Lasă-ți visul la poarta inimii mele. Sunt cea mai în măsură să am grijă de el. Lasă-l! Nu zdrobi ecoul mut al orologiului ce bate miezul nopții. Închide ochii și visează-mă! Trimit către tine blestem de iubire. Primește-l! Apoi ia-ți făptura și mi-o adu în dar. Iubește-mă flămând până când trupul îți va cădea frânt de durere. Lasă pasul desculț, al nudului sentiment ce te doboară, să spargă gândul încătușat în călimară și desenează-i aripi, pentru a-și găsi zborul în a ta înălțare. Desenează-mi fiori adânci în inimă cu finele degete ale sărutului și apoi pictează-i cu nemurire. Adună-mă pe o geană a zorilor de zi, transformă-mă într-un cuvânt și păstrează-mă pe ale tale buze, dăruindu-mi sărutul fiecărei clipe. Cerșește-mă vieții să fiu doar a ta. Dezgolește-mi mutele poeme și dăruiește-le un ecou. Respiră odată cu mine și învață-mă a trăi, prefă-mă într-un fir de praf ce șade pe al tău pantof pentru a-ți însoți pașii prin timp. Învață-mă să cunosc patima iubirii transformată în extaz. Împletește ale noastre trupuri într-o simfonie a păcatului, tolănit pe albele cearșafuri ale destinului și scrie eternității povestea noastră.

În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se mângâie în zori de zi cu degetele fine ale sărutului, se-ascund după galbenii nuferi ce străjuiesc împărăția copilăriei, alină codrii veșnic neliniștiți. Tălpile lor lasă urme adânci în gândurile nerostite, tasând fiecare clipă de dor nedorit și vis neîmplinit. Se țin de mână sub bocetul clopotelor îngenunchiate de prea puțina credință a semenilor. Atingerea lor înfiorează lira ce-și cântă frumusețea tinereții. Neliniștea scutură frunzele codrilor albaștri, într-o rugă a statorniciei. Încâlcite, transformă absența în prezență, întunericul în lumină, nefericirea în fericire, demonul în înger, ura în iubire.Gătite de gală, fac reverență adâncă în fața amintirilor, căutând umbre nedeslușite ce înfierează dorul și durerea absenței. Agonie și extaz. Iubire absolută. Dragoste adevărată. Nepăsare indiferentă. Cuvinte colorate într-un singur curcubeu.
Neobosite poposesc în labirintul celor ce dau sens existenței nătângi, curgând de-a lungul condeiului ce lasă pe imaculata foaie umbre de înalt și nemaiîntâlnit sentiment de iubire. Curg fără oboseală, pline de frumos, încărcate de îmbietoarele miresme ale trupului mult dorit. Perfecte, aliniate și ordonate, alese cu grijă și drămuite în minte, se transformă în poeme nemuritoare.
Ochii lor blânzi, privirea prea plină de iubire, buzelor lor însetate de sărut, obrajii îmbujorați de atingerea primei mângâieri a ochiului lacom, farmecă și ademenesc chiar și cea mai nevinovată adiere de vânt. Buzele moi strivesc dulceața prelinsă dintr-un colț de suflet neastâmpărat și o sorb cu o lacomă sete, Gustul sărutului devine otravă dătătoare de frumoasă visare. Genele acoperă pleoapa prea plină de sine, lăcrimând dorul bântuitor de suspine. Trupul lor arde dorința neîmplinită și nesătulă, dorință atârnată de timp. Se apleacă strivind răsuflarea primăverii, se rătăcesc și se regăsesc, mult prea târziu, într-un voluptuos sărut, cuprinzând iubirea întregii lumi. Trupurile lor trosnesc a păcat și plăcere sub oarba privire a timpului.
Își cântă poeme de iubire mută, își doinesc dorurile călătoare și nestatornice, luminează înstelatul cer într-o albă și sublimă Cale Lactee născătoare de luceferi cu lungi plete și chip îngeresc. Pocnesc trăsnind la gura sobei povești de nemurire, îmbrăcate în poem și poveste.
Se urcă pe picioroange și privesc peste lume, întristate de răutatea și nepăsarea ei. Și plâng mult, plâng pentru dreptate și neatârnare, pentru mizeria intereselor perfide și durerea celor mulți. Cârpesc ștergarul destrămat al istoriei și doresc a-l reface intact pentru cei ce vor veni. Dar acestă atitudine le aduc cruntul sfârșit jucat în bobițe obraznice de mercur, ce dansează neastâmpărat în al său trup. Prietenii neprieteni îl reduc la tăcere.
Osemintele încărcate de neliniștiți lilieci, adulmecă gustul estompat al morții, facând o ultimă rugăciune pentru iubire, trimițând un ultim sărut celor ce vor urma.
„Până ce mor, Pleacă-te îngere La trista-mi plângere Plină de-amor. Nu e păcat? Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat?”
Toate cuvintele le-a împletit pentru noi, toate sunt EMINESCU.

