Motto: „Dacă florile și-ar dărui oameni la fel cum oamenii își oferă flori, de unde ar fi tăiați oamenii?” — Nichita Stănescu

Nu acum, meştere, timpul încă nu-i copt,

mai târziu vino,
după ce mă desfac de acest drum din pustiu,
să mă rupi, să mă tai şi dacă nu îţi va fi greu,
din tot ce am fost stivă eu să ridici o colibă.
Găseşte, Tu, un petic întunecat să-l străbată

o limbă de lumină, căci, oricât aş fi de bogat
nici(de)cum nu îndrăznesc să îţi cer un palat
să ridici din grămada de nisip şi acela la stradă;
caută un loc numai de tine ştiut, neumblat,
pentru o căsuţă mică cu un singur iatac,
iar toate laturile împrejmuieşte-le cu cerdac.
Un fel de prispă, aşa, nu mai mare decât palma ta,
de unde depărtarea în ochiul cercetaşului
să se vadă altfel la vremea răsăritului.
De jur împrejur să întindă cât loc o avea
rochiţe, cămeşe albe de nea, volbura.
Iar pe oasele stâlpi în care răşina precum sângele izvorăşte
să urce visele şi-o dorinţă prin iedera încâlcită până izbândeşte
s-ajungă sus la mansarda acoperită de muşchi pletoşi şi jucăuşi,
peste alţii cafenii ca tăciunii, sub lumina oacheşă a lunii.
Milă fie-ţi de cel tăcut, casa da-o unui culbece,
de pomană dă-o, mai mult;
el nu priveşte-n urmă la timpul ce-i trecut,
îndură-te şi lasă-l să-şi ducă traiul şi alte doruri în ea
într-un post prelungit din geroasele ierni sub o stea.
Lasă-l să poarte singuratecul, agale, mai departe
şi crucile de la mine rămase, nepurtate în spate
pe tărâmul acesta dar nici pe altul străin
din lipsă de timp, din momente de criză, destin;
să i le dărui cu încredere să le târâie, într-o basma;
fără să sângereze în lama ascuţită a vieţii le va duce cumva.

Meştere, mai ai timp berechet să mă tai din buchet.
Hai, până atunci să schiţăm împreună acest proiect;
vom merge la târg să cumpărăm cerneală şi hârtie, o coală.
Printre lacrimi de ceară îţi voi scrie poemul de seară
cu fericirea în ochi că viaţă încă îmi umblă pe sub scoarţă.
La ce bun să fii inuman, te întreb, iubitorule de lut?
Aceasta va fi lucrarea noastră de debut.

Veronica Şerban

Ieri, 6 iulie, a fost ziua mondială a sărutului.

A trecut. Ce rău îmi pare!

Vă dau azi o sărutare,

-Măi, Ioane, ia stăi calm!
Nu m-ai sărutat de-un an.
Ce-ţi veni, aşa, deodată,
să mă pupi, să mă rupi toată?
Ia stăi locului, dă-mi pace!
Ştii tu, că şi mie-mi place, dar
de ne vede vreo vecină
singură îmi plâng de milă.
N-or zice că-i vina ta;
tot a mea, că îţi ţin calea.
Zău, Ioane, stăi pe loc,
că prea mă săruţi cu foc!

-Tu, de mine, te înduri
când mă trec rânduri călduri?
Eu, Mărie, îţi spun scurt:
drag îmi e să te sărut!
Ai tu gura dulce, fată,
ca o floare-i, fermecată!
Şi ţi-s buzele petale
ca de maci încinşi de soare;
Şi mă-mbie al lor parfum.
Na! te-am sărutat în drum.

-Măi, Ioane! Măi, Ioane!
Ai noroc că lumea doarme.
Ei, să nu-ţi rămân datoare
dau şi eu o sărutare.

-Când îi lună în astă noapte
numai una dai?!? Dă toate.
Mai întâi cea apăsată
Să nu te uit niciodată.
Eu nu plec nici mort de-aici.
Haide, dă-mi măcar vreo cinci…
Şi-apoi plec. Promit, să şii.
Te-aştept mâine iar să vii.
Că deja-ţi rămân dator
tăt cu azi, până anul viitor.

