui de vorbe şi fapte

să le îndeplinească  gândurile sufletului

ca acest popor măreţ rămas de la Decebal

să urce spre lumină dincolo de nori

unde sălăşuieşte zeul dac.

de iar se bate luna în cuie

ţi-s nopţile de zile goale,

coboară apele agale

şi pe pământ se mistuie,

când cerurile se descuie,

se rup şi ploile în vale

când dealurile dau năvale,

lumea s-o constituie,

şi încet , încet se mistuie,

să rupă pietrele din munţi,

despicând fruntea de frunţi,

lumea s-o constituie,

focul  noaptea o mistuie,

de iar se bate luna în cuie

un musulman, odată, cu soarele de-a dreapta,

s-a înţeles cu luna, crezândo înţeleaptă,

şi a păşit de-a dreptul, neascultând ce-i zice şoapta,

pe-o treaptă de întuneric, lovită de săgeată,

crezând că dincolo de noapte, doar treptele se gată

şi va găsi iar calul, şi pe femeia nopţii,

şi îi va lua cu el, la dreapta judecată,

unde te judecă înainte, şi vii dar şi morţii,

găseşti numele tău pe o pânza de păianjen

şi tu, smintit cum eşti neştiind ce-i suferinţa,

în spate îţi iei viaţa, mai mare de un stânjen,

cauţi fericirea lumii, şi-ţi pierzi pe drum credinţa,

te uiţi acum în urmă, şi-ţi vezi haremul gol,

încerci să cauţi iubirea, şi dai doar de durere,

femeia a rămas, un simplu spectator

pe care tu de-apururi, credeai că-i doar plăcere.

mai trece un veac, se pun capcane în vie,

miroase a vin negru în brumă de pământ,

când paşii noştri merg înspre sclavie

şi se împrăştie în petalele de vânt,

nu sunt oglinzi nici pe pereţi de porţi

şi nici pe uşile zidite în piatră,

viaţa noastră e trasă iar la sorţi

când ne visăm din nou în vultural de şatră,

cuvintele sunt lumânări pe cruci

când ora hibernează în noapte,

s-au înţărcat iar zece prunci,

căci laptele e vin pe jumătate,

nimic nu e real în astă lume,

şi moartea doarme în cramă sub pământ,

la felinar citind numai postume,

aşteaptă să le dau consimţământ.

nu mai sunt vii pe dealuri

vinul curge în Nazareth

marea se înalţă în valuri,

Ovidiu-i ultimul poet,

nu se mai scrie poezie

se beau numai drojdiri de rime,

vântul bate-n simfonie

şi lumea e plină de crime,

la fiecare colţ de stradă

găseşti o moarte, un viol,

lumea iasă la paradă,

chiar dacă e în curul gol,

pivniţele iar sunt goale

şi e deşert în orice sat

pâraie nu mai curg la vale

iar vinu-i ultimul păcat,

femeile sunt duse în lume

bărbaţii stau să-şi bea simbria,

anul ăsta n-avem prune,

şi a încărunţit pe dealuri, via.

aseară către miezul nopţii

am auzit bătăi în uşă,

era târziu, dormeau şi morţii,

afar lătra o căţeluşă,

am mers la uşă să deschid,

dar m-am uitat şi pe vizor

un moş plutea prin albul vid

un moş, precum un comandor,

am deschis atuncea uşa

iar vidul încet s-a spulberat

din prag el mi-a întins mănuşa

era în roşu îmbrăcat,

cu barba albă, păr cărunt

cu mersul lin şi şchiopătat

mi-a pus în mână un grăut

apoi spre stele s-a înălţat,

l-am urmărit până a rămas

un punct pe cerul plin de stele,

şi-am pus grăuntele într-un vas

şi am găsit trei rămurele.

te-am citit limbă română

într-o limbă ce nu o ştiam

căci dacii mi-au pus în mână

limba ce n-o cunoşteam,

nu era limba maternă

cu care mama m-a născut,

era o limbă străină

ce pe daci a petrecut,

eu, nu-i zic, limba română,

îi zic limba de la daci,

dicţionaru-l ţin în mână

şi alerg precum un fugaci,

chimeşa e o cămaşă

iarăşi cuşma-i o căciulă,

n-am să iau limba din faşă

când mânc pită în aulă,

nu pocesc limba română,

dar vreau să vorbesc în dacă,

nu cred că-i retoromână

ci-i o limbă ce-o să-mi placă.

