Cu un efort deosebit, am reușit să fiu cuminte aproape o săptămână, ca să mă ia mama la defilarea de 1 Mai.
Fiind între organizatori, mama mergea dimineața devreme. La opt am fost acolo. Ea s-a apucat de treabă, împreună cu celelalte doamne din comitetul de femei pe oraș. Iar eu... Hi, hi, eram liber! Ei, din când în când mai ieșea din Primărie și mă striga să vadă unde sunt, că știa ea ce podoabă de copil are!
La fel ca mine mai erau și alți copii ai celor din organizarea festivităților. Ne cunoșteam din alți ani, de la alte evenimente, aveam între noi simpatii și nu numai. Dar după câteva minute eram cu toții la ”ședință”.
- Ce facem să nu ne plictisim? Ceva idei? - întrebam, deși știam că ei nu se descurcau la așa ceva. Hai să vedem ce mai e pe aici și să ne gândim! A văzut careva carul alegoric al uzinei Electroprecizia, pe unde este sau dacă au mai făcut și anul ăsta?
- Păi l-am văzut eu cu mama când veneam aici, e pe Eminescu, mai sus, încolo - spuse o fetiță cu ochelari, slabă și micuță dar iute ca o muscă bețivă: și când vorbea se mișca, dădea din mâini, ochii sclipeau și se mișcau de te făcea să zâmbești, era o simpatică.
- Tu ești Mihaela, nu? - am întrebat.
- Da, iar tu ești Ionel!
- Hai să-l vedem, poate ne ascundem în el dacă începe defilarea!
- Tu vorbești, pe care din sfert în sfert de oră îl caută maică-sa? Eu însă, pot! Este faină ideea! - spuse un copil mai grăsuț, mereu sfidător, mereu ”Gică contra”. Și chiar îl chema George!
Ne-am dus, carul era bine păzit, nu ca anul trecut, ne-am întors tocmai când se termina instalarea sonorizării.
- Hai să ne jucăm cu microfoanele!
Am mers pe tribuna principală unde erau două microfoane, am luat unul și ne-am făcut mici, să nu ne vadă tehnicienii. Am dat de un întrerupător și am început să fluierăm de parcă făcea microfonie, apoi iute îl închideam.
Tehnicienii se uitau chiorâș, nu înțelegeau cum apare microfonia, iar noi ne stricam de râs!
Deodată, unul din ei, strecurat tiptil pe la spatele tribunei, a strigat:
- V-am prins, împielițaților, ce căutați aici?
Tocmai dădusem drumul la întrerupător, drept care acest strigăt s-a auzit în toată piața!
Din celelalte zone, unde se mai adunaseră copii, au zbughit-o la fugă cei care se știau deseori vizați, de a început să râdă și tehnicianul care ne prinsese.
A apărut mama, a sosit și urecheala corespunzătoare și ne-am retras fiecare la ai lui.
Eu eram în spatele tribunei oficiale, unde era mama prezentă, dar tot nu mă astâmpăram.
Am luat iar unul din microfoane, așa discret și l-am ascuns pe sub tribună. Mama era liniștită, mă jucam în raza ei vizuală, deci nu puteam face boacăne. Sau așa credea ea.
S-au adunat oficialități, toți se gudurau pe lângă un șef mai mare, iar ăsta vorbea oribil cu cei din jur! Am dus ușor microfonul pe lângă el și, când l-am văzut încruntat și gata să strige ceva urât, am pornit microfonul. S-a auzit peste tot că-i bagă nu știu unde și pe ăștia de la partid, cu pretențiile lor. Vocea lui bubuia în piață, se făcuse liniște, eu am închis microfonul și l-am pus ușor cât mai aproape de locul lui dar pe jos, ca să zic că a căzut. Chiar l-a atins cineva cu piciorul iar eu am spus:
- Aveți grijă, e microfonul, a căzut din suport!
L-au pus la loc, personalitatea aceea era vânătă la față, veniseră alți tipi mai mari care au început să-l ”prelucreze”.
- Tovarășul secretar, știți, eu n-am știut de microfon, era pe jos și...
Se gudura pe lângă cei doi veniți și era mieros, cu privirea slugarnică, cu totul alt om decât cel care striga mai devreme.
Iar mama vorbea cu o colegă de-a ei:
- Așa-i trebuie, că prea și-o luase-n cap! Ai văzut ce urât vorbea și cu femeile! Vezi, nu l-a ajutat Dumnezeu, noroc cu microfonul ăla căzut pe jos, că altfel, cei de la județ, nu-l prindeau ei!
Iar eu jubilam în gând:
- Ehei, Dumnezeu mai trebuie și el ajutat din când în când! Dacă ar ști mama... Aoleu, cred că tot mi-ar trage câteva, mai bine nu-i spun!
Nu i-am spus, dar dracul ăla mic, împielițat, de Mihaela i-a povestit mamei ei, că mă urmărise de când cu fluieratul în microfoane! Mama ei i-a spus mamei mele și au râs de s-au prăpădit de boacănă! Atunci am scăpat nepedepsit, dar tot am fost amenințat:
- Mă drace, dacă ieșea prost și te prindeau, mă dădeau afară de peste tot, rămâneam muritori de foame! Să nu te pună naiba să mai faci așa ceva!
Am stat în timpul defilării în tribuna oficială, mi se vedea numai capul, la fel ca la ceilalți doi copii. Copiii din piață ne invidiau dar eu priveam cu lacrimi în ochi cum unii dintre ei erau ținuți de tații lor pe umeri și fluturau fericiți din stegulețe!
- Doamne, știu că am primit destule, dar fă odată să mă ia și pe mine cineva, așa, pe umeri, doar să văd cum e! Dar dacă nu se poate, să mă ierți, Doamne, că poftesc la fericirea altuia, poate că neamul lor o fi fost mai bun! M-am șters cu pumnii la ochi, și mi-am zis:
- Ei, asta e, dacă mă gândesc bine, nici nu-i mare lucru! De ce naiba plâng eu, doar sunt bărbat! M-am mai șters odată la ochi și am urmărit mai departe defilarea. Strigam și eu ca toți ceilalți:
- Ura! Trăiască 1 Mai!
-->
Comentarii
Nu știu premii mai mari pentru o scriere decât zâmbetul și lacrimile minunatului tău suflet sensibil dragă Gabi!
Mulțumesc mult, mult...
Felicitări!
Mulțumesc mult domnule Muntean, da, cam așa arăta 1 Mai! Ca în pozele dvs...
Mulțumesc mult Veronica, ești mereu printre cititorii poveștilor mele! Cu drag...
Frumos mai povestesti! Felicitari!
Mulțumesc Aurelia, sunt puțini care au nostalgia atmosferei de sărbătoare din inimioarele de copil și chiar și a celor mari care strigau cu plăcere la aceste defilări! Liliacul înflorește din nou, doar că acum, parcă nu-l mai văd cu sufletul atâția oameni, au uitat să-l iubească...