-Tu n-auzi cum latră câinii?
Du-te odată, că mă mânii!
Ai trezit satul, vecinii.
Dacă ne-or afla vreodată,
Nu mai ies basma curată
Din poveste, niciodată!
Da' mă jur că viu şi mâine
Numa du-te, măi, creştine!

Veronica Şerban

( foto: sursa internet)

Pentru toţi cei dragi de-aici trimit sărutări cuminţi! 

Plouă. Plouă şi iar plouă de zile, zic eu...vreo nouă.
La-nceput cu iz de mentă, dar de ieri ca o dementă
tot pânzişă, persistentă, se aruncă când piezişă
dezvelind bulbii de cală, când lovind pe verticală.
Scotocind ca o mătuşă dacă-am pus lacăt la uşă
bocăne-n pereţi ca surdă. Ies afară. O cert. Mă udă.
Are un of, gândesc, ca mine, dar când văd sură că vine,
grea şi-apoi se tot deşiră reci fiori mă trec pe şiră.

Azi, nu am chef de poezie. Privesc lung alba hârtie
pe sub moţ. O întorc pe faţă, dos, o fac boţ, o dau pe jos,
n-o ridic. Aud, poc!poc! Inspiraţie n-am, ioc; să mă joc

nu-mi vine parcă, dar iau foaia şi din ea îmi fac o barcă.
Chicot, râset, bucurie, ţi-ai găsit de-urât să-mi ţie.
Muzele, ca deocheate, îşi dau ghionturi pe la spate;
ude toate, toarnă cu melancolie să mă-ngroape în ea de vie.

Turuind fără de-ncetare, ploaia, devenea cicălitoare.

-Ploaie, taci! Mă oboseşti! Tu nu ştii să povesteşti?
Tot cu ură ciocăneşti în obloane şi-n fereşti.
Amuţitele-au prins spaimă, din ochi caută icoană,
tremură din balama când încep a se-nchina.
Tu, mai lungă, nisipoasă tropăi dârză, sus pe casă,
te agăţi nimicitoare şi uluci desprinzi de floare,
caşti în uliţi şanţuri late, gropi adânci îi pui în spate.
La zorele tai rochiţa, din ţâţână smulgi portiţa,
pe un strat, mumificate stau petunii, sufocate;
plictisiţi şi deprimaţi casc de somn caişi plecaţi
cât pe ce din sân să scape plozii-n ale tale ape.

-Chiar n-ai nici un Dumnezeu, nici o lege, eşti ateu?
Ţărna nu mai e făină, nici lumina nu-i lumină,
eu, n-am parte de tăceri, urli ca-n dureri de faceri
cuibărită-n putregai, gemi, naşti flori de mucegai.
Pentru o clipă, în pat de frunză te întinzi ca o lehuză,
dar nu-i chip să te-odihneşti, meliţi şi hodorogeşti,
torni năduf, torni din belşug, plutesc morţii în coşciug
se-ncâlcesc prin rădăcini, uit de rude, de vecini,
hurui, torni întunecată, un ocean năşti într-o baltă.
Şi cum torni aşa în ropot îţi ursesc să-ţi cânte-un clopot -
tot chemat de el să zbieri, tot de limba lui să pieri -
despletită să te-adoarmă, să te văd mai blândă, calmă.

Însă nu, nu vrei să dormi şi mai furioasă torni;

neîntreruptă, neîndurată, făr' să laşi şi pe-altădată
malurile-n mâini separi, zgâlţii podul, smulgi din pari
tâlhăreşti rodul din pom - crunt îl pedepseşti pe om -
culci trifoiul în ţărână, mai nervoasă, fără milă
şi mai aprigă, pletoasă într-un nuc îţi ascuţi coasă
iar prin lanul copt de grâu îţi faci loc curgând în râu
şi cum nu ai Dumnezeu, răpăi iar şi iar din greu.