Mihai Eminescu - Diamantul Nordului
În lac se oglinda castelul. A ierbii
Molatece valuri le treiera cerbii.
În vechea zidire tacerea-i si numa
Perdelele-n geamuri scânteie ca bruma.

Strafulgera-n umbra-i de valuri bataie
Ajunse în fuga de-a lunei vapaie,
Ce-n vârfuri de dealuri acum se iveste
S-a stâncilor muche pe cer zugraveste.

Pareau uriesi ce în cuib de balaur
Pazea o mareata comoara de aur,
Caci luna, ce rosa prin ele rasare,
Comoara aprinsa prin noapte se pare.

Iar lebede albe din negrele trestii
Apar domnitorii ai apei acestei,
Cu aripi întinse o scutur si-o taie
În cercuri murinde si brazde balaie.

Uimit, Cavalerul cu pasuri pripite
Îmbla prin umbroase carari nisipite;
Dumbrava sopteste, izvoarale suna
Asteapta-n amestec vibrare de struna.

Varatecul aer te-adoarme cu zvonul…
Cu dor Cavaleriul priveste balconul.
Cu frunze-ncarcatu-i si trec prin ostrete
Liane-nflorite în feluri de fete.

Iar papura misca de-al apei cutreier.
În iarba înalta suspina un greier ­
Prin vânata umbra, prin rumana sara,
În farmecul firei rasuna ghitara:

Arata-te-n haina de alba matasa,
Ce pare-ncarcata c-o brum-argintoasa,
Sa vad a ta umbra-n lumina-nmuieta,
În parul cel galban înalt-mladieta.

Îndura-te, scumpo! în mine arunca
Viole albastre si roze de lunca,
Pe coardele-ntinse-a ghitarei sa cada
În noaptea cea ninsa de-a lunei zapada.

Iar ochii albastri, mari lacrimi a marii,
Sa-ngaduie-n taina suspinul cântarii;
Cobori, adorato! pe inima cazi-mi,
Balaia ta frunte de umar sa-mi razimi.

E demna ta frunte sa poarte corona,
Robit universul sa-i fie ­ Madonna!
Îngaduie celui din urm-al tau sclav
Plângând sa-ti sarute al urmelor prav.

Si lasa-ma-n umbra camari-ti sa vin,
Frumos îmbracate cu alb muselin,
Iar Cupido pagiul cu palma s-ascunda
A lampei de noapte lucire de nunta.

Deasupra-si aude uscata fosnire
A poalelor lungi de matasa subtire;
Prin flori îi apare, se-nclina pe gratii
Duioas-aratare a mult-adoratei.

Ghitara lui tace; cu sopot ea spune:
Zadarnica este iubirea ta, june!
De-un farmec legata-i întreaga-mi simtire,
Iubirea-mi asemeni de-a lui împlinire.

Oricât mi-ai fi drag, si-o jur ca-mi esti drag,
Un farmec te-opreste, te leaga de prag…
De-aceea de mine sa fugi, Cavalere,
Si uita ca gânduri si doru-mi te cere.

A Nordului mare o piatra ascunde,
Luceste ca ziua prin negrele-i unde
Si cui o va scoate viata mi-o darui;
Dar vai! nici s-o vada nu-i soarta oricarui.

