așchii de amintiri ca izvoarele
în chilia mea suspin după o rază de fericire
văd cum florile mor în cupe cu petalele ofilite
ca în cimitirul pere-lachaise poeții blestemați
(acolo moartea e pură ca o apă limpede)
viața noastră imensă se topește singură
ca ceara în căldura verii ce minune am putea iubi
dintre toate minunile lumii fără a mânia zeii
lasă-mă lângă vocea ta să-ți ascult trilurile
tu femeie închisă în mine să ne surpăm singuri
în această toamnă plină de singurătăți
îmbrățișați sub focul furtunilor de frunze moarte
fântânele sunt ca visele țâșnesc din ele
așchii de amintiri ca izvoarele din viul pământului
care spală gâturi de mierle din pădurile noastre imaginare
și chiar părul tău exotic vegetal
ce trece ca valurile marine prin sângele meu
tu cu mlădieri de infantă ca o amforă de argilă
un fel de narcotic ucigător de năucitoare
te lași privită printre canaturile ușilor
de un băutor de vinuri siracuze
care se îneacă în fluidul amforei
căruia îi plânge toamna în priviri
lângă vaza bolnavilor trandafiri care aiuresc
murind leneș la fereastra închisă
uitați pe pervazul părăsit decurând
de rândunelele ce-și făcuseră cuibul deasupra lui
te rup din reverie așa despletită din somn
plutim într-un ocean al inocenței
atunci când se răstoarnă clopotul lunii
peste idealurile noastre degeaba strângem agavele speranței
nălucile noastre alunecă prin gânduri
iar iubirile odată și odată tot se închid într-un sicriu
pridvoarele devin cruci peste pământul plin de vânătăi
și noi devenim cuvinte în niște pagini îngălbenite
dintr-o carte uitată pe noptiera timpului.
sâmbătă, 10 noiembrie 2012
-->
Comentarii