-Mai taci, ploaie! Faci a cobe. Nu mai arunca cu vorbe.
Nu mi-s pusă pe vorbit, du-teee, de unde-ai venit!
Îmi rupi inima în nouă. Ce-avem de-mpărţit noi două?!?
Frunză-s parcă, într-o barcă. Până-n măduvă sunt leoarcă.
Şi de atâta apă-s toată până-n suflet inundată.
Dacă ai fi venit frumos, generoasă, răcoroasă
şi de soare descântată, cum veneau ploile-odată,
te-aş fi strâns în sân de drag şi te-aş fi poftit pe prag.
Ţi-aş fi spus, de tine-i lipsă, piatra-n arşiţă e-ncinsă,
mergi, ai grijă de izvoare că s-au pârjolit sub soare,
fânul fierbe în fânare şi-orice pai e-o lumânare,
s-ar aprinde, din uimire, de-o scânteie din privire.
Poate, dacă-ai fi venit cu un glas mai ţârâit,
ca o strună de vioară, cum vin ploile de vară
mi-ar fi fost mai dor de tine şi te-aş fi chemat şi mâine,
dar tu vii pusă pe harţă, şi din vişini ca o hoaţă
rupi perechi zeci de cercei, pagubă îmi faci prin ei.

-Să mai taci! N-ai nici o scuză când mă scuturi ca pe-o frunză.
Laşi melci fără cochilii, nu mai trec pe-alei copii,
terfeleşti crini în noroi şi tot vii şi tot te-nfoi
fumegoasă, înteţită, tot cu capu-n nori pitită.
Te avânţi scoasă din minţi şi retezi boboci cuminţi
de pe lujerii plăpânzi; nu ştiu dacă plângi ori râzi
sau încerci o smiorcâială dintr-un nor plin de ceneală,
dar mai tare te-nteţeşti, sub călcâi totul striveşti.
Taci, acum! Căci orice spui, nu mai pot îngădui.

Dar ea nu şi nu. Nu-i pasă; neosteită, nemiloasă
răpăieşte mai aprinsă, ca de-un fulger mut atinsă,
furioasă mulge norii, duşmănoasă înneacă zorii,
cu gând râu străfulgerată şi de lacrimi deşălată
alergând ca o zăludă greu potop vărsă cu ciudă.

Pe sub valul de nisip, de bătaie din aripi, nu e chip!
Timpul stă închis în cuşcă; ceasul limbile îşi muşcă
plictisit de numărat cât din zi a mai plouat.
Scoţând aburi albi pe gură brazii-n gândul lor înjură:
“- Dealu-n vale de-ar porni, tot cu el ne-am prăbuşi.”

Frunză-s; prinsă în capcane; ca lovită-s de vagoane
şi de somn; de somn mi-e foame!
Ea, cu degetele gheare ascuţite, ca de fiare,
în teribila-i furie pe la spate mă înjunghie;
parcă aş da o liturghie…
simt urgie până-n os. Dacă ar fi venit frumos...dacă...
De o vreme-s nedormită...Ploaie, taaci! Mi-s ostenită.

Veronica Şerban

Doamne, schimbă-mă în stâncă,
Vin lupii de mă mănâncă!
Vin în haite, roată dau
Numai locului nu stau!

Prinsă-s, Doamne, în capcană,
Intr-un trup de fată, Ană;
N-are cine mă zidi,
Nici de dorul meu tânji,

N-are cine parte-mi ţine

De mă rog, Doamne, de tine.
Incolţită-s de lupi răi,
De-ai putea striga la ei
Să le dai să mânce flori
Şi să bea roua din zori
Şi de saţ dă-le ceva,
Dă din bunătatea Ta,

Că-s turbaţi şi sunt flămânzi
Si la chip îi văd livizi.
Vin cei mari, vin şi cei mici
Un masacru ar fi aici;
Simt în ochiul lor sticlos
C-ar muşca până la os,

Si, în colţi m-ar sfâşia,
Vino Doamne, nu-i lăsa!
Vino, schimbă-mă în stâncă,
Vin lupii de mă mănâncă!

Veronica Şerban

(foto: sursa internet)

Mai cunoaşte lumea, oare,
Un alt arbore sub soare
Care puii şi-a plantat
Într-un suflet zbuciumat?