O, înger! el zice si glasu-i se-neaca
Si dreapta îi scapa pe-a sabiei teaca:
Sigur de iubire-ti ­ m-astepte pierzare ­
Tot scoate-voi piatra luminei din mare!
…………………………………………
Din Spania pleaca, cu pasii pribegi,
Prin tari si orase, castele de regi;
Abia vede-o tara si iarasi o lasa,
Caci piatra luminei gândirea i-apasa.

De ani e pe cale… Se vede în fine
Cuprins de pustiuri, de negura pline,
Încet poticneste al calului pas,
Si-n noapte departe se pierde-al sau glas.

El vede munti mândri, asupra carora
Padurile negre nu stiu aurora
Si toate formeaza cladire înalta
De stânci ce gramada stau una pe alta.

Un munte e poarta si stresini paduri
Si scarile-s dealuri… În falnicii muri,
Prin aspru arcate boltiri de fereastra,
Priveai o lumina ca cerul albastra.

Cum marea de valuri nu stie repaos,
Astfel se framânta al norilor caos,
O stea nu luceste pe bolta cea larga ­
Pornit ca de vânturi sirepul alearga.

Un tunet cutremura lumea-n temei.
Venea parc-o oaste calare de zei…
Cu-a lui erghelie-nspumata de cai,
Vuind vine mândrul al marilor crai.

Cu gâturi întinse sirepi de omat
Prin norii cei negri zburau spariet,
Mânati de gigantul cu barb-argintoasa,
Ce vântul în doua despica frumoasa.

Vazându-l pe tânar înalta toiagul
O aspra privire i-arunca mosneagul,
Cumplit ameninta, în arc se coboara
Si piere în doma-i înalt solitara.

Se-ntuneca iarasi, în fulger nazare
Vedenii uimite palatul cel mare;
Nazare batrânul în bolta ferestii,
În pletele-i albe cununa de trestii.

Fugea Cavaleriul. Dar codri-n urdie
În urma-i s-aduna si iar se-mprastie;
Câmpiile sese aluneca iute,
Deasupra-i s-alunga de fulgere sute,

Si luna s-azvârle pe-a norilor vatra,
Pâraiele scapar, bulboanele latra,
Deasupra lui cerul i-alearga în urma
Si stelele-n râuri gonite, o turma.

Si muntii batrâni îl urmau în galop
Cu stâncele negre, gigantici ciclopi,
Greoaie hurduca pamântu-n picior,
Praval de pe umeri padurile lor.

Se-ntreaba: Fug eu? sau ca lumea întreaga
A rupt-o de fuga nebuna, pribeaga?
Sau mari subterane duc muntii cu sine,
Purtându-m-o frunza pierduta pe mine?

O data-nca pintenu-nfige ­ alearga!…
Deodata… se schimba în noaptea cea larga
Privirea… Nainte-i o lume-i deschisa
Cu aer varatec pe lunce de visa…

Pe maluri de râuri ce scapara line,
El vede castele cu arcuri senine
De marmura alba ascunse-n dumbrave.
În cer misca norii auritele nave…

O muzica trista, adânc-voluptoasa,
Patrunde-acea lume de flori si miroasa;
Si verzile lanuri se leagana-n luna
Si lacuri cadenta cântarilor suna.

Subtirile neguri pareau pânzarie
De brum-argintoasa, lucind viorie;
Si florile toate sub ea-ncremenite
Respira bogate miroase-adormite.

Pe-al codrilor verde, prin boltile dese,
Prin mreje de frunze seninul se tese;
Si apele misca în pature plane ­
În funduri viseaza a lumei icoane.

Si unde-n dumbrava-i sapata carare,
O mândra femeie s-arata calare,
Pe calul ei graur se-nvârteste-n laturi,
De dulcea-i privire nu poti sa te saturi.

În parul ei negru lucesc amortite
Flori rosi de jeratic frumos încâlcite,
Rubine, smaranduri, astfel presarate,
Salbatec-o face la fata s-arate…

Si ochi de-un albastru, bogat întuneric,
Ca basme pagâne, de-iubire himeric,
Lucesc sub o frunte curata ca ceara ­
Zâmbirea-i îmbata ca noptile, vara.