mi-e dor de câmpurile ce aveau verdeaţă,

pădurile cu brazi şi fagi înalţi

de soarele ce se ascundea în ceaţă

bisericile noastre cu prelaţi,

mi-e dor de anii mei copilărie,

copil eram şi eu cândva,

mi-e dor de curtea mea cu păpădie,

mi-e dor de tine, maica mea,

mi-e dor de apele care curgeau la vale

şi de izvoarele ce-mi şuşoteau pe drum,

de umbra mea ce poposea pe cale,

mi-e dor de zborul ultim de lăstun,

mi-e dor de casa ce-a rămas pe mal

de Măgura ce-n Mureş se oglindea,

mi-e dor de-un nechezat de cal

mi-e dor de soarele ce-mi surâdea,

şi mă întorc fără să vreau acasă,

acasă, este unde te-ai născut,

cu taica ce sta cu-n vin la masă,

şi maica frământând aluat crescut,

şi îi găsesc în umbra de la casă,

şi îi găsesc prin vechile icoane,

în ochii mei tristeţile mă apasă,

aş vrea să te întorci, bade Ioane,

şi tu să vi înapoi, mătuşă Mărioară

căci satul este gol şi e pustiu,

nu mai stă nimeni azi pe ulicioară

la crâşmă nu mai pute a rachiu,

grădinile sunt goale, ogrăzile la fel

şi câinii s-au mutat din sat

nu mai auzi nici behăit de miel

iar câmpul este gol şi nearat,

 nu mai miroase în sat a pâine arsă

cuptoarele s-au năruit demult

şi nimeni nu mai merge la coasă,

iar satul e pustiu şi de temut,

mormintele ne-au mai rămas acasă,

şi nimeni nu le aprinde o lumânare

pustietatea singură-i la masă

şi peste sat curg lacrimi amare.

de vrei să-ţi caut iar frunza cea de zgură

pe care am pierduto pe înserat,

vino cu mine sub un clar de lună

să ne spălăm cu rouă de păcat,

şi când va da iar luna după un nor

tu, să te laşi uşor pe braţul meu,

apoi să ne culcăm lângă izvor

şi să-l vedem în cer pe Dumnezeu,

te voi purta pe braţul cald

în toamna în care frunzele mai mor

şi ochii tăi sub luna de smarald

am să-i sărut din ceas în ceas cu dor,

şi noaptea ne va da sărutul ei

când luna ne descântă tocmai în zori,

şi în Olimp intrat-au marii zei

iar dimineaţa îmbracă ai zilei sori,

mă aplec spre tine buzele-ţi sărut

când cade roua iarăşi peste noi

iubita mea, prinţesă Ruth

ai îmbrăcat iar haine de trifoi.

am auzit aseară o vorbă de neant, de la femeia brună

ce sta în birtul de la colţ de sat, la masa de la colţ, de după uşă,

că vinul este cel mai bun balsam, de-l bei sub clar de lună,

că vinul rana inimii ţi-o închide, de te iubeşti cu o ţigănuşă,

femeia brună, de la colţul mesei, nu s-a iubit în viaţa ei cu foc,

prin vene-i curge vin, şi ochi-i sunt ca para,

îţi tornă vinul în pahar, apoi te i-a la joc

şi se dezbracă în noapte, când luna este plină, făcând iar pe fecioara,

femeia brună din birtul de la colţ de sat,

ce o găseşti seară de seară, la masa de la colţ, de  după uşă

bea vinul sec şi se iubeşte în visu-i nevisat

cu cel ce poartă în noapte, neantul de cenuşă.

toamna asta miroase a gutui,
a gutui necoapte şi a struguri verzi,
toamna asta prin vii mă vântui
când tu pe pat de struguri mă dezmierzi,

toamna asta miroase a vânt şi ploi,
miroase a mana livezilor de prun,
toamna asta miroase a lână de oi,
şi a ţuică-n butoi de gorun,

toamna asta miroase din nou a furtună,
a furtună într-un pahar cu apă,
când cerul mai plânge şi tună
şi lacrima doarme sub pleoapă,

toamna asta miroase a tine
miroase a mine, a tine şi noi
miroase a oi ce pasc pe coline
şi a mustul ce fierbe în butoi.