Mai cunoaşte-un pom anume
Căruia să îi dea nume
Când prin ramuri, dulce liră,
Vocea lui Emin respiră?

Mai cunoşti, dragule om,
Alt copac sau un alt pom
Tremurându-i frunza toată
Când un el pe ea aşteaptă,

Încărcat de flori buchete-
De parfumul propriu bete-
Cu suspinul versului
Lung suspin în frunza lui,

Pe când seara-i aşteptare
Cu ecou de “ -Vine oare?!?”,
Pe când doru-i foc şi pară
Prins în strună de vioară,

Pe când zumzăie albina
De cu zori, când dă lumina,
Taina vie culegând
Mierii dulci arome dând?

Ce-alt parfum ameţitor
Mai stârneşte tainic dor,
Blând, lunecător, suav
Devotat iubirii, sclav,

Decât floarea lui gălbuie
Ce la ceruri vrea să suie
De pe umeri rotunjiţi,
Nicidecum îmbătrâniţi?

Se mai află aşa un lemn
Ce-a trait prin veacuri demn
Biciuit de vânt, furtuni
Care crede în minuni?

Singur el, un moş* tăcut,
Asurzit de zgomot mult,
Fruntea înspre cer îndreaptă:
-Cât pe ce să mor odată,

Cât pe ce să mă prăval,
Dar venit-au dulce-n val
Amintiri c-un om frumos
Şi m-au ridicat de jos.

De sub haina lui scorţoasă
La vederea lunii îşi lasă
Ramuri prinse-n rugăciuni:
-Doamne, fă oamenii buni!

Ia-mi din floare şi-i fă sori
Dacă-i vrei nemuritori.
Numai una să-mi rămână
Să mă ţină-n cer de mână.

Iar din rădăcini nu-mi lua,
Mulţi îmi caută umbra;
Doar din frunză ia suspin
Cum sorbea dragul Emin!

Veronica Şerban

De fiecare dată când venea la fiica ei în vizită, nici copila

nu ştia cum se făcea că deodată cu mama ei, în casă
intra buluc pe uşă, pe fereastră, prin toate crăpăturile
pereţilor şi o bucată neastâmpărată din bătrânul soare.
Nu se ştie care pe care se ţineau în braţe, sau de mână, 
e sigur că femeiei nu îi era deloc uşor la cei optzeci de ani
ai ei şi nu mai spun de ai lui, de peste o mie şi ceva, să urce
treptele alunecoase până sus la cucurigu, ca în final, copila
să se trezească pe nepusă masă cu amândoi la uşă, lac de apă.
Bătrâna îşi lipea degetul arătâtor amorţit pe sonerie şi,
aproape că uită să-l mai ia, ca şi cum şi-ar fi sprijinit în ea
toate zilele, nopţile, bucuriile, amărăciunile şi toate
anotimpurile până în cele mai mici amănunte ale vieţii.
Exaltată, soneria, strigă cât o ţine gura a venit mama,
a venit mama şi o ţinea tot aşa, fără întrerupere şi nu răguşea.
Uşa tremură din balamale de emoţie. S-ar dat de pereţi,
dar o limbă lungă, ca o sabie în teacă, silenţioasă, o ţinea
înţepenită în broasca adânc îngropată în tocul de metal.
Pe lângă sacoşa din rafie, fără fund, în care încăp toate
bunătăţile lumii, mama, îi aducea, de fiecare dată, şi
un bucheţel de flori din grădiniţa de pe lângă casa ei.
La floare se vine cu flori, îi zice acum venită din nou,
printre gâfâituri, înainte de a-i da bineţile cuvenite,
cu singurul ei ochi teafăr încontinuu umezit de un izvor
nesecat între malurile îmbătrânite ale orbitelor duse adânc