Pe codri-nfioara a ei frumusete
Si apele fulger cu undele crete;
Se pare ca-nvie a basmelor vremuri,
Caci lumea-i cuprinsa de-un dulce cutremur.

Din nori curge-o bura, un colb de diamante,
Pe vai se aseaza, pe dealuri înante;
În fata li-i luna, prin suiet de soapte
S-ardica pe cer curcubeie de noapte…

Ea calu-si alatura. mâna întinde,
Iar parul ei negru încet se desprinde
Si-n valuri de moale matasa el cade
Pe umere albe… Frumos i se sade!

Si plâns este glasu-i: ­ , , Iubit cavalere,
Nu merge la mare, ca mor de durere;
Împarte cu mine pamântul si raiul.”
De dor si de grija îi tremura graiul.

, , Iubite dorite, în bratele-mi vino
Si cruda durere din pieptu-mi alin-o!
Sa fii al meu mire menitu-i de zodii
Si tie pastrat-am a sânului rodii.

În van, e craiaso! zâmbirea-ti din treacat,
Caci mintea mea pus-au simtirilor lacat
Si chipu-ti nu poate patrunde-n visare-mi.
Cu ochii albastri amoru-mi nu-l sfaremi.

Pastreaza, craiaso, viclenele sfaturi.
În laturi, frumoasa ispita, în laturi!”
Ea piere… cu dânsa castele, dumbrava…
Si marea-nghetata vuieste grozava.

Miscate de mare-n strigare mareata
A Nordului vin caravane de gheata…
Pe ceruri în neguri o stea nu s-arata,
Departe doar luna ­ o galbena pata.

Cetati hrentuite pe tari plutitoare,
Cu siruri de dome, steclind de ninsoare,
Schelete-uriase purtând cremenite
Coroane în colturi pe capuri hâite.

Vin regii de Nord cu ostiri sa se plimbe,
Cu chipuri ciuntite si umere strâmbe
Si toata strigarea, vuirea, sunarea
E surda ca ceriul, e moarta ca marea.

În domele largi, prin palate desarte
Rasuna doar vântul… ca glasuri ­ departe.
Si spiritul mortii eterne-n ruine
Îsi misca imperiul fara de fine.

Orasul pe ape-i al zeilor nordici,
Cu strade de temple, cu dome si portici;
Dar astazi sunt frânte boltitele porti,
Pustiu e în dome ­ si zeii sunt morti.

El suie un turn ce se nalta sub luna,
Cu ziduri crapate de ger si furtuna,
Se uita la ceruri, se uita în mare…
Cu capul în jos se arunca… Dispare.

Si cum amorteste si-ngheata… suspina:
O, piatr-a luminei, revarsa-mi lumina!
Prin genele-nchise s-arata, o vede
Si striga… si mâna pe dânsa repede…

O prinde… prin farmec în jur se-nsenina,
El vede lungi râuri, câmpii în lumina,
Gradina din tara-i, cu lacu-i, castelu-i
Ca-n vis, ca aievea i se arata lui.

Ce stai cu sfiala, ce nu te apropii,
N-auzi cum pe frunze aluneca stropii,
S-aleele scutur de roua o ploaie
Iar soarele nalta în disc de vapaie?

El scarile urca cu piatra în mâna.
În prag îl asteapta frumoasa stapâna.
De gâtu-i s-atârna, zâmbind ea îi spune:
, , Adânca-ti durere pieri prin minune.

Dar piatra mai scumpa si cea-adevarata
Iubirea mea este nestinsa, curata;
Pastreaza-mi-o bine… aceasta ti-o darui…”
El ochii si-i freaca, sa vada, -adevaru-i?

………………………………………………

Si drept ca-n miscarea molaticei ierbi
Pastea înainte-i o turma de cerbi.
Dar tot nu-i în ceru-i… Din genele-i bruma
Cu visul deodata s-o scutur-acuma.

Îsi scutura haina cea umeda, plina.
Balconu-l priveste si tare suspina.
Zadarnic facut-au ghitara parada:
Ińez nici visase sa vie sa-l vada.

