Î N C U M P Ă N Ă
Unii spun că roata morii se-nvârteşte într-un sens,
Precum apa mi-o împinge în direcţia de mers…
Când la scoc apă-i puţină, se roteşte-ncetişor,
Că în coş mălaiul curge de zici că-i un firişor
De lumină-ngălbenită şi cu praf amestecată;
Mult necaz are morarul că se supără pe roată.
Iar când apa clocoteşte şi-mi iese din stăvilar,
Roata-aleargă fără preget, că sare bietul morar
Şi ridică, plin de ciudă, o portiţă de lemn veche;
Roata mersu-ncetineşte, şi plăcut sună în ureche,
Că s-aud boabele-n moară ronţăind la măcinat…
- Neică, schimbă sacul! Treci la rând, am terminat.
Mi-a strigat vecinul meu, care cu ochiu-mi făcea:
- Ce frumoasă-i morăriţa! Cât uium îţi dau pe ea?
Atât roata-a vrut s-audă, s-a oprit şi mi-a scrâşnit…
Iar morarul plin de ciudă –, tare mult s-a necăjit.
- Apă ai, unsoare-ţi dau… de ce stai, roată nebună!?
Oameni buni, aşa minune, poate cineva să spună
Dacă-a mai văzut?… Veniţi oameni şi-mi priviţi:
Sensul roata şi-a schimbat. Asta mă scoate din minţi!
Mi-a plecat moraru-n lume, şi la cel ce-i povestea,
Mi-l privea cu multă milă, şi în gând omu-şi zicea:
„Biet morar, cum te-ai scrântit! Doamne, -l izbăveşte!
Cine-a mai văzut o roată să se-nvârtă cum pofteşte!?…”
Şi-a tot mers moraru-n lume să găsească un răspuns,
Când de-odată mi-a-ntâlnit un chefliu ce-l luă în râs:
- Morăriţa de-i frumoasă, uiumul nu prea-i ajunge?…
Omule, nu te-ntrista. Ce-ai pierdut, şi de ce-ai plânge?
Vezi mata, meştere dragă, la curea dacă-a umblat…
Ţi-a sucit-o împeliţata, sensul roţii ţi-a schimbat.
Iar la fus dacă umblai să-l mai ungi din când în când,
Nu-ţi cădea blestemu-n cap, să mi-ajungi aşa nătâng.
Vino cu mine deseară, şi-ai să macini ca şi mine;
Numai gura să ţi-o ţii! Înţeles-ai măi creştine?
Măcină Păcală sacul, a zâmbit şi uium dublu a dat;
Morăriţa-nveselită, l-a oprit şi cu dânsa a-nnoptat
Chiar în camera în care morarul dormea-nainte;
Cu dragoste-l alinta, i-a dat vin, pui şi plăcintă.
L-a rugat să mai rămână, să mai macine de vrea;
Singură-i, şi biata moară lipsă de morar ducea…
Moraru-mi stătea ascuns, tot ofta şi se-ntreba:
„Of! săraca, lipsa-a dus… şi-a suferit vai de ea.”
Păcală îi spune-n şoaptă: - Treci în pat, că am plecat!
- Om bun, de nu te găseam, pe unde aş fi umblat?!…
Dimineaţa, când se scoală, morăriţa-ncremeneşte:
- Vai! Ce văd? Drace, piei! Sfinte bun, mă izbăveşte!
Unde mi-ai umblat hai-hui, poţi să spui, om de nimic?
- Mă femeie, tu eşti trează, sau cumva te-ai aiurit?!...
Lângă tine-am fost întruna... Draga mea, ce e cu tine?
Nu îmi luai uiumul dublu, şi-mi ziceai că-ţi merge bine,
Când mă odihneam şi eu după cât trudeam muncind;
Iar acum ai luat-o razna!... ai vrea cureaua să schimb?
Am crezut că ai glumit, când de fapt m-am înşelat;
Morăriţa mea iubită!... te-ai scrântit cu-adevărat.
Şi din noaptea cu pricina, morăriţa-i vai de ea…
Mintea şi-a pierdut sărmana, e lovită-i de dambla.
Sta la scocul morii vechi, şi la roată lung privea:
- Roată, roată blestemată! Ce-ai făcut din viaţa mea?
Iar în apă când se uită, vede cum mi-este privită
De-o făptură ce-o cunoaşte, şi-i zâmbeşte liniştită.
- Geaba, soro, mă mai chemi, numai roata-i vinovată;
Moară blestemată, plec, n-am să te mai văd vreodată!
Dusă-a fost şi nu se ştie, căci pe nimeni n-a întâlnit,
Doar morarul o căinează: „Doamne, cum a-nebunit!”
Şi de-aceea, când auzi pe-un morar că-ţi povesteşte;
Nu-l lua-n glumă, se întâmplă, roata morii-l zăpăceşte.
Epilog:
"Fire-ai roată blestemată!
Nu te mai opreşti odată?"
Blestema bietul morar...
Pe Olteţ, la Stăvilar.
La morăriţă gândea:
- Pe unde mi-o umbla ea?
-->
Comentarii