până spre fundul capului, dar în care încă se mai scalda

blândeţea şi toate cuvintele spuse şi nespuse de iubire.
În timp ce cu paşi mărunţi, tremuraţi şi nesiguri trece pragul
primul pe care i-l întinse, de astă dată cu un scop anume
nicidecum să-şi mai uşureze din bagaje, a fost firul de salcie
sfinţit adăpostit la sânul ei cald şi protector. De pe lujer
nu lipsea nici un mugur; toţi se ţineau biruitori de tulpină.
În urma ei, anevoios, transformat de bună bucată de vreme
într-un toiag de păstor frumos lucrat din cel mai sfânt
şi mai uşor lemn, se târâia Bunul Dumnezeu, încovoiat de grijă
pentru Fiul său, de poverile omenirii şi de multe iertări pentru ei.
Porniţi din zori erau ceasurile amiezei când au ajuns la fată,
îmbujoraţi, să ceară o cană cu apă de însetaţi ce erau, un scaun
să-şi odihnească oasele fragile şi să-şi aline dorul ce-i puse
pe drumuri şi astăzi, în această Sfântă Duminică a ramurilor.
Apoi începea destăinuirea: L-am lăsat singur acasă pe taică-tu,
dar i-am spus să nu-şi facă griji, că nu stau mult la oraş.

Veronica Şerban

Prima dată când blidarul din lemn de brad respiră ușurat
e în sâmbăta lor de odihnă;
luăm prânzul mare împreună cu stâlpul casei în capul mesei.
Cu pestelca ei nouă, cea de duminică, primită în dar de la mama,
umbra bunei şterge închipuite urme de praf de pe căni, ulcele,
străchini din lut şi linguri aurii din lemn de tei.
Chipul bunicii, cel mai adesea senin cu buzele darnice în zâmbete,
s-a încruntat o singură dată, când a pus să se acrească borșul,
în rest numai lumină.
Odată cu mama toate nemurile știute și neștiute,
strigate pe nume, desfăcute de ţărână, dau năvală la masă
cu capetele plecate; li se iartă pe rând toate greşelile
până la cele mai mici păcate iar casa toată se umple
de-o mireasma aleasă, cea pe placul Lui, şi de dulci amintiri.
Ciorba clocotește în burțile încăpătoare ale blidelor de lut.
Polonicul darnic, tăcut, umple strachina până în buza crâmpoţită
înnecând porumbeii, păuni, brazi şi frunze.
Nu se zgârcește cu nimic cu nimeni; toţi primesc la fel
și zamă și carne și țăieței iar smalţul sfârâie de plăcere.
Doar eu cotrobăi printre tocmaci să descopăr păunul
prins în hora de flori, împodobesc vârfuri de brad cu nori,
dezvelesc aripile porumbeilor lipsiţi de culoare şi zbor
aşa cum făceam şi altă dată, dar acum mai îngândurată.
Parcă vie, strângându-şi pruncul la piept, dintr-o icoană cenuşie,
milostivă Maica Domnului, mă priveşte cu simpatie şi lacrimi în ochi.
La lumina pe jumătate galbină a lumânărilor din ceară de albină
dezlegat la limbă vinul nou, plescăind înspumat,
sporovăişte în căni desperecheate lovindu-se coate în coate
cu lutul învechit şi ars, din vas.
Încerc să-mi imaginez ce gândeşte mama văzându-mă pe mine
în locul ei rostind Tatăl nostru.
Râuri de sare fierbinţi mă inundă. Le las să mă frigă. Le gust să nu se răcească.
Ce amestec tulbur şi îmbătător, şi ce foame de ei, dureroasă şi, ce dor!
Răbdător Dumnezeu ne numără, nu ne împarte,
din doi în doi, din cinci în cinci, din şapte în şapte, de la oraşe şi sate;
suntem toţi la masa frăţească.
În sfârşit, sâmbăta aceasta, pot să plâng cât vreau, pe săturate.

Veronica Şerban

Pe uliţa noastră nu va ateriza un Boeing niciodată.
Nici vreo limuzină sofisticată nu va opri la noi în poartă,
Tată, nici vreun OZN nu se va prăbuşi peste piersici
În grădina din spatele casei, cât încă mai eşti pe aici.
La noi, doar dricul cunoaşte praful drumului de dus-întors.
L-ai văzut şi tu ultima dată, cât era de încăpător şi frumos
Şi cât de modest se mai legăna, fără surle, fără tobe,
Fără icnet, nemânat de biciuşcă de la spate, sau de vorbe
În ziua aceea când mama a strâns iarna-n braţe şi-a fugit;
Doar cireşii în tristeţi ucigătoare şi-au lepădat din floare rodul
Iar vântul a plâns prin ram pe toate vocile când se-nălţa prohodul,
În rest, la noi în sat, tată, nu s-a întâmplat nimic deosebit.
Din nucul de pe hat Hel, coţofana hoaţă, cuibul nu şi-a mutat,
Iar cocostârcul, cel mai frumos dintre pui pe jos şi-a aruncat.
Zoreşte, dară, să mergem de-acum doar noi, să stârpim mohorul
Până nu năpădeşte ca acum anul sâmânţa şi ogorul.
La noi în sat, pe uliţa noastră, singura moartea s-a preumblat
Şi nimeni, nici măcar El, de ce fură din curţi nu s-a-ntrebat.

Veronica Şerban

Se duse mama peste drum, în sat,
Să povestească lumii câte mi-a lăsat;
Pe la vecinii moşi, pe la sărmane rude
Se duse într-o zi, cu o strachină de dude.

A luat la ea în sân din mine o bucată
De dragă ce-i fusesem - prima fată -
Şi alte bucăţele în pumn a luat, mai mici,
Din fraţi, surori, nepoate şi bunici.

-De ce din mine atat de mult luai,
Ce faci cu-atâta mamă, o-întrebai?
-Nu vezi copilă ce singură-s acum,
Să am cu cine mă-ndemna la drum?

Se duse mama-n sat într-o livadă
Şi se ascunse nimeni să n-o vadă
Cum ceartă creanga prunului uscat
Ce-aşa usturător mai ieri m-a zgâriat.

Eu mâna binefăcătoare-am sărutat,
Iar sfânta, să nu lase nimic nerezolvat,
Se duse un pic în cer, de mila mea să bată
Şi scândura din gard şi cuiul de la poartă.

Iar ieri, tot singură s-a dus într-o grădină
Să dojene-o urzică aspru de la rădăcină.
Pe mine m-a trimis să am grijă de cruci-
De parcă mi-ar fi spus să merg să adun nuci-

Şi flori, mi-a spus, să pun în locul gol
Să nu se-mpotmolească tata în nămol
Şi să mai trec prin sat, prin ţintirim,
Că multe-avem să ne mai povestim!

Veronica Şerban
(2016)

Mi se terminase vocea.
După ce m-a aruncat în lume
mi-a rămas
doar un izvor de sărătură
de împărţit
între zile şi nopţi
cu pielea ridată a obrajilor,
cu marginile crăpate ale buzelor,
cu dosul palmelor uscate
şi câţiva paşi
fără emoţia unui nou răsărit.
Adânciţi în cavităţi rămase
mult prea mari pentru ei,
ochii înfriguraţi
cu buzele căpşună,
fără gesturi,
fără ruşine
şoşotesc pe la colţuri
despre una, despre alta,
despre cum
şi-a luat Dumnezeu mâna
de pe ultimul os de femeie din carnea bunicii.

Când toţi muriţi de capul vostru,
cine mai rămâne
pe lângă mine
să mă trezească
cu zâmbete în daruri,
să-mi vorbească,
cu inima veche
cât de firesc, odată,
se rostogoleau anotimpurile
pe vatra casei?

Veronica Şerban
(15 februarie 2018)

Primăvara aduce-n zori
Flori gingaşe pentru flori.
Şi-ntr-o zi de 8 din Marte
Zeci de bucheţele-mparte:

Pentru alese domnişoare
Gingaşe mărgăritare.
Soacrelor, femei şi ele,
Smoc de galbene lalele.

Dulci, suave panseluţe
Pentru blânde bunicuţe,
Iar nepoatelor ghiduşe
Bucheţele de brânduşe.

Soaţelor ce-s răsfăţate
Doar zambile parfumate,
Iară doamnelor discrete
Un mănunchi de violete.

Dalb buchet de ghiocei
Pentru îngeri de femei
Ce de veghe stau mereu
Lângă bunul Dumnezeu.