Si ce-i mai ramâne sa faca saracul?
În lac sa priveasca cum joaca malacul?
Mai bine prin tufe se fura cu paza…
Ca nimeni s-auza si nimeni sa vaza.

În urma-i o usa-n balcon se deschide…
Prin flori se arata o gura ce râde…
Cu fata ascunsa în paru-i, sirata,
De-amoru-i prostatec asa se disfata.

Astăzi îndrăznesc a-ți scrie, prieten drag. Tu vei citi în stele ale mele rânduri, care poate te vor îmbuna și te vor motiva să trimiți peste lume dorința de frumos, dragostea de poezie, setea de iubire, nevoia de bunătate. „Cu amândouă mâinile inima ți-o ții” peste lume, presărând cu zgârcenie din pefecțiunea ta peste ale noastre suflete nevolnice și însetate de frumos cuvânt. Liniștea-ți neliniștită tresare sub tăcerea glasului din gând, așteptând înfăptuirea unei minuni, o răsărire „din umbra vremilor, încoace”. Ridică-ți geana ce se lasă grea peste a mea existență, doinește peste mine muze aducătoare de frumos, binecuvântează-mă cu ale tale trăiri. Iartă-mi greșeala condeiul stângaci, pana incultă ce scrijelește foaia cuminte, cuvântul așezat pe malul soarelui. Iartă-mi gândul obraznic și iubirile abstracte oglindite printre galbenii nuferi ce stau îmbrățișați a sfârșit. Iartă-mi stângăcia iubirii și mă călăuzește spre perfecțiunea sentimentului curgător de nectar prin al meu trup și suflet. Respiră odată cu mine și învață-mă a trăi, transformă-mă într-un fir de praf ce șade pe al tău pantof pentru a-ți însoți pașii prin timp. Învață-mă să cunosc patima iubirii transformată în extaz, să-mi găsesc îngerul ce râde cu o albă veselie, să îmbrac ale mele grădini în „râuri de cântec cu flori de iubire”. Învață-mă să trec peste neputința oamenilor de a iubi și ajută-mă să alung săracia de trăiri și zgârcenia de sentimente.
Ajută-mă să dau strălucire cuvântului și nemurire iubirii. Atât te rog, ajută-mă!

Stelele dansează

În ochii tăi,

În valsul fermecător

Al vieții.

Le privesc goliciunea,

Strălucirea adâncă

Și rece.

Le privesc nevinovatul joc

Cu inima pitită

În adâncul sufletului.

În tăcerea GRAVĂ

Ce s-a așezat între noi,

Doar pașii lor cristalini

Se aud din ecou.

Fluturii nopții

Ne sărută trupurile

Topite de ani.

Îmi alungi tristețea

Cu mângâierea glasului

Plin de romanțe

Nescrise.

M-am împiedicat de-un gând
Ce-mi încurca firele vieții,
Am luat povețele pe rând
Așa cum îndemnau poeții.

Mi-am luat condeiul fermecat
Ce picură pe foi nimicul,
Ce-mi macină neîncetat
La poarta nemuririi timpul.

Cu tine-n gând am rătăcit
Pe foaia albă, parfumată,
Crezând că poate te-ai ivit
În locurile de-altădată.

Dar tu rămâi în amintiri
Ca un luceafăr blestemat,
Aș vrea să nu mai am trăiri
Cu tine-n visul nevisat.

Învață-mă viață iertarea,
Adună-mi din cale uitarea,
Ascultă-mi versul nescris,
Mă poartă pe aripi de vis.
Citește-mi povești de copil
Îngână-mi un cântec în tril
M-alintă cu buzele-ți reci
Să nu-ndrăznești să pleci.

