21. (poezie, cybersonet)

Trecutul și prezentul, împreună,

pe margine de timp nedespărțite,

pe zi ce trece-n cuget îmi adună

păreri de rău în haine de ispite.

Aud cum vin pe cântec de sibile

și mă cuprind îndată ca o teacă,

încerc să le alung dar sunt ostile,

cu amăgiri prezentul mi

Ai desenat un curcubeu

pe cerul sufletului meu;

nu cu creioane colorate,

ci cu aluzii mie asortate.

…

La fel ca altădat’,

am colorat și eu

un cer adevărat,

fundal de curcubeu.

…

Adăugat-am, mai apoi,

și porumbei, tot doi,

să ilustreze pacea și căldura

din sufletu

  https://www.youtube.com/watch?v=0HxORP8qPkY&t=1s

 In videoclip recit cateva poeme din antologia de versuri „Ne me dérêve pas” („Necăderea din vis”), semnată de poeta Muriel Augry, traducere de Raluca Vârlan-Bondor, volum apărut la Editura Jun

Tăcerea rece-a orelor ce zboară,

cu aripa-i întinsă mă seduce,

din depărtări, în fiecare seară,

un dor rebel în suflet îmi aduce.

L-așez în partituri de triolete,

să îi alin durerile-ancestrale,

dar, răscolind apusuri violete,

își pregătește armele virale.

Trec păsări călătoare către sud,

lângă fereastră se frământă plopii,

dintr-un trecut îndepărtat aud

prin galaxii de vis cum te apropii.

Din drum însă-deodată te oprești

pe-o margine de amintiri surpată,

prin cețurile beznei nefirești

văd umbra ta întinsă c

Ascunsă în frunza din mine

Şi prinsă-ntr-un pom inutil,

Constat că de-acum mă susţine

Un vis pe un vraf de trotil.

Atârnă de muguri ferestre

Cu faţa-ndreptată spre cer,

Iar cai în galopuri măiestre

Îşi scutură coama-n eter.

Sub iedera prinsă de coajă,

Nu vă

- Ce ai, omule? Parcă nu ţi-ar fi toţi boii acasă?
- Ai ghicit, e doar unul.
- Înţeles, îi răspunse Vera.
- Cine zice, ăla e, o dădu Cosmin pe glumă, de bună seamă fără succes. Deschise apoi televizorul.
- Să vedem ce mai mint ăştia. Poftă bună!
O vrem

Visăm ades egotic, visăm incestuos,

Meandrele din euri tixite-s de caverne;

Sobolii amăgirii îşi termină de ros,

La cina de pe urmă, himerele paterne.

Visăm indubitabil, visăm paradoxal,

Prin creier ni se scurge păcatul „cel” homeric;

La visuri nu există

Cum să te-agăţi de cer fără iertare

Şi cum să prinzi de toartă-un curcubeu,

Când printre nouri creşte-un aculeu,

Ce îţi străpunge palida visare?

Reanimându-ţi istovitul eu

Cu mici perfuzii de iluzii-amare,

Încrâncenată soarta ţi se pare,

Pe drumul şubred c

Când porți în buzunar eternitatea

Și tragi cu gingășie de fermoar,

Să nu lezezi vreo filă din grimoar,

Împăturind cochet realitatea,

Când tragi pe visuri ploi cuneiforme,

Cu muza prăbușindu-se discret,

Neanunțată de niciun decret,

Vezi „evadarea“-n mii și

Aceşti poeţi cu inimi cât un munte,

Cărând în spate bobi de univers

Şi înălţând trăirile mărunte

Printre ciulinii agăţaţi de vers,

Îşi dăltuiesc, cu uimitoare forţe

Şi cu migală de bijutier,

În pedepsitul lut, sublime torţe,

Să-şi pârguiască dorul de priér

Sunt un amalgam de sentimente, o rețetă a unui cofetar ce nu folosește zahărul, sunt o contradicție, o incertitudine. Sunt și nu sunt. Îngerul meu păzitor și-a atins o aripă de flacăra lunii, iar eu am căzut secerată pe golul pământ. Cu sufletul amar

Astăzi îndrăznesc a-ți scrie, prieten drag. Tu vei citi în stele ale mele rânduri, care poate te vor îmbuna și te vor motiva să trimiți peste lume dorința de frumos, dragostea de poezie, setea de iubire, nevoia de bunătate. „Cu amândouă mâinile inima

Povestea iernii o ascult la gura sobei, urmărind pe pereți lumina pe care focul o împărtășește cu dărnicie. E un joc fascinant care încântă orice privire, e un joc al iubirii ce îmbracă sufletul. Lemnele își spun ultimul basm înainte de transformarea

Stelele dansează

În ochii tăi,

În valsul fermecător

Al vieții.

Le privesc goliciunea,

Strălucirea adâncă

Și rece.

Le privesc nevinovatul joc

Cu inima pitită

În adâncul sufletului.

În tăcerea GRAVĂ

Ce s-a așezat între noi,

Doar pașii lor cristalini

Se aud din eco

M-am împiedicat de-un gând
Ce-mi încurca firele vieții,
Am luat povețele pe rând
Așa cum îndemnau poeții.

Mi-am luat condeiul fermecat
Ce picură pe foi nimicul,
Ce-mi macină neîncetat
La poarta nemuririi timpul.

Cu tine-n gând am rătăcit
Pe foaia albă, p

Învață-mă viață iertarea,
Adună-mi din cale uitarea,
Ascultă-mi versul nescris,
Mă poartă pe aripi de vis.
Citește-mi povești de copil
Îngână-mi un cântec în tril
M-alintă cu buzele-ți reci
Să nu-ndrăznești să pleci.

Mă îmbrac în veșnicie, timpul curgând grăbit peste trupul încărcat de păcat. Îngeri plutesc în eter îmbrăcând lumina din jurul eu-lui meu obraznic. Visul își țese pânza de borangic al închipuirii. Sunete mute își trimit ecoul către inima glazurată î

În a mea minte toate cuvintele se joacă de-a Eminescu. Curg la marginea lumii, se oglindesc în luciul apei, îngână șoapte de iubire, aleargă după Luceferi, se închină îngerilor cuminți și se ascund de demoni înverșunați. Se-mbrățișează în amurg, se m