Că sunteţi fiice, iubite,
Sau bunice-n păr albite,
Soacră, noră, ori nepoate
Flori sunteţi dragelor, toate!

Învăţate-n griji, nevoi,
De-ele Evei fiice, noi,
Măcar azi să ne-amintim
Cât de mult le mai iubim.

Să vă fie chipul flori,
Zâmbitor, plin de culori,
Iar în ochi lacrimi vă fie
Doar de pură bucurie!

Şi cum una-i floare anume
Ce ne-a dat viaţă şi nume,
Pentru acea care mă-clin,
Pentru harul ei divin,

Pentru că dă vieţii sens,
Clipei, adânc înţeles,
Pentru cea mai mândră floare
Dintre flori, nemuritoare,

Azi, în zi de sărbătoare,
Pe sub licăriri de soare,
Flori de colţ scânteitoare
Dărui mamei iubitoare.

Veronica Şerban
(martie 2018)

La mulţi ani tuturor florilor din acest site literar, iar dumneavoastră, domnilor, vă doresc să vă bucuraţi în fiece clipă de florile alături de care viaţa se vrea să meargă mai departe!

(foto: sursa internet)

Dacă toată lumea vă doreşte ca această zi să fie una minunată, eu vă urez ca toate zilele ce urmează să fie pline de bucurii şi realizări, astfel încât acest nou an să vă umple sufletul de voie bună!

La mulţi ani 2018!

Recunosc 
încă nu a plecat din mine
stătea agăţată de colţul gurii
iubirea
inspirată de o fărâmă de trebuinţă
a găsit aşezământ 
pe când îmi căutam vorbele uimirii
în toate cele cinci simţuri
nu mai ştiu în care vară.
Îmi amintesc de mine alţii
mărturisesc
ca să nu pier 
să nu-mi uit visele
seară de seară
mă reinventez
cu tot ce-mi aparţinea numai mie
aşez timpul pe un umăr
el numără înainte 
eu privesc înapoi
peste celălalt 
las să doarmă
o bucată din noi.
Ce dulce păcat ai visat
inimă
tresalţi 
dezvelindu-mi privirea
mi-ai trezit
cele peste o mie şi ceva de riduri
şi zâmbetul ironic
şi nebunatecul râs
recunosc.

În camera ta, toamnă, azi scârţâie podeaua.

Acoper-o cu pledul până se-aşterne neaua.

Pereţii-au absorbit din râu cerc de culoare,

Iar de plafon atârnă un ciob din Sfântul Soare.

Stă neatins pe masă coşul de roade burduşit.

Doar patul, aşezat la asfinţit, se-arată răvăşit.

Sub cuvertura albastră cu stele imprimată

Se odihneşte luna, covrig, pe partea dreaptă.

Pe noptiere, lângă felinare din dovleci aprinse

Dorm carţi cu vise; la pagina speranţei stau deschise.

În odăiţa ta, bătrână doamnă, m-aş fi droit captivă,

Dar lutului menită-s, iar cerului, sunt fiica adoptivă.

De-o mână nevăzută larg o uşă se deschide.

Ferestrei dau să-i tremure perdelele livide;

Se umple încăperea de fluturi, roiuri de albine

Şi toată agoniseală dintr-o vară leapădă pe mine.

De-aş fi rămas tot crudă, de timp nemăsurată

În odăiţa ta pe-un raft, ca o sculptură-n piatră,

De fir mărunt de praf aş fi avut doar parte;

Ce nefiresc ar fi durut lăuntrul de grea eternitate!

Tu simţi în mine un intrus? Mă sperii. Eu nu fug.

Podeaua pardosită cu frunze ruginite ca un rug

Încinge, să dea în clocot dedesubt; un vânt asmute,

O lespede desprinde şi cheamă iernile să mă sărute.

În camera ta, toamnă, sub adieri de vânt

Cu palme ostenite azi sap adânc mormânt.

Pe lângă rădăcini, deschisă-n spovedanii,

Speranţe, dor şi vise îngrop, iar lângă ele, anii.

Veronica Şerban

(octombrie 2017)

( foto: sursa internet)

într-un loc
într-o lume
unde împreună
să putem schimba ceva
poate istoria
unde oamenii vorbesc serios
se-ntrec în glume
îşi spun pe nume
unde Dumnezeu nu e frică
şi frica nu este bolnăvicioasă
o lume, 
fie ea infernal de reală 
dar mult mai generoasă
în care să mă poţi opri să mai plec
ori de câte ori mă satur de infedelitatea semenilor
în care conştiinţa să nu mă tragă de mânecă
pentru fiecare greşeală
unde să mă simt acasă
să nu pot inventa insomnia
să mă trezească inima cu strigătul ei
când îmi aruncă în obraz
adevărul al naibii de gol-goluţ
să nu-mi fie teamă că o să-mi cadă cerul
într-o noapte 
peste visele toate
du-mă, fără ceremonie,
undeva
şi toate scrisorile de dragoste să-mi fie.

Dimineaţa cafea beam.

Prin fereastră lung priveam

cum se-aşterne toamna-n stradă

printre vrăbii turnând sfadă.

Ţintuisem chiar o frunză

când, la geam, o buburuză

se lipise strâns de sticlă

tremurând. Îmi spun, i-e frică

să mai facă câţiva paşi.

Dau s-o iau, dar ea: - Mă laşi,

ce-ai crezut că sunt mioapă?

Văd pe unde merg, da-s şchioapă.

Nu mai ştiu de unde vin!

Mi-a intrat în talpă-un spin!

De-aia stam la tine-n geam

mă-odihneam, mă tânguiam

zbor lung mai am de făcut,

dar nu pot. - Vrei să te-ajut?

-Tu nu vezi că eşti prostuţă?

zice şchioapa mămăruţă.

Linişte ca de mormânt.

Eu, să intru în pământ.

Dintre cele şase, oare,

care picioruş o doare?

Grea problemă, tac chitic.

Nici grimasă n-am, dar zic:

-Uite, mă ofer să te tratez.

Pot chiar să te operez.

-Nu vreau lamă de cuţit!

Plec de unde am venit.

Şi s-a dus şontâc, şontâc

drept în ceaşcă, bâldâbâc.

Ei poftim! N-a vrut tăiată.

Acum trebuie uscată,

mă gândesc. Şi mă apuc

chiar cu feonul s-o usuc.

Cum îmi dai de lucru mie!

Stai, îţi scriu o poezie,

dar voiam să scriu de frunză,

nicidecum de buburuză...

Veronica Şerban

(14.10.2017)

(foto: sursa internet)

octombrie

mă hăituieşte

nu am fugit

am căzut din cer

nu m-am lămurit

am uitat să respir

m-am certat în gând

am transpirat

am iertat

am visat

m-am minţit

nu am cerut nimic la schimb

am iubit

mi-am reamintit de mine

de tine

pur şi simplu

am zâmbit

nostalgic

am roşit

am trântit o uşă

am aşteptat

am lăcrimat

nu am plans

am avut curaj

am învăţat să uit

ah, tăcerea asta,

mă hăituieşte

octombrie!

Veronica Şerban

( octombrie 2017)

(foto: sursa internet)

o să-mi rămână visele desperecheate

câte şapte sau nouă pe noapte

două câte două vor sta legate

mai rămâne unul

sâcâitor

nu se leagă nici de pământ

nici de cer

doar de dor

mă ninge

blestematul

îmi ridică umerii

în aripi de cocor

dar eu nu mai ştiu să zbor.

Mai altădată

un întreg eram

aveam sens

eram univers

m-a descompus tristeţea

bucată cu bucată

de mi-au rămas gândurile îngenunchiate

cu braţele încrucişate

în picioarele goale

nici o şansă lângă ele

să mai crească o floare.

Nu mă uimi

cu gura ta fermecată

schimbă sau rupe vraja

fă un miracol

pune iubirea obstacol

să nu mai am lacrimi uscate

vise ciudate

aşează-mă într-un ungher de inimă

sau de creier

sau într-o rădăcină de muşcată

îmbrăţişează-mă cu cerul

de-o fi să mă uiţi

să nu mă pierd toată.

Veronica Şerban

( septembrie 2017)

(foto: sursa internet)