Sunt un amalgam de sentimente, o rețetă a unui cofetar ce nu folosește zahărul, sunt o contradicție, o incertitudine. Sunt și nu sunt. Îngerul meu păzitor și-a atins o aripă de flacăra lunii, iar eu am căzut secerată pe golul pământ. Cu sufletul amar, cu gândul negândit, cu visul nevisat, cu cuvântul nerostit. Nimic nu mai are valoare. Nimic nu mai are sens. Judecată fără vină, pusă la zid și executată înainte de sentință, devenită tăcere înainte de silabisirea cuvântului. Voi deveni o absență fără ca măcar să fi fost cândva o prezență. Voi măcina această clipă la infinit, chiar dacă nu-i voi cunoaște culoarea. Voi încerca să mai cred că omul e frumos...și bun....și iubitor. Voi încerca să mai zbor târâindu-mi trupul îngenunchiat peste ecoul vieții. Voi încerca să mă adun înainte de a fi împărțită. Voi încerca să adaug umilinței încredere. Voi încerca să trăiesc așteptând viscolul de fluturi.

Mă îmbrac în veșnicie, timpul curgând grăbit peste trupul încărcat de păcat. Îngeri plutesc în eter îmbrăcând lumina din jurul eu-lui meu obraznic. Visul își țese pânza de borangic al închipuirii. Sunete mute își trimit ecoul către inima glazurată în suferință. O amintire își citește în stele destinul. Mii de fluturi doinesc o poveste de iubire pe marginea unei petale de gând. O pasăre sparge cristalinul nopții, aripile sale porționând aerul plin de războaie. Farul bărbos de la marginea visului, luminează întristatele-mi povești ce se cern spre eternitate. Măsor clipele cu pașii și pornesc în căutare de noi serenade. Mă-mbrac în sărutul trimis, rugând luna să-mi devină martoră la această cununie oarbă. Totul e un poem de culoare, de nemurire, de visare. Totul e și nu e.
Totul dispare la apariția ei….
Se strecoară tip-til, sărutându-mi genele, mângâidu-mi golul din suflet. Mă macină ca o moară a norocului, arătându-mi greșelile săpate în stânca destinului. Îmi spune că-i lipsesc, că se usucă de dor. Înger blestemat cu aripi de gheață!
Lasă-mă să-mi culeg fructul amar al uitării, zeitate nedorită de păcat neînfăptuit. Umbră a timpului rătăcită pe clapele vieții. Melodie mută cu ecou asurzitor. Aripă de gând frântă de nepăsare. Vis neterminat, cuvânt nerostit. Nălucă împovărărată de suspin. Învăț a trăi cu tine și lângă tine, chiar dacă prezența ta mă doare. Îmi cunoști oftatul, durerea, neputința, suferința dar nu vrei să mă părăsești. Cum te pot îndepărta? Te-aș închide într-o poveste încuiată cu mii de lacăte și te-aș stârpi cu tălpile mele mici. Te-aș dizolva într-un pahar de gheață și ți-aș frânge iubirile. Offff….boala mea!

Povestea iernii o ascult la gura sobei, urmărind pe pereți lumina pe care focul o împărtășește cu dărnicie. E un joc fascinant care încântă orice privire, e un joc al iubirii ce îmbracă sufletul. Lemnele își spun ultimul basm înainte de transformarea în cenușă. Trosnesc certându-se gălăgios, se îmbrâncesc și pică zgomotos, pocnesc dăruind căldură și confort. Sunt ca un prieten adevărat, care te ceartă mereu atunci când greșești, care îți apără sufletul de rătăcirea în păcat.
Focul iubește până ucide, până mistuie cu flacăra sa și ultimul vreasc din sobă. Focul e ca viața, e dragostea ce se pierde în timp, e ca poemul ce se topește odată cu estomparea sentimentelor. Focul e iubire și ură. E viață și moarte. E prieten și dușman. Focul e povestea scrisă cu culoare astrală, e alinare și blestem, e gând și faptă. Focul ne dăruie și ne ia. Focul ne iubește până la ură. Iar dacă nu ești atent, el îți va troieni sufletul cu sentimente ce devin cenușă purtată de vânt. Umbre de foc, umbre de lumină, umbre ale fantomelor bântuind tăcerea adâncă a morții, umbre a căror aripi își dansează formele fără pic de rușine. Magie și încântare. Cuvânt sărac de sentiment, gând rătăcit în copilărie.
Focul își cântă iubirile într-un mod doar de el știut, pasiunea sa fiind distrugătoare. Lumină și căldură, culoare și pasiune, liniște și ecou.... focul ești tu.