casă nebună, bătrână casă

casă pictată în mii de culori

av kathe, rămâi la masă

piranda-ţi aduce pe braţe trei flori,

casă pictată cu poveşti de bătrânul

de bătrânul meu tată, atunci când trăia,

cu-n dinte de aur, ţiganul stăpânul

mă cheamă la masă, i-a frate şi bea,

apare o fată de şaisprezece ani

mo, av kathe, fă, la domnii ziariști,

şi toarnă cafele, noi nu avem bani,

privesc la ceşcuţe, şi ochi-mi sunt trişti,

nu vreau Lavazza, nu vreau Expreso

cafeaua aceasta din spuză şi jar

e mult mai bună decât e progresu

că are în ea inimă de ţigan,

mişto avilăn, bine ai plecat

la casa pictată mai stau în târnaţ

arunc o privire apoi peste sat

şi-i spun la ţigancă să-mi ghicească în zaţ,

din colţ Porumbiţa se uită la mine

fătuca frumoasă de şaisprezece ani,

ţiganca-mi ghiceşte, în cuvinte străine

bani-i refuză, chiar dacă-s sărmani,

mă îndrept spre maşină şi dau ca să plec

ţiganii-mi urează să am drumul bun

mă urc la volan precum un zevzec,

pornesc în trombă, precum un nebun.

te aştept la noapte, sigur ai să vii

te aştept pe stânca neagră cenuşie

când norii vor cădea peste pustii,

eu te aştept să vii la cununie,

sunt lupul alb, ce-i de la daci rămas,

pe care Zamolxe la adus cu el

ce ziua în codrii stă retras

iar noaptea parcă e un porumbel,

priveşte-mă în ochi şi stai cu mine

căci noaptea asta-i plină de năluci

şi corbul negru ne va da de ştire

când se ascunde luna în cuiburile de cuci,

bat vânturi, noaptea este neagră

şi umblă prin văzduh urlet de moarte,

luna e plină şi este întreagă

şi timpul nostru-n  vamă se împarte.

azi nu te strig, dar mâine poate

în casă n-am deloc lumină

şi soarele nu mai răzbate

trei pomi de la fereastră sunt de vină,

unul e măr şi altul e cais

şi-un păr care îmi face fructe moi

dar parcă totul e un compromis

că în fiecare an sunt reci şi goi,

doar iarna e lumină în casa mea

şi atunci aprind focul în cămin,

scriu scrisori la raza de la stea

şi mă ospătez cu o cană de vin,

am vrut să tai pe unul dintre pomi

dar niciodată nu am ştiut pe care,

aseară ţi-am scris ca să te întreb

povestea lor în ultima scrisoare,

şi-am aşteptat tăcut o noapte întreagă

ca să-mi răspunzi scrisorii ce ţi-am scris,

a doua zi găsita-m în ogradă

trei fructe moi, şi nu i-am mai ucis,

şi de aceea în fiecare seară

mai scriu câte o scrisoare în visul meu

şi mai mănânc câte un măr, vreo pară,

mai beau câte un vin chiar cu păreri de rău.

stau pe bancheta din spate a troleului,

plictisit, deosebit de plictisit

şi citesc ultimile ştiri

în ziarul de dimineaţă

uitat de un nea Gheorghe

tot pe bancheta din spate a unui tramvai,

„Putin a fost ucis azi noapte,

în faţa casei fostei neveste

de către un necunoscut

plătit de amantă cu 10 ruble,......,preşedintele Franţei

Emmanuel Macron a închis în beciurile Luvrului

toţi ataşaţii americani

pentru a-i da lui Trump o lecţie

fiindcă şi-a permis să se retragă

din Acordul de la Paris,

atentate peste tot în lume

numai în România e atâta linişte

încât Dragnea şi-a permis să intre în somnul de veci,

iar Tăriceanu a cerut să fie îmbălsămat de viu

pentru a putea participa la cea de-a şasea cununie cu Adrian Năstase”,

ştirea asta de pe urmă era la monden

preluată din ziarul Click,

trecem pe lângă Parcul Central

din Oraşul Viselor şi Iluziilor,

troleul încetineşte,

Dickens e pe aceiaşi bancă

şi citeşte acelaşi jurnal

şi aceleaşi ştiri de acum